Fotograf de ocazie



Studierea istoriei este în sine un lucru bun: avem multe de învățat de la generațiile care s-au succedat, în special care sunt greșelile pe care ar fi de dorit să nu le repetăm, la rândul nostru. Dar a ne fixa privirea în trecut, este la fel de periculos și de riscant cu a merge pe stradă,  privind în urmă: nu vom vedea gropile care ne așteaptă(imaginea a fost explicată într-o Cuvântare a Papei Francisc, la 150 de ani de Acțiune Catolică Italiană, in 2017)

Suntem  azi – de 1 Decembrie 2018 – în Marea Zi de Sărbătoare a Unirii celei Mari a tuturor Românilor într-un Stat Național: e ziua de fapt și de drept a Națiunii Române. Nu e actul de naștere al poporului român (care s-a format la începuturile Evului Mediu), nu e actul de naștere a programului politic de formare a națiunii române (care s-a decretat la 1848) … ci este reamintirea zilei în care, la Alba Iulia, Transilvania a decis Unirea cu Țara, desăvârșind un proces istoric. Sărbătorim azi atingerea cândva a unui prag al perfecțiunii pe care statul și societatea română le-au atins la un moment dat. Sărbătorim o speranță pe care cei de-acum 100 de ani, au exprimat-o în gestul și voința lor, după înțelepciunea cauzată de suferințele ”Marelui Război”.

Generațiile co-există, se întrepătrund, predarea ștafetei se face de când lumea. E privilegiul celor care astăzi au 50 de ani (sau un pic peste – sic!), să spună celor ce vin din urmă sau celor ce sunt la apus: noi suntem aceia care am trăit o jumătate de Centenar, și cei care l-am muncit o treime! Ce vedem în jur – bune și rele, ne aparțin (și) nouă. Dacă lucrurile merită explicate ceva mai adânc, atunci lăsați-ne să descriem responsabilitățile acestei vârste, pentru că – de Centenar (măcar!) – fiecare are a-și prezenta conștiința în fața Istoriei …

Suntem dintre aceia care ne-am format în politic și apoi am fost acaparați de economic. Nevoia de cultură, hrănirea spiritualității și patriotismul autentic au rămas în afara preocupărilor noastre majore: nu ne-a atras deloc politica – căci am simțit prea adânc mistificarea istoriei pe propria noastră piele, am înțeles că ideologia se folosește de trecut pentru a-și acoperi urmele … și ne-am scârbit prea tare pentru a mai încerca amarul cupei pe-al cărei fund se află una din formele beției puterii.

Formați în jurul partidului unic, crescuți în dictatura comunistă, am înțeles personajul numit ”politruc” ca pe un rău necesar, ca pe o prezență cauzată de un soi de fatalitate a regimului. Așa trebuia să fie: fiecare organizație avea la vârf câte un îngust de cele mai multe ori îngâmfat și slugărit de profitori, care – vai! – nu gândea cu capul lui, ci cu capul … partidului. Invitați permanent să abandonăm liberul arbitru, nu înțelegeam că problema responsabilității alegerii între bine și rău, se pune zilnic – fiind o chestiune a prezentului definit ca ”privire a lui Dumnezeu” (Mons. Vladimir Ghika).

Pe acești politruci – nu am știut cum și nici nu am simțit nevoia să-i avertizăm spre reținere, am crezut (în naivitatea noastră?) că nu vor fi lipsiți de scrupule și într-atâta de neputincioși în fața capitalismului creativ-distrugător (Schumpeter), cel care ne-a transformat viețile și ne-a realiniat orizontul, după 1990.

Neputința și eșecul politicienilor rămâne principala caracteristică a acelora care, privind în urmă azi – pot spune că au trăit jumătate și au muncit o treime de Centenar. Ce e de făcut? Să ne îndreptăm mai mult spre spiritualitate, spre educarea conștiințelor celor tineri, să reînvățam patriotismul curățându-l de ideologie, să regăsim adevărul comunității de limbă, idei și valori comune. Cu alte cuvinte, să ne pregătim pentru a ne lua Țara înapoi, și putem începe prin a ne întreba (dramatic): când a fost România a noastră?

