Internetul la Români

Archived Posts from this Category

September 30, 2026

Ad-tendere. Cui acordăm atenția noastră?

Posted by Calin Diaconu under Filosofie Politica, Internetul la Români | Tags: , , , , |
Leave a Comment 

O scurtă istorie a luptei pentru timpul liber al omului

Suntem obișnuiți să privim atenția ca pe o însușire personală: ne concentrăm bine sau prost, suntem atenți ori distrași. Dar atenția are și o istorie. Odată cu presa de masă, publicitatea, extinderea participării politice și apariția industriilor moderne ale divertismentului, timpul liber al omului a devenit treptat un teritoriu economic disputat. Astăzi, când fiecare ecran concurează pentru încă o secundă din privirea noastră, Vaticanul propune, pentru Ziua Mondială a Comunicațiilor Sociale din 2027, o expresie surprinzător de veche și de actuală: ad-tendere — a te îndrepta către celălalt și către adevăr.

Poate că problema nu este doar despre cine ne informează, cine ne distrează ori cine ne vinde ceva. Problema mai profundă este: cui îi dăm, zi după zi, una dintre puținele resurse pe care nu le putem recupera — atenția noastră?

Michelangelo Merisi da Caravaggio, Chemarea Sfântului Matei, c. 1599–1600, Capela Contarelli, San Luigi dei Francesi, Roma. În interpretarea tradițională, Matei este bărbatul cu barbă aflat la masă, care își arată nedumerit pieptul — „Eu?” — în timp ce Hristos, aproape ascuns în umbră în partea dreaptă, îl indică. Fasciculul de lumină și succesiunea gesturilor conduc privirea spre el. Detaliul este cu atât mai potrivit temei acestui eseu cu cât ceilalți oameni de la masă nu reacționează toți la chemare: unii rămân absorbiți de bani și de activitatea lor. Caravaggio pictează, într-un anumit sens, și momentul în care atenția își schimbă obiectul.

Există cuvinte pe care le folosim atât de des, încât încetăm să le mai auzim. „Atenție” este unul dintre ele: atenție la trecere, la preț, la știri, la telefon, la ceea ce spune interlocutorul. Și, inevitabil, atenție la următorul click.

Comunicatul prin care Dicasterul pentru Comunicare a anunțat, la 29 septembrie 2026, tema celei de-a 61-a Zile Mondiale a Comunicațiilor Sociale ne invită însă să desfacem puțin cuvântul. Tema aleasă de Papa Leon al XIV-lea este „Uno sguardo nuovo: prestare attenzione nell’era del clickbait” – „O privire nouă: a acorda atenție în epoca clickbaitului”. Documentul recuperează sensul lui ad-tendere: a te îndrepta către celălalt și către adevăr. Atenția este descrisă drept o formă de generozitate, iar comunicarea nu este arta de a captura ori de a vinde atenția, ci responsabilitatea de a o păstra ca resursă a relației.[1]

Formularea este mai radicală decât pare. Înainte să discutăm despre fake news, inteligență artificială, algoritmi sau rețele sociale, ea ne obligă să punem o întrebare mult mai veche: cui îi aparține atenția mea?

De la timpul muncii la timpul omului

Revoluția industrială a făcut din timpul muncitorului, o unitate economică. Fabrica a disciplinat ora, sirena a fixat începutul și sfârșitul schimbului, iar ceasul a devenit unul dintre instrumentele invizibile ale noii ordini productive.

Dar tocmai societatea industrială a produs treptat și contrariul: a inventat timpul liber modern.

În cursul secolului al XIX-lea, reducerea progresivă a timpului de muncă, mișcările pentru jumătatea de zi liberă, revendicările sociale și legislația au contribuit la apariția unei săptămâni de lucru recognoscibile și a unor intervale mai clare destinate recreării. Istoricul Brad Beaven arată că, între 1850 și 1914, muncitorii britanici au avut acces la o diversitate fără precedent de forme de petrecere a timpului liber, în același timp cu dezvoltarea unei industrii comerciale a divertismentului de masă.[2]

Aici sesizăm un paradox fascinant. La fabrică, patronul cumpăra câteva ore din timpul muncitorului. În afara fabricii începea însă competiția pentru restul omului: pentru timpul lui liber, curiozitatea lui, emoțiile lui, banii lui și, treptat, pentru privirea lui.

Am putea formula astfel una dintre ipotezele importante ale modernității: piața industrială nu creează numai o piață a muncii, ci contribuie și la apariția unei piețe a atenției. În prima, omul își vinde timpul. În cea de-a doua, numeroși actori încearcă să-i câștige privirea.

Gazeta care trebuie citită mâine

Transformarea presei este esențială pentru această poveste.

