Fotograf de ocazie



Cine cunoaște gândul nostru? Uneori el rămâne neclar chiar și pentru noi, atunci când suntem asaltați de întrebări și de griji, de nevoi și necazuri, de durere sau îndoială …

E important să cunoaștem cum funcționează stările noastre sufletești, pentru a le putea trata și cred ca începutul este legat de această întrebare retorică: unde sunt ele situate? Sau mai exact: ”Ce gânduri purtăm în inimile noastre?” (cf. Evangheliei de la Sf Luca 5, 17-26) …

Cufundarea paraliticului prin acoperișul casei devenită cristelniță de botez, dinaintea Domnului, pentru vindecare – vorbește despre relația dintre minune și credință, în contextul unei ecuații a vindecării. Vindecarea cu ajutorul fraților, a căror trudă are un izvor (iubirea aproapelui) și un scop, pentru a nu se risipi (aducerea celui bolnav in fața Domnului). Dacă avem credință, ne-o spune Evanghelia în repetate rânduri – nimic nu este imposibil! Iar minunile sunt ”rezervate” atât celor credincioși – pentru lauda lui Dumnezeu cât și celor necredincioși, pentru o posibilă convertire.

Boala îmbracă felurite rânduri de haine ale neputinței, de aceea ne derutează – prin multitudinea specializărilor medicale ce ni se propun. Dar boala are ceva unic, ca și bătrânețea și moartea: este sigură. Lucrare a potențialității – la fel ca binele, și răul este în noi, așteaptă numai un prilej să izbucnească …

Vindecarea prin credință este ingredientul de care are nevoie fiecare bolnav pentru a se pune pe picioare … și ce folos unui trup tânăr,  dacă e bolnav sufletește? Boala sufletească cea mai gravă o consider a fi incapacitatea de a iubi – cu alte cuvinte, a fi posedat în exces de propriile dorințe și plăceri de moment, care au funcțiunea unui vacuum, a unui gol pe care nu-l poți umple cu sine însuși. Un hău, de care nu te poți dezlipi, dar de care te simți totuși atras  – pe care ai vrea să-l umpli, nerealizând că în loc să trăiești, te delectezi – îngăduindu-ți plăceri tot mai exagerate. Abia renunțarea la propriile dorințe, la propria dreptate (imaginară, căci dreptatea este numai la Dumnezeu) și ascultarea cu atenție și cu iubire a celuilalt, te ajută să recapeți căldura inimii.

Rostul rugăciunii? Vindecarea slăbiciunilor, reînvățarea mersului, aducerea de mulțumită Creatorului tuturor. Sporul rugăciunii? Faptele bune pe care le facem cu gândul la Dumnezeu și vindecarea – întotdeauna, minunată! Condițiile rugăciunii? Credința că vom putea depăși orice obstacol care ar sta în calea întâlnirii noastre cu Domnul și prezența, alături de noi, a fraților – aceia care se roagă împreună cu noi și mai ales, pentru noi.

Rugăciunea e trudnică, fragilă și suntem mereu pe punctul de a o uita, de a o abandona. Dar acest unic mod de a dialoga cu Creatorul nostru are un scop: vindecarea slăbiciunilor acestei lumi, a slăbiciunilor noastre (pe care le recunoaștem mai greu) și a slăbiciunilor celor din jur (pe care suntem tentați să le vedem mai întâi).

Sporul rugăciunii constă într-o formă specială de a privi realitatea înconjurătoare: el se dezvăluie în faptele bune, pe care le facem ca rod al credinței și nu al obligației din interes (fie el chiar și legal/legitim). Îl simțim mai ales când e îngăduit ochilor noștri miopi sub forma in-credibilului sau a imposibilității transformată în … realitate minunată!

Sfintirea noului Sediu al Episcopiei Bisericii Romane Unite din Bucuresti

29 Septembrie 2017. Sfintirea noului sediu episcopal din București, al Bisericii Române Unită cu Roma. Un moment minunat, la care au fost prezenti Cardinalul Leonardo Sandri, Arhiepiscopul Miguel Maury Buendía, ÎPS Ioan Robu – Arhiepiscop Mitropolit de București si Mons. Mihai Frățilă, Episcopul Român Unit al Bucureștilor. Au fost de asemenea prezenti la eveniment Dl  Prof Victor Opatchi din partea Guvernului României si Pr Costin Spiridon, ca reprezentant al Patriarhiei Române.

 


– Auzi, Tată – ce e mai important pentru noi, oamenii? … răsăritul fiecărei zile sau sosirea tumultoasă a primăverii ca anotimp al înnoirii?