Poate câteva zile, în Decembrie 1989? Nu, căci și atunci, se auzeau mitraliere păcănind și păcălind.

Poate câteva zile, în vara lui 1994? Nu, căci gafa lui Prunea ne-a adus cu picioarele pe pământ!

Poate câteva zile, la alegerile din 1996? Nu, căci bucuria câștigării alegerilor nu e suficientă în politică …

Cu siguranță însă, la rugăciunile și la petrecerea pe ultimul drum, în 1995 – a lui Corneliu Coposu, când am înțeles că adevărul suferinței și liniștea iertării trebuie să co-existe.

Cu siguranță însă, în timpul vizitei Papei Ioan Paul al II-lea în România – în luna Mai 1999, când milioane de Români au înțeles prin simțire și prezență ce frumos e Adevărul și cum e posibilă Unitatea în jurul unui Principiu Universal.

Cu siguranță, în Decembrie 2017 – când abia la despărțirea de Regele Mihai l-am descoperit, minunându-ne că istoria poate fi repusă în lumina Adevărului … și că noi suntem de fapt parte dintr-o familie selectă, a vechilor monarhii europene!

Orizontul social e provocat la schimbare, prin ridicarea construcțiilor înalte: începând cu Turnul Babel, ele sunt acelea care atacă sfruntând Cerul, provocând zeii la o luptă dinainte pierdută. Dar avem o certitudine a propriilor experiențe: ceea ce eventual ne poate transforma sunt construcțiile interioare … împăcarea cu aproapele nostru fiind una din cele două condiții necesare mântuirii (vezi – Matei 22, 35-40)

La Mulți Ani, dragi Români! La Mulți Ani, România!

Linia Orizontului

Va fi Catedrala Mântuirii Neamului locul împăcării între frați …?

 

 

 

 

 

 

 


consiliul director aprilie 2018

București, 16 Aprilie 2018. Asociația Generală a Românilor Uniți cu Roma, greco-catolici, a organizat Adunarea Generală a Consiliului Director în zilele de 13, 14 și 15 Aprilie la București.

Programul celor trei zile a început cu o scurtă rugăciune în Sala ”Ion Slavici” a Hotelului CARO, sub patronajul Prea Sfinției Sale Mihai Frățilă. Episcopul greco-catolic al Bucureștilor a explicat membrilor Consiliului Director importanța orientării faptelor și timpului individual către Dumnezeu, a cărui voință trebuie să o primim cu voioșie în viața noastră. Fiecare dintre membrii delegațiilor sosite din cele 6 Eparhii au prezentat apoi pe rând realitățile, realizările și provocările laicatului greco-catolic din teritoriul pe care-l reprezintă. Dintre ideile și întrebările considerate ca importante pentru perioada următoare am consemnat:

  • Răspunsuri concrete la întrebarea ”Cum transferăm AGRU celor mai tineri?”;
  • Adresarea unei ”Scrisori catre Sinodul BRU” pentru a susține sprijinul membrilor pentru un plan de redresare morală a societății românești si o solicitare expresă a asumării misiunii preotilor-parohi de a inființa AGRU Parohial;
  • Continuarea colaborărilor pe teme istorice – finanțarea unor preocupări editoriale de tipul Brosura, site de întrebări și răspunsuri, carte, documentar video …
  • Definirea calendarului asociativ, ținând cont de participările AGRU (atât pe plan extern cât și cele interne)
  • Brandul AGRU – intre traire si exprimare.

Consiliul a stabilit ca a doua întâlnire CD AGRU – programată în Anul Centenar să aibe loc la Cluj, Centrul Manresa, 11-12-13 octombrie 2018.