Pe parcursul secolului al XIX-lea, ziarul devine treptat o întreprindere economică tot mai complexă. Publicitatea nu mai este un adaos marginal, ci ajunge să contribuie substanțial la profitabilitatea presei. Cercetările asupra presei britanice arată că acest proces era vizibil încă de la începutul secolului și că, după reformele fiscale de la mijlocul lui, dependența publicațiilor de veniturile din publicitate s-a accentuat.[3]

De aici apare o schimbare subtilă de statut a cititorului.

Ziarul îi vinde cititorului informație. Dar, în același timp, poate vinde advertiserului accesul la atenția cititorului.

În presa americană de la sfârșitul secolului al XIX-lea, Gerald Baldasty descrie tocmai această transformare: editorii încep să lucreze pentru două categorii de public — cititorii și advertiserii — iar numărul și puterea de cumpărare ale primilor devin mijlocul de atragere a celor din urmă.[4]

Google, Facebook, YouTube sau platformele de astăzi n-au inventat această logică. Au rafinat-o până la o precizie pe care editorul unei gazete din 1870 probabil ar fi privit-o întâi cu admirație și, după câteva minute, cu o ușoară neliniște.

Democrația descoperă atenția

Secolul al XIX-lea mai aduce însă ceva: extinderea participării politice. Odată cu lărgirea treptată a corpului electoral, felul în care cetățeanul obișnuit își formează opiniile și își petrece timpul liber capătă o miză publică mai mare.

În Marea Britanie, dezbaterea despre rational recreation s-a legat direct de această nouă preocupare pentru formarea cetățeanului. Reformatorii vedeau timpul liber nu doar ca pe o problemă privată, ci ca pe un teritoriu în care se putea forma — sau deforma — caracterul civic al muncitorului, care intra treptat în viața politică.[5]

Biblioteca, biserica, cârciuma, music-hall-ul, ziarul, asociația, partidul și, ulterior, cinematograful intră astfel într-o competiție pentru același lucru: timpul disponibil al persoanei.

O competiție în mare parte pașnică, desigur. Dar o competiție.

De la informație la spectacol

Presa are o dificultate economică pe care nu a rezolvat-o nici până astăzi: o informație importantă nu este obligatoriu interesantă, iar o informație interesantă nu este obligatoriu importantă.

Între aceste două propoziții se află o bună parte din istoria jurnalismului comercial.

Fotografia dramatică, titlul mare, crima, scandalul, conflictul, celebritatea și catastrofa au descoperit devreme aceeași regulă pe care platformele digitale aveau să o măsoare mai târziu cu instrumente incomparabil mai precise: emoția reține privirea.

Televiziunea a perfecționat mecanismul. Internetul l-a individualizat. Telefonul mobil l-a pus în buzunar. Algoritmul l-a automatizat. Iar notificarea l-a făcut să vibreze.

Astăzi nu mai există doar o competiție între două ziare. Există mii de sisteme care licitează, secundă după secundă, pentru câteva clipe din existența noastră.

Comunicatul Vaticanului descrie tocmai această realitate: economia atenției luptă pentru „câteva momente de interes” într-un flux rapid și interminabil de conținut, modificând nu numai capacitățile noastre cognitive, ci și profunzimea comunicării dintre oameni.

Clickbaitul nu este problema. Este simptomul.

Documentul Vaticanului nu se limitează la o critică a titlurilor senzaționaliste. Ar fi fost adevărată, dar insuficientă.

Diagnosticul este mai profund: cultura digitală ne poate obișnui cu reacția imediată, cu superficialitatea relației și cu ușurința de a eticheta și respinge pe celălalt.

Problema nu mai este doar ce citim, ci și ce fel de oameni devenim în timp ce citim astfel.

De aceea răspunsul propus este mai degrabă antropologic decât tehnologic: o „convertire a privirii”. Să privim din nou. Să ascultăm din nou. Să simțim din nou. Documentul vorbește chiar despre recuperarea unei adevărate „igiene a atenției”.

Avem igienă dentară. Avem igiena somnului. Am început să vorbim și despre igienă digitală. Poate că a venit timpul să ne îngrijim și privirea.

Industria știrilor și dependența de „breaking”

Există aici și o responsabilitate profesională.

În ultimele decenii, o parte din industria știrilor a împrumutat tot mai multe instrumente din publicitate și marketing: titlul trebuie să atragă, imaginea să oprească scroll-ul, primele secunde să rețină, subiectul să provoace reacție. Trebuie engagement, share, click.

Toate aceste lucruri sunt inteligibile din punct de vedere economic. Lucrez eu însumi în comunicare și publicitate; ar fi puțin comic să descopăr abia acum că un titlu bun trebuie să aibă stopping-power, pentru a fi citit.

