Fotograf de ocazie



– Auzi, Tată – ce e mai important pentru noi, oamenii? … răsăritul fiecărei zile sau sosirea tumultoasă a primăverii ca anotimp al înnoirii?

– Fiul meu, zic să ne bucurăm de fiecare zi ce ne este dată, ca de un dar … și să rămânem peste anul întreg cu acel gust al revoluției, al profundei reînnoiri, pe care primăvara cu adevărat îl oferă naturii terestre a omului, într-o simfonie presărată cu marșuri triumfale a noului spectaculos care învinge asupra vechiului, ca lege a firii … Noutatea se poate da în spectacol, înnoirea însă – e o treabă foarte serioasă!

(Fragment dintr-o viitoare posibilă carte – ”Dialoguri imaginare cu Tata”)

Când ne referim la sclavie, ne face plăcere să spunem că odată cu apariția creștinismului, vechiul sistem al orânduirii antice a luat sfârșit. Ne place să ne referim la sclavagism ca la ceva foarte vechi, uitând că lumea ”liberă” l-a cunoscut până recent, în diferite forme prelungite: amintiți-vă de războiul de secesiune în America, sau revedeți filmul ”Aferim!” pentru a degusta (la propriu) traiul robilor țigani de acum mai puțin de două veacuri, de prin aceste părți.

Pe vremea comunismului, circula o vorbă printre intelectualii care pactizaseră cu regimul, în special printre artiștii care erau ”obligați” să colaboreze pentru a-și întreține familiile…  ”Aliniații”, jucând în horă – spunând siropoasele lor poezii laudative, preamărind mediocritatea: Nu te gândi că tu te duci acolo pe scenă, e doar pijamaua ta care face cutare chestie, tu ești pijamaua ta și de aceea, nu-ți chinui conștiința cu întrebări inutile, nu te lua la trântă cu toți ceilalți – pentru că, nu-i așa? – nici unul dintre noi nu-i mai tare decât sistemul, etc.

Azi, aud în jurul meu chemări la răzvrătire pe care unii le îmbracă sub forma invitației la schimbări profunde. Și, ca de obicei, ni se spune că nefăcând efortul trădării unei cauze, nu putem ajunge să fim noi înșine.

Îmi dau seama însă că-n 1989 a fost (din păcate!) vremea petecelor noi, care s-au aplicat fără prea multe discuții interogative, asupra unui sac mult-prea-nvechit. Azi, vinul cel nou se revarsă în burdufe vechi și rezultatul este, din păcate, previzibil: se vor sparge, căci nici o schimbare care se vrea transformatoare, nu poate rămâne la suprafață …

Vrem schimbare? Atunci se cuvine să mulțumim lui Dumnezeu, care ne oferă înnoirea de zi de zi, dacă ne străduim îndreptarea pașilor spre Dreptatea și Adevărul Lui. Viața, dacă o socotim în minute – nu vom înțelege prea mare lucru din ea. Dacă o socotim în ani, rămânem la înțelegerea cronicarilor ce înșiră evenimente pe sfoară, poate spre lauda temporală a unei vremelnice orânduiri, însă oricum, seci. Viața, pentru a rodi și pentru a fi eliberatoare, poate fi trăită exclusiv … zilnic! În aceasta constă bucuria și speranța care ne cuprind odată cu fiecăre nou Răsărit … 

rasarit de soare

 


 

Sfarsitul lunii Aprilie 2017 ne-a oferit bucuria unui drum pe care aș putea să-l numesc al cunoașterii, așa cum fiecare dintre clipele ce ne sunt dăruite, ar trebui să fie. Aș greși oare mult, dacă v-aș spune că schimbarea are loc mai întâi în noi – în adâncul inimii noastre, iar abia apoi, cu inima încălzită de dragoste, știm ce avem de făcut. Știm de pildă, că trebuie să aducem Binele în Lume, să respectăm Adevărul, să-L apărăm prin felul nostru de a ne purta – și nu prin aprigi dezbateri despre locul care i s-ar cuveni în imaginația noastră …

Pe Cruce, chiar înainte de răstignire, Adevărul este scuipat și batjocorit. Îl luăm în derâdere, noi – pigmeii, iar El ne acceptă pentru simplul fapt că ne iubește și vrea să ne cunoască așa cum suntem, cu slăbiciunile răutăților noastre.  Și ne acceptă răutățile, bând paharul mântuirii noastre, până la fund.

