În Levitic, Domnul vorbește cu Moise și îi poruncește poporului Său cum să trăiască — o viață între legi ritualice și morale, între ”curat” și ”necurat”, între ce atinge viața și ce o face să putrezească. Nu era o separare între cult și etică, ci o chemare la sfințenie prin fiecare gest, fie că era mâncarea, somnul, relația cu vecinul, cu străinul sau despre ziua de odihnă.
Aceasta e chemarea credinței vii: să nu fim duplicitari între ceea ce slujim în templu și ceea ce trăim în cetate, între ceea ce concelebrăm la altar și pragul casei în care suntem ocrotiți de aceeași lumină.
În Duminica a patra după Paști, Evanghelia după Ioan ne poartă la scăldătoarea Vitezda — unde o masă de bolnavi, așteaptă o apă mișcată doar uneori … Acolo, unde speranța ne-a devenit rutină, unde boala ne-a paralizat și trupul, și spiritul, suntem invitați să alegem: “Voieşti să te faci sănătos?” (Ioan, 5, 6).
Dar răspunsul nu e afirmativ. Fiindcă preferăm o plângere, o justificare, o tristețe – o vină a altcuiva: “N-am om să mă arunce în scăldătoare”. Și atunci, în locul liturghiei apei, primim Liturghia Cuvântului. Ridică-te. Ia-ți patul. Umblă.
Sunt trei verbe care ar trebui înscrise în fiecare cod moral autentic: ridică-te (ieși din victimizare), poartă-ți istoria (nu renunța la cine ai fost), umblă (mergi înspre ceilalți). Acesta este adevăratul cult creștin: un drum, nu un refugiu.
Și totuși, există un contraexemplu — fariseii. Ei nu văd miracolul, ci doar încălcarea regulii. „Este sâmbătă. Nu-ți este îngăduit să-ți porți patul.” Avem aici imaginea imobilismului religios: atunci când punem regula înaintea vieții, textul înaintea milei, tradiția înaintea vindecării. E o formă de idolatrie: când Legea ajunge să fie folosită nu pentru a sfinți viața, ci pentru a ne justifica egoismul.
Într-o societate în care nu ne mai salutăm pe stradă, în care nu ne mai atingem decât prin filtrul ecranelor și al suspiciunii, Isus ne propune o Etică morală a Întâlnirii. Spun ”Etică Morală” pentru că am în vedere cuvântul trăit în interior – cel care generează atitudini și replici genuine, adevărate. Dacă vreți, Etica Morală este un act de igienă personală — pentru a nu mirosi urât atunci când drumurile noastre se intersectează cu ale celuilalt …
Dacă nu mai căutăm intersecțiile, rătăcim. Putem rătăci din frică (paralizie) sau din aroganță (miopie morală). Ambele izolează. Dar credința adevărată e un drum, nu o încremenire. A merge înseamnă a căuta, a greși, a te corecta, a te împiedica și a te ridica. Înseamnă a te apropia de celălalt nu doar ca obiect al milei tale, ci ca parte a mântuirii tale.
Aici și acum intervine tocmai alegerea noului Pontif, Leon al XIV-lea – iar alegerea numelui său e o chemare la memorie. Predecesorul său spiritual, Leon al XIII-lea, a scris „Rerum Novarum”, prima enciclică socială a Bisericii. A vorbit despre muncă, dreptate, proprietate, solidaritate — dar mai ales, despre demnitate.
Dacă Rerum novarum a fost răspunsul Bisericii la revoluția industrială, ne întrebăm: care este noua întrebare a lumii de azi? Poate tocmai aceasta: cum trăim o credință care vindecă? Cum facem ca etica noastră să nu fie o mască, ci un miros de crini în drumurile unde ne întâlnim? Nu există alt drum care ne duce la Pace, altul decât Iubirea.
Papa Leon al XIV-lea, în cuvântul său către cardinali, a reamintit că este „un umil servitor al lui Dumnezeu și al fraților”, și că misiunea tuturor celor ce slujesc este să fie „docili ascultători ai vocii Sale”. Să nu uităm Vocea care a vorbit într-o zi unui paralitic, cu glas blând dar autoritar: Ridică-te. Ia-ți patul. Umblă.
Poate că același glas ne cheamă și pe noi azi, în această Europă paralizată de temeri, să redescoperim Etica Morală nu ca pe o corvoadă, ci ca pe o respirație a comuniunii. Să nu mai fim străini unii altora. Să ne bucurăm când cineva e vindecat. Să nu ne scandalizeze că-și poartă patul într-o zi de sâmbătă, ci să ne mirăm de darul unei vindecări pe care o primim fiecare, în taină și în iubire.
Calin Diaconu 