Antistene: singura cunoastere care merita aprofundata - este etica!

Aparuti dupa Socrate, ca o transpunere in gandire a felului acestuia de a fi, cinicii intra in scena cu Antistene din Atena, continua cu celebrul Diogene din Sinope, apoi Krates din Teba, Bion din Boristene, Teles, Menedemos, Menippos …

Dintre toti, au ramas pana in zilele noastre butoiul lui Diogene – adica refuzul constient al unei case in toata regula, si nenumarate alte interventii ale acestui ganditor pus pe sotii (care umbla cu lumanarea aprinsa in timpul zilei, explicand ca e in cautarea unui om adevarat).

In esenta, ce ne transmite acest curent particular? Ca “virtutea e suficienta pentru a atinge fericirea; pentru a exersa virtutea iti trebuie vointa; virtutea tine de fapte si mai putin de cunoastere … Numai virtutea singura e un bine, iar viciul singur un rau – restul lucrurilor nu au relevanta, fiind indiferente omului intelept. Bunul care ne poate apartine cu adevarat este ceea ce putem stapani: adica spiritul, singurul pe care il putem influenta prin propriile noastre eforturi…” (Antistene, cf Zeller)

Cum adica? Sa nu consideram ca fiind importante averea, cinstea, libertatea, sanatatea, viata – intr-un cuvant placerile acestei lumi? Intr-adevar, ar trebui sa fugim de robia lor!

Dar saracia, rusinea, robia, boala, moartea – sa nu ne intristeze efortul pe care trebuie sa-l intreprindem pentru a scapa de aceste handicapuri? Nu, dimpotriva: singurele care (ne) educa, singurele care au forta de a (ne) duce spre virtute sunt chiar aceste asa-zis “rele” (mai precis, capacitatea noastra de a reactiona in lupta impotriva lor!) …

Luind ca exemplu viata neostenitului Hercule, cinicii practicau in vazul lumii apathia – adica acea forma de existenta in care sinele nu mai depinde de nimic exterior … caci singurul lucru pe care nu-l poti pierde este nevoia insasi!


… aveam in Scoala o Doamna Profesoara care ne repeta aceasta zicala, pana in cele din urma am invatat-o pe dinafara.

Mai greu ne e atunci cand trebuie sa o aplicam, in viata de zi cu zi! De ce?

1. Pentru ca ne-am “obisnuit” sa fim sinceri si am ajuns in fine sa spunem ce gandim, ce ne trece prin cap, atunci cand ne trece prin cap, asa cum ne trece prin cap. Daca in cap imi vuieste o furtuna, cum sa exprim un susur de izvor? Si totusi, zicala asta ne spune: Tonul face muzica …

2.  Pentru ca ni se pare ca nu ne-am auzi soaptele in zgomotul din jur, si de aceea ne trezim ca ridicam glasul pe masura ce si celalalt ridica glasul – iar escaladarea tonului e forma fireasca in care se dezvolta dialogul …

3. Pentru ca vrem sa fim convingatori: “cine canta mai tare, canta mai frumos” – spunea glumind un prieten odinioara …

4. Pentru ca nu ne pricepem la nuante, de-abia intelegem cand ni se vorbeste pe sleau …

5. Pentru ca nu ne-am antrenat virtutea rabdarii, in special acea calitate exceptionala de a asculta pe celalalt cand are ceva de spus, si preferam sa intervenim cu brutalitate dand propriile noastre replici, care nu de putine ori vibreaza disonant cu muzica interpretata de ceilalti…

6. Pentru ca odata cu procesul de imbatranire, ne anchilozam si vrem sa fim noi cei ascultati, in loc sa mai vrem sa ascultam si noi pe altii (ne temem ca vom pleca neascultati pe lumea cealalta :-)!)

7. Nu cunoastem in profunzime nici termenul de respect, nici sentimentul dragostei fratesti – dar nu ne putem imagina cu seriozitate un razboi al florilor, scena aceea cu ingerasi din filmele lui Charlie Chaplin, in care toti se pupa cu toti, fiecare cedeaza intaietatea sa celuilalt … (The Kid)

O lume fara certuri, in care TONUL ar prima MUZICII: plictisitor si nefiresc, nu-i asa?!

O lume minunata, in care veti gasi ... numai copii!


Cică erau odată trei oameni, care nu aveau legătură unul cu celălalt – altceva decât contemporaneitatea. Adică împărţeau împreună anotimpurile şi atât. Căci timpul îl socotea fiecare, pentru sine, după natura caracterului lor şi a faptelor săvârşite, după cum urmează:

1. Primul, nu făcuse mare lucru în viaţa lui, nu “legase” nimic. Trăia modest, vorbea modest, avea o filosofie “călduţă”. Nu ştia a doua limbă străină şi nici nu citise literatură universală. Modest de sărac…

2. Al doilea, putea fi descris ca un Geniu al Răului – constructor de Imperii, i se legase în viaţă tot, ca într-un pact mefistofelic. Ştia multe, învârtea multe, dar cultiva  slăbiciunea umană şi construia nesăţios mai departe exploatând vicii şi îndreptându-se spre Iadul veşnic…

3. Al treilea era un om bun, muncitor şi ridicat pe forţele lui proprii din anonimat. Nu căutase el să fugă de anonimat dar lumina din ochii celorlalţi îi făcuse vizibilă prezenţa. Lumina era uneori caldă, recunoscătoare – alteori albastră, rece-invidioasă…, dar era lumină şi omul era expus cu plăcere ei.

Fiecare din cei trei a fost adus de către povestitor la o confruntare cu virtutea smereniei.

Şi iată ce am aflat:

1. Primul s-ar fi smerit pleonastic. Viaţa modestă  şi purtată în sărăcie are nevoie de curăţenie şi rugăciune. Dar smerenia nu e uşor de chemat la masa săracului!

2. Al doilea nu s-a prezentat nici el la confruntare. Ce să caute acolo? El îşi era suficient sieşi, nu avea de împărţit gloria cu nimeni altcineva – prin urmare nu avea cui să mulţumească, în faţa cui să se încline. Dar de unde atunci această foame a sufletului care nu putea fi astâmpărată? Omul Rău expus gloriei – se împăunează şi caută spre oglindă nu spre Cer.

3. Al treilea a venit cu plăcere la întâlnirea cu virtutea smereniei. Omul Bun expus gloriei – foloseşte smerenia ca pe o armă a recunoştinţei. Ce am primit – îşi spune -, este un dar de la Cineva mai presus de mine.

PS – O altă povestire cu tâlc, din care rezultă că şi săracul dacă se laudă cu sărăcia lui – are nevoie de smerenie pentru a vedea pe Dumnezeu – găsiţi aici: http://smerenia.wordpress.com/2007/02/13/smerenie/