Cea de a doua zi a fost dedicată întâlnirii cu membrii și simpatizanții AGRU București, când în Amfiteatrul ”Vasile Pârvan” din cadrul Facultății de Istorie din cadrul Universității din București, a avut loc Simpozionul organizat sub egida Centenarului Marii Uniri –  ”ISTORIA unui CREZ. CREZUL unei IDEI.”

poster final

Domnul Profesor Dr. Ovidiu Bozgan a fost moderatorul echilibrat si sobru al unei sesiuni de prezentări științifice care au punctat perspective sintetice ale istoriei Bisericii Române Unite cu Roma și în special asupra rolului pe care această instituție importantă a patrimoniului cultural și spiritual românesc l-a avut în înfăptuirea Marii Uniri. După cuvintele de deschidere din partea gazdelor evenimentului (Dl Profesor Dr Ioan C Opriș – prodecan, din partea Facultatii de Istorie din Bucuresti) și ale organizatorilor (Dl Președinte Călin Diaconu din partea AGRU National), Prea Sfinția Sa Mihai Frățilă a adresat un cuvânt de mulțumire noii generații de istorici care se dovedesc a fi exploratori netemători ai adevărului istoric, așa cum se revelează acesta prin studiul surselor primare.

Cei aproximativ 100 de participanți prezenți la Simpozion au putut apoi asculta următoarele Conferințe:

  • Dr. Lucian Turcu, Universitatea Babes-Bolyai:  Biserica greco-catolică românească din a doua jumătate a veacului al XIX-lea până la sfârşitul Primului Război Mondial. Semnificaţiile unei evoluţii istorice.
  • Dr. Ciprian Ghișa, Universitatea Babes-Bolyai: Impactul Unirii de la 1918 asupra Bisericii Greco-Catolice. Comparație între situația Bisericii Române Unite înainte și după 1918.
  • Dr. Cristian Vasile, Institutul de Istorie N. Iorga: Biserica Greco-Catolica, Marea Unire si problematica reintregirii religioase a romanilor

La finalul lucrărilor, Prea Sfințitul Mihai Frățilă a prezentat în premieră absolută publicului prezent – cele două volume ale Cauzei de beatificare ale celor 7 Episcopi greco-catolici martiri care s-au opus comunismului cu prețul jertfei supreme.

Consiliul Director a stabilit ca următoarea întâlnire de lucru să aibe loc la Cluj, Centrul Manresa, în 11-13 octombrie 2018.

 


Cine cunoaște gândul nostru? Uneori el rămâne neclar chiar și pentru noi, atunci când suntem asaltați de întrebări și de griji, de nevoi și necazuri, de durere sau îndoială …

E important să cunoaștem cum funcționează stările noastre sufletești, pentru a le putea trata și cred ca începutul este legat de această întrebare retorică: unde sunt ele situate? Sau mai exact: ”Ce gânduri purtăm în inimile noastre?” (cf. Evangheliei de la Sf Luca 5, 17-26) …

Cufundarea paraliticului prin acoperișul casei devenită cristelniță de botez, dinaintea Domnului, pentru vindecare – vorbește despre relația dintre minune și credință, în contextul unei ecuații a vindecării. Vindecarea cu ajutorul fraților, a căror trudă are un izvor (iubirea aproapelui) și un scop, pentru a nu se risipi (aducerea celui bolnav in fața Domnului). Dacă avem credință, ne-o spune Evanghelia în repetate rânduri – nimic nu este imposibil! Iar minunile sunt ”rezervate” atât celor credincioși – pentru lauda lui Dumnezeu cât și celor necredincioși, pentru o posibilă convertire.

