Aparuti dupa Socrate, ca o transpunere in gandire a felului acestuia de a fi, cinicii intra in scena cu Antistene din Atena, continua cu celebrul Diogene din Sinope, apoi Krates din Teba, Bion din Boristene, Teles, Menedemos, Menippos …
Dintre toti, au ramas pana in zilele noastre butoiul lui Diogene – adica refuzul constient al unei case in toata regula, si nenumarate alte interventii ale acestui ganditor pus pe sotii (care umbla cu lumanarea aprinsa in timpul zilei, explicand ca e in cautarea unui om adevarat).
In esenta, ce ne transmite acest curent particular? Ca “virtutea e suficienta pentru a atinge fericirea; pentru a exersa virtutea iti trebuie vointa; virtutea tine de fapte si mai putin de cunoastere … Numai virtutea singura e un bine, iar viciul singur un rau – restul lucrurilor nu au relevanta, fiind indiferente omului intelept. Bunul care ne poate apartine cu adevarat este ceea ce putem stapani: adica spiritul, singurul pe care il putem influenta prin propriile noastre eforturi…” (Antistene, cf Zeller)
Cum adica? Sa nu consideram ca fiind importante averea, cinstea, libertatea, sanatatea, viata – intr-un cuvant placerile acestei lumi? Intr-adevar, ar trebui sa fugim de robia lor!
Dar saracia, rusinea, robia, boala, moartea – sa nu ne intristeze efortul pe care trebuie sa-l intreprindem pentru a scapa de aceste handicapuri? Nu, dimpotriva: singurele care (ne) educa, singurele care au forta de a (ne) duce spre virtute sunt chiar aceste asa-zis “rele” (mai precis, capacitatea noastra de a reactiona in lupta impotriva lor!) …
Luind ca exemplu viata neostenitului Hercule, cinicii practicau in vazul lumii apathia – adica acea forma de existenta in care sinele nu mai depinde de nimic exterior … caci singurul lucru pe care nu-l poti pierde este nevoia insasi!
Leave a Reply