La marginea dintre Est si Vest, pulsând oriental și păstrând unitatea credinței care are capul său văzut la Roma, ne-am bucurat de un moment revelator: Sanctitatea Sa, Prea Fericitul Părinte Papa Francisc – ne iubește pe toți, și ne cheamă să exercităm atracția catolicismului prin purtarea noastră, ca discipoli-misionari (învățăcei cu treabă în lume, cu o misiune – aceea de a evangheliza prin purtare creștină).

Misiunea catolică a generației actuale este de a-și căuta rădăcinile în viitor … într-o perspectivă ecclezială asupra lumii, alături de Episcopii care au luat mirosul turmei, pe care turma îi recunoaște și de care nu ne temem, ci ne simțim atrași. Pe ei să-i ajutăm, să-i ascultăm și să-i urmăm,  fiecare!


Țara noastră e plină de surprize – e suficient să vrei să privești cu atenție în jur, să-i acorzi un pic de timp si de interes.

Muzeul de arheologie preistorică, dedicat culturii Cucuteni din Piatra Neamț este un loc care merită vizitat, și vi-l recomand – dacă ajungeți la poalele muntelui Pietricica …

În cazul meu, când am avut acest privilegiu – cred că a contat faptul de a fi chiar la cumpăna între ani, când timpul capătă valențe filosofice … căci am simțit o puternică admirație pentru cei care au creat pe aceste meleaguri o civilizatie pe care noi o numim ”a ceramicii pictate”.

Din perspectiva lumii noastre, obișnuită să facă din noutate o calitate indispensabilă a lucrurilor pentru ca ele să intre in acceptarea generală, a privi cu admirație în urmă cu 5.000 de ani, pare un lucru straniu sau cel puțin ieșit din comun. Dar am regăsit pasiunea pentru formele artistice și am intuit sensuri și simțiri religioase în viața celor care-au trăit aici cu mult înainte de geto-daci …

De aceea, aș dori să mulțumesc și să felicit custozii Muzeului de Arta Eneolitica Cucuteni pentru bucuria pe care ne-au făcut-o si impartasim cu voi cateva fotografii care surprind amfore, statuete antropomorfe, sigilii, altare si alte obiecte de inventar ale unor asezari in care se traia acum 5-6.000 de ani! La trecerea dintre ani, ne-am trezit meditand asupra trecerii … anilor!

Mai mult de-atât, am descoperit un lucru pe care l-am apreciat în mod deosebit – respectul față de arheologi, față de munca lor minuțioasă și metodică. Da, istoricii – după ce au trecut perioada ”eroică”, au învățat că e important să înregistreze dovezile, să aibe un discurs pe dovezi nu pe ipoteze … Unui asemenea specialist i s-a dedicat o expozitie proprie –  e vorba de Dan Monah, și este unul din cei care s-au aplecat cu dragoste asupra cucutenienilor, pentru a-i înțelege și a-i aduce în felul acesta mai aproape de noi.

La Multi Ani, 2017!

This slideshow requires JavaScript.

Iată ce scria istoricul Dr. Dan Monah despre cei a căror viață a studiat-o câteva decenii:

Cucutenienii au avut vocatia ceramicii in cel mai inalt grad, incat te intrebi daca modelarea si si decorarea vaselor nu a fost singura lor ratiune de a fi. Chiar daca nu este asa, in istoria umanitatii ei vor ramane ca neintrecuti modelatori si pictori de ceramica. Avem certitudinea ca arta decorativa cucuteniana nu s-a limitat doar la decorarea ceramicii; câteva fragmente de pereți pictati ne semnaleaza ca obesesia decorarii policrome se manifesta si in constructii. Fara indoiala imbracamintea si incaltamintea ca si unele obiecte de uz comun erau, de asemenea, bogat decorate. Din pacate, din opera decorativa cucuteniana, singurul martor care ne-a ramas este ceramica. Este totusi suficient pentru a-i plasa pe cucutenieni printre cei mai dotati si mai sofisticati creatori de arta europeana preistorica.  


Strada – atunci cand se-ntinde si se face sosea – creeaza diferite perspective.