Boala îmbracă felurite rânduri de haine ale neputinței, de aceea ne derutează – prin multitudinea specializărilor medicale ce ni se propun. Dar boala are ceva unic, ca și bătrânețea și moartea: este sigură. Lucrare a potențialității – la fel ca binele, și răul este în noi, așteaptă numai un prilej să izbucnească …

Vindecarea prin credință este ingredientul de care are nevoie fiecare bolnav pentru a se pune pe picioare … și ce folos unui trup tânăr,  dacă e bolnav sufletește? Boala sufletească cea mai gravă o consider a fi incapacitatea de a iubi – cu alte cuvinte, a fi posedat în exces de propriile dorințe și plăceri de moment, care au funcțiunea unui vacuum, a unui gol pe care nu-l poți umple cu sine însuși. Un hău, de care nu te poți dezlipi, dar de care te simți totuși atras  – pe care ai vrea să-l umpli, nerealizând că în loc să trăiești, te delectezi – îngăduindu-ți plăceri tot mai exagerate. Abia renunțarea la propriile dorințe, la propria dreptate (imaginară, căci dreptatea este numai la Dumnezeu) și ascultarea cu atenție și cu iubire a celuilalt, te ajută să recapeți căldura inimii.

Rostul rugăciunii? Vindecarea slăbiciunilor, reînvățarea mersului, aducerea de mulțumită Creatorului tuturor. Sporul rugăciunii? Faptele bune pe care le facem cu gândul la Dumnezeu și vindecarea – întotdeauna, minunată! Condițiile rugăciunii? Credința că vom putea depăși orice obstacol care ar sta în calea întâlnirii noastre cu Domnul și prezența, alături de noi, a fraților – aceia care se roagă împreună cu noi și mai ales, pentru noi.

Rugăciunea e trudnică, fragilă și suntem mereu pe punctul de a o uita, de a o abandona. Dar acest unic mod de a dialoga cu Creatorul nostru are un scop: vindecarea slăbiciunilor acestei lumi, a slăbiciunilor noastre (pe care le recunoaștem mai greu) și a slăbiciunilor celor din jur (pe care suntem tentați să le vedem mai întâi).

Sporul rugăciunii constă într-o formă specială de a privi realitatea înconjurătoare: el se dezvăluie în faptele bune, pe care le facem ca rod al credinței și nu al obligației din interes (fie el chiar și legal/legitim). Îl simțim mai ales când e îngăduit ochilor noștri miopi sub forma in-credibilului sau a imposibilității transformată în … realitate minunată!

Sfintirea noului Sediu al Episcopiei Bisericii Romane Unite din Bucuresti

29 Septembrie 2017. Sfintirea noului sediu episcopal din București, al Bisericii Române Unită cu Roma. Un moment minunat, la care au fost prezenti Cardinalul Leonardo Sandri, Arhiepiscopul Miguel Maury Buendía, ÎPS Ioan Robu – Arhiepiscop Mitropolit de București si Mons. Mihai Frățilă, Episcopul Român Unit al Bucureștilor. Au fost de asemenea prezenti la eveniment Dl  Prof Victor Opatchi din partea Guvernului României si Pr Costin Spiridon, ca reprezentant al Patriarhiei Române.

 


– Auzi, Tată – ce e mai important pentru noi, oamenii? … răsăritul fiecărei zile sau sosirea tumultoasă a primăverii ca anotimp al înnoirii?

– Fiul meu, zic să ne bucurăm de fiecare zi ce ne este dată, ca de un dar … și să rămânem peste anul întreg cu acel gust al revoluției, al profundei reînnoiri, pe care primăvara cu adevărat îl oferă naturii terestre a omului, într-o simfonie presărată cu marșuri triumfale a noului spectaculos care învinge asupra vechiului, ca lege a firii … Noutatea se poate da în spectacol, înnoirea însă – e o treabă foarte serioasă!

(Fragment dintr-o viitoare posibilă carte – ”Dialoguri imaginare cu Tata”)

Când ne referim la sclavie, ne face plăcere să spunem că odată cu apariția creștinismului, vechiul sistem al orânduirii antice a luat sfârșit. Ne place să ne referim la sclavagism ca la ceva foarte vechi, uitând că lumea ”liberă” l-a cunoscut până recent, în diferite forme prelungite: amintiți-vă de războiul de secesiune în America, sau revedeți filmul ”Aferim!” pentru a degusta (la propriu) traiul robilor țigani de acum mai puțin de două veacuri, de prin aceste părți.