Mai multe despre modelul in patru timpi – in acest articol: https://www.neuronsinc.com/cases/4-power

Problema începe când mijlocul devine criteriul adevărului: când o știre este considerată bună pentru că atrage atenția, nu pentru că merită atenție.

Diferența dintre cele două propoziții este mică gramatical și enormă moral.

Vaticanul formulează aproape programatic această diferență: a comunica nu înseamnă a captura și nici a comercializa atenția, ci a o păstra ca resursă prețioasă a relației.[1]

Atenția ca act moral

Există ceva profund creștin în această recuperare a privirii.

Evangheliile sunt pline de oameni pe lângă care mulțimea trece și pe care Hristos îi vede: Zaheu, Bartimeu, femeia care se atinge de haina Lui, samariteanca, văduva cu cei doi bănuți.

Omul devine din nou persoană atunci când cineva încetează să-l considere decor.

Comunicarea creștină, spune textul Vaticanului, trebuie să redescopere atenția ca dar și ca privire: privirea lui Isus, care vede și se lasă atins.[1]

Dar observația poate fi extinsă dincolo de comunicarea confesională. Atenția este o formă de recunoaștere. Atunci când îi acord cuiva timp, îi spun implicit că existența lui merită o parte din existența mea.

Din acest punct de vedere, ad-tendere devine aproape contrariul scroll-ului.

Scroll-ul spune: următorul.

Atenția spune: mai rămân puțin aici.

Nu trebuie să aruncăm telefonul în Tibru

Ar fi tentant să încheiem cu obișnuita lamentație asupra tehnologiei.

Nu cred că ar fi corect.

Problema nu este telefonul, nici internetul, nici publicitatea și nici măcar algoritmul luat separat. Ele sunt instrumente, iar instrumentele pot servi lucruri bune sau rele.

Partea importantă este că economia atenției funcționează industrial, în vreme ce recuperarea atenției începe aproape întotdeauna artizanal: un om, o oră, o alegere.

Să citim un articol până la capăt. Să lăsăm telefonul deoparte la masă. Să purtăm o conversație fără să căutăm cu coada ochiului următoarea notificare. Să terminăm rugăciunea înainte să verificăm ecranul. Să citim douăzeci de pagini dintr-o carte. Să verificăm o informație înainte de a o distribui. Să amânăm un răspuns până când furia s-a răcit.

Nu sunt gesturi spectaculoase. Tocmai de aceea pot fi repetate.

Atenția se reconstruiește prin exercițiu.

_____________________________________________

Note

[1] Dicasterul pentru Comunicare, Tema pentru cea de-a 61-a Zi Mondială a Comunicațiilor Sociale 2027, 29 septembrie 2026, „A New Gaze: Paying Attention in the Age of Clickbait”. Textul oficial – Holy See Press Office

[2] Brad Beaven, Leisure, Citizenship and Working-Class Men in Britain, 1850–1945, în special capitolele despre „rational recreation” și apariția loisirului comercial de masă. Cambridge Core – Rational recreation, c. 1850–1914 Cambridge Core – The era of mass leisure

[3] Ivon Asquith, „Advertising and the Press in the late eighteenth and early nineteenth centuries: James Perry and the Morning Chronicle, 1790–1821”, The Historical Journal, 18/4 (1975), pp. 703–724; Anat Rosenberg, „Amongst the Most Desirable Reading: Advertising and the Fetters of the Newspaper Press in Britain, c. 1848–1914”, Law and History Review, 37/3 (2019), pp. 657–706. Cambridge – Asquith Cambridge – Rosenberg

[4] Gerald J. Baldasty, The Commercialization of News in the Nineteenth Century, University of Wisconsin Press, 1992, în special cap. 5, „Shaping and Packaging the News: Luring Readers and Advertisers”. JSTOR – The Commercialization of News in the Nineteenth Century

[5] Brad Beaven, „Rational recreation and the creation of the model citizen, c. 1850–1914”, despre legătura dintre extinderea cetățeniei politice și preocuparea victoriană pentru modul în care muncitorii își foloseau timpul liber. Cambridge Core

 

September 28, 2025

Oamenii Comunicarii

Posted by Calin Diaconu under Internetul la Români, Media | Tags: , , , , , |
Leave a Comment 

Duminica Pescuirii Minunate e, într-un fel, ”botezul pescarilor”, ce se-ntâmplă în Lacul Ghenizaret. Acolo, între plase, în mijlocul apei, după o noapte goală urmată de o dimineață plină, începe povestea unei vieți noi. Nu doar pentru Petru și