– Fiul meu, zic să ne bucurăm de fiecare zi ce ne este dată, ca de un dar … și să rămânem peste anul întreg cu acel gust al revoluției, al profundei reînnoiri, pe care primăvara cu adevărat îl oferă naturii terestre a omului, într-o simfonie presărată cu marșuri triumfale a noului spectaculos care învinge asupra vechiului, ca lege a firii … Noutatea se poate da în spectacol, înnoirea însă – e o treabă foarte serioasă!

(Fragment dintr-o viitoare posibilă carte – ”Dialoguri imaginare cu Tata”)

Când ne referim la sclavie, ne face plăcere să spunem că odată cu apariția creștinismului, vechiul sistem al orânduirii antice a luat sfârșit. Ne place să ne referim la sclavagism ca la ceva foarte vechi, uitând că lumea ”liberă” l-a cunoscut până recent, în diferite forme prelungite: amintiți-vă de războiul de secesiune în America, sau revedeți filmul ”Aferim!” pentru a degusta (la propriu) traiul robilor țigani de acum mai puțin de două veacuri, de prin aceste părți.

Pe vremea comunismului, circula o vorbă printre intelectualii care pactizaseră cu regimul, în special printre artiștii care erau ”obligați” să colaboreze pentru a-și întreține familiile…  ”Aliniații”, jucând în horă – spunând siropoasele lor poezii laudative, preamărind mediocritatea: Nu te gândi că tu te duci acolo pe scenă, e doar pijamaua ta care face cutare chestie, tu ești pijamaua ta și de aceea, nu-ți chinui conștiința cu întrebări inutile, nu te lua la trântă cu toți ceilalți – pentru că, nu-i așa? – nici unul dintre noi nu-i mai tare decât sistemul, etc.

Azi, aud în jurul meu chemări la răzvrătire pe care unii le îmbracă sub forma invitației la schimbări profunde. Și, ca de obicei, ni se spune că nefăcând efortul trădării unei cauze, nu putem ajunge să fim noi înșine.

Îmi dau seama însă că-n 1989 a fost (din păcate!) vremea petecelor noi, care s-au aplicat fără prea multe discuții interogative, asupra unui sac mult-prea-nvechit. Azi, vinul cel nou se revarsă în burdufe vechi și rezultatul este, din păcate, previzibil: se vor sparge, căci nici o schimbare care se vrea transformatoare, nu poate rămâne la suprafață …

Vrem schimbare? Atunci se cuvine să mulțumim lui Dumnezeu, care ne oferă înnoirea de zi de zi, dacă ne străduim îndreptarea pașilor spre Dreptatea și Adevărul Lui. Viața, dacă o socotim în minute – nu vom înțelege prea mare lucru din ea. Dacă o socotim în ani, rămânem la înțelegerea cronicarilor ce înșiră evenimente pe sfoară, poate spre lauda temporală a unei vremelnice orânduiri, însă oricum, seci. Viața, pentru a rodi și pentru a fi eliberatoare, poate fi trăită exclusiv … zilnic! În aceasta constă bucuria și speranța care ne cuprind odată cu fiecăre nou Răsărit … 

rasarit de soare

 


 

Sfarsitul lunii Aprilie 2017 ne-a oferit bucuria unui drum pe care aș putea să-l numesc al cunoașterii, așa cum fiecare dintre clipele ce ne sunt dăruite, ar trebui să fie. Aș greși oare mult, dacă v-aș spune că schimbarea are loc mai întâi în noi – în adâncul inimii noastre, iar abia apoi, cu inima încălzită de dragoste, știm ce avem de făcut. Știm de pildă, că trebuie să aducem Binele în Lume, să respectăm Adevărul, să-L apărăm prin felul nostru de a ne purta – și nu prin aprigi dezbateri despre locul care i s-ar cuveni în imaginația noastră …

Pe Cruce, chiar înainte de răstignire, Adevărul este scuipat și batjocorit. Îl luăm în derâdere, noi – pigmeii, iar El ne acceptă pentru simplul fapt că ne iubește și vrea să ne cunoască așa cum suntem, cu slăbiciunile răutăților noastre.  Și ne acceptă răutățile, bând paharul mântuirii noastre, până la fund.

La marginea dintre Est si Vest, pulsând oriental și păstrând unitatea credinței care are capul său văzut la Roma, ne-am bucurat de un moment revelator: Sanctitatea Sa, Prea Fericitul Părinte Papa Francisc – ne iubește pe toți, și ne cheamă să exercităm atracția catolicismului prin purtarea noastră, ca discipoli-misionari (învățăcei cu treabă în lume, cu o misiune – aceea de a evangheliza prin purtare creștină).