Pe cand la munte sau printre dealuri e o placere sa te iei la tranta cu curbele si nu te poti plictisi de spectacolul oferit de natura, la campie lucrurile stau diferit: soferul depinde de calitatea sonorizarii si inspiratia DJ-urilor, daca e meloman …

Dar stati asa, si la campie ai parte de splendoarea unor apusuri spectaculoase. Sau alte fenomene – ca acesta pe care l-am consemnat pe drumul nostru de intoarcere, de la Traian/Neamt, unde am avut bucuria sa particip la Congresul Asociatiei Catolice din Romania.

Frumos, nu? Un gand special de multumire – fotografului de servici, Dl Alexis Dimcev – un companion de calatorie foarte placut, care are darul de a scurta calatoria prin pasiunea pentru dialog …

Perspective.jpeg


59124

E o săptămână de când am ajuns într-un loc al liniștii sau poate al vieții adevărate – căci rădăcinile slavone și sârbești ale termenului ”jitia” ne poartă spre ”viață”, așa cum trebuie ea trăită: în liniște! (Značenje reči žitije = Sensul Vieții) …

Aflată la sud de Craiova, Mănăstirea Jitianu are multe de povestit și de aceea invităm pe cei aflați în trecere, să se abată pe drumul ce duce spre Calafat (reper: satul Braniste, comuna Podari) pentru a descoperi o construcție bisericească fortificată cu un turn de apărare (culă oltenească, cu scară interioară și ferestre pentru țevile flintelor …).

E un loc în care găsiți atât povești despre haiducii Olteniei dar și fapte concrete, despre eforturile pe care Comisia Monumentelor Istorice din perioada interbelică (în 1932 -Președinte Nicolae Iorga, Director Nicolae Ghica-Budesti) a găsit de cuviință să le facă pentru a recupera trecutul prăfuit. Pentru înaintași, redescoperirea valorilor era o datorie aducătoare de liniște, de siguranță: știind cine am fost, vom afla cine suntem și vom înțelege încotro ne îndreptăm.

Dacă legenda locului ar fi adevărată, cum că Mănăstirea Jitianu s-ar fi construit pe rămășițele unei Biserici mai vechi, de pe vremea lui Mircea cel Bătrân, iar locul era unul mlăștinos (rovine = mlaștină) … atunci poate că am avut șansa de a ajunge pe locul unde, cândva, viteaza armată a Țării Românești a oprit valul otoman condus de aprigul Baiazid Ildirim.

Foarte interesante ne-au părut asemănările de stil – între Mănăstirea Jitianu și Biserica Greco-Catolică ”Sfântul Vasile cel Mare” din Bucuresti (din strada Polonă nr 50).  Dar explicația e simplă, dacă ne aducem aminte de implicarea aceluiași Nicolae Gica Budesti, în realizarea planurilor Bisericii din București … și mai ales de pasiunea lui pentru promovarea stilului neo-românesc.

Iată, Catedrala Greco-Catolică din București:

catedrala sf vasile cel mare bucuresti

Iar mai jos, vă prezentăm imaginile culese în timpul vizitei noastre la Mănăstirea Jitianu, pentru a înțelege forța de comunicare a arhitecturii, și cum anumite locuri ni se par dinainte-cunoscute (sau cel puțin … familiare!).

Ne-au impresionat în mod deosebit, inscripția latină a tabloului intitulat ”Rembrandt van Rijn”, un mozaic de mici dimensiuni aflat la intrarea în mănăstire, având inscripția latină (!) Ad aperti sunt oculi eorum, et agno verunt eum … dar și scara interioară a culei (turnului de apărare) sau vechiul cimitir, cu cruci semi-îngropate de lângă o groapă comună (o holeră izbucnită după Războiul de Independență). Semne ale atașamentului față de Roma (sau ale programului politic de latinitate răsăriteană pentru români) veți găsi și în îmbrăcămintea sfinților și în simbolurile decorațiunilor …

Latinitatea oltenilor nu trebuie căutată numai în perfectul lor simplu, iar neo-românismul epocii interbelice merită studiat – pentru că rădăcinile românești au fost cu adevărat necesare în perioada în care România Mare începuse să guste din destinul unei mari puteri regionale …

This slideshow requires JavaScript.

 

 

 

 

Next Page »