Pe vremea comunismului, circula o vorbă printre intelectualii care pactizaseră cu regimul, în special printre artiștii care erau ”obligați” să colaboreze pentru a-și întreține familiile…  ”Aliniații”, jucând în horă – spunând siropoasele lor poezii laudative, preamărind mediocritatea: Nu te gândi că tu te duci acolo pe scenă, e doar pijamaua ta care face cutare chestie, tu ești pijamaua ta și de aceea, nu-ți chinui conștiința cu întrebări inutile, nu te lua la trântă cu toți ceilalți – pentru că, nu-i așa? – nici unul dintre noi nu-i mai tare decât sistemul, etc.

Azi, aud în jurul meu chemări la răzvrătire pe care unii le îmbracă sub forma invitației la schimbări profunde. Și, ca de obicei, ni se spune că nefăcând efortul trădării unei cauze, nu putem ajunge să fim noi înșine.

Îmi dau seama însă că-n 1989 a fost (din păcate!) vremea petecelor noi, care s-au aplicat fără prea multe discuții interogative, asupra unui sac mult-prea-nvechit. Azi, vinul cel nou se revarsă în burdufe vechi și rezultatul este, din păcate, previzibil: se vor sparge, căci nici o schimbare care se vrea transformatoare, nu poate rămâne la suprafață …

Vrem schimbare? Atunci se cuvine să mulțumim lui Dumnezeu, care ne oferă înnoirea de zi de zi, dacă ne străduim îndreptarea pașilor spre Dreptatea și Adevărul Lui. Viața, dacă o socotim în minute – nu vom înțelege prea mare lucru din ea. Dacă o socotim în ani, rămânem la înțelegerea cronicarilor ce înșiră evenimente pe sfoară, poate spre lauda temporală a unei vremelnice orânduiri, însă oricum, seci. Viața, pentru a rodi și pentru a fi eliberatoare, poate fi trăită exclusiv … zilnic! În aceasta constă bucuria și speranța care ne cuprind odată cu fiecăre nou Răsărit … 

rasarit de soare

 


 

Sfarsitul lunii Aprilie 2017 ne-a oferit bucuria unui drum pe care aș putea să-l numesc al cunoașterii, așa cum fiecare dintre clipele ce ne sunt dăruite, ar trebui să fie. Aș greși oare mult, dacă v-aș spune că schimbarea are loc mai întâi în noi – în adâncul inimii noastre, iar abia apoi, cu inima încălzită de dragoste, știm ce avem de făcut. Știm de pildă, că trebuie să aducem Binele în Lume, să respectăm Adevărul, să-L apărăm prin felul nostru de a ne purta – și nu prin aprigi dezbateri despre locul care i s-ar cuveni în imaginația noastră …

Pe Cruce, chiar înainte de răstignire, Adevărul este scuipat și batjocorit. Îl luăm în derâdere, noi – pigmeii, iar El ne acceptă pentru simplul fapt că ne iubește și vrea să ne cunoască așa cum suntem, cu slăbiciunile răutăților noastre.  Și ne acceptă răutățile, bând paharul mântuirii noastre, până la fund.

La marginea dintre Est si Vest, pulsând oriental și păstrând unitatea credinței care are capul său văzut la Roma, ne-am bucurat de un moment revelator: Sanctitatea Sa, Prea Fericitul Părinte Papa Francisc – ne iubește pe toți, și ne cheamă să exercităm atracția catolicismului prin purtarea noastră, ca discipoli-misionari (învățăcei cu treabă în lume, cu o misiune – aceea de a evangheliza prin purtare creștină).

Misiunea catolică a generației actuale este de a-și căuta rădăcinile în viitor … într-o perspectivă ecclezială asupra lumii, alături de Episcopii care au luat mirosul turmei, pe care turma îi recunoaște și de care nu ne temem, ci ne simțim atrași. Pe ei să-i ajutăm, să-i ascultăm și să-i urmăm,  fiecare!

Next Page »