Misiunea catolică a generației actuale este de a-și căuta rădăcinile în viitor … într-o perspectivă ecclezială asupra lumii, alături de Episcopii care au luat mirosul turmei, pe care turma îi recunoaște și de care nu ne temem, ci ne simțim atrași. Pe ei să-i ajutăm, să-i ascultăm și să-i urmăm,  fiecare!


Țara noastră e plină de surprize – e suficient să vrei să privești cu atenție în jur, să-i acorzi un pic de timp si de interes.

Muzeul de arheologie preistorică, dedicat culturii Cucuteni din Piatra Neamț este un loc care merită vizitat, și vi-l recomand – dacă ajungeți la poalele muntelui Pietricica …

În cazul meu, când am avut acest privilegiu – cred că a contat faptul de a fi chiar la cumpăna între ani, când timpul capătă valențe filosofice … căci am simțit o puternică admirație pentru cei care au creat pe aceste meleaguri o civilizatie pe care noi o numim ”a ceramicii pictate”.

Din perspectiva lumii noastre, obișnuită să facă din noutate o calitate indispensabilă a lucrurilor pentru ca ele să intre in acceptarea generală, a privi cu admirație în urmă cu 5.000 de ani, pare un lucru straniu sau cel puțin ieșit din comun. Dar am regăsit pasiunea pentru formele artistice și am intuit sensuri și simțiri religioase în viața celor care-au trăit aici cu mult înainte de geto-daci …

De aceea, aș dori să mulțumesc și să felicit custozii Muzeului de Arta Eneolitica Cucuteni pentru bucuria pe care ne-au făcut-o si impartasim cu voi cateva fotografii care surprind amfore, statuete antropomorfe, sigilii, altare si alte obiecte de inventar ale unor asezari in care se traia acum 5-6.000 de ani! La trecerea dintre ani, ne-am trezit meditand asupra trecerii … anilor!

Mai mult de-atât, am descoperit un lucru pe care l-am apreciat în mod deosebit – respectul față de arheologi, față de munca lor minuțioasă și metodică. Da, istoricii – după ce au trecut perioada ”eroică”, au învățat că e important să înregistreze dovezile, să aibe un discurs pe dovezi nu pe ipoteze … Unui asemenea specialist i s-a dedicat o expozitie proprie –  e vorba de Dan Monah, și este unul din cei care s-au aplecat cu dragoste asupra cucutenienilor, pentru a-i înțelege și a-i aduce în felul acesta mai aproape de noi.

La Multi Ani, 2017!

This slideshow requires JavaScript.

Iată ce scria istoricul Dr. Dan Monah despre cei a căror viață a studiat-o câteva decenii:

Cucutenienii au avut vocatia ceramicii in cel mai inalt grad, incat te intrebi daca modelarea si si decorarea vaselor nu a fost singura lor ratiune de a fi. Chiar daca nu este asa, in istoria umanitatii ei vor ramane ca neintrecuti modelatori si pictori de ceramica. Avem certitudinea ca arta decorativa cucuteniana nu s-a limitat doar la decorarea ceramicii; câteva fragmente de pereți pictati ne semnaleaza ca obesesia decorarii policrome se manifesta si in constructii. Fara indoiala imbracamintea si incaltamintea ca si unele obiecte de uz comun erau, de asemenea, bogat decorate. Din pacate, din opera decorativa cucuteniana, singurul martor care ne-a ramas este ceramica. Este totusi suficient pentru a-i plasa pe cucutenieni printre cei mai dotati si mai sofisticati creatori de arta europeana preistorica.  


Strada – atunci cand se-ntinde si se face sosea – creeaza diferite perspective.

Pe cand la munte sau printre dealuri e o placere sa te iei la tranta cu curbele si nu te poti plictisi de spectacolul oferit de natura, la campie lucrurile stau diferit: soferul depinde de calitatea sonorizarii si inspiratia DJ-urilor, daca e meloman …

Dar stati asa, si la campie ai parte de splendoarea unor apusuri spectaculoase. Sau alte fenomene – ca acesta pe care l-am consemnat pe drumul nostru de intoarcere, de la Traian/Neamt, unde am avut bucuria sa particip la Congresul Asociatiei Catolice din Romania.

Frumos, nu? Un gand special de multumire – fotografului de servici, Dl Alexis Dimcev – un companion de calatorie foarte placut, care are darul de a scurta calatoria prin pasiunea pentru dialog …

Perspective.jpeg

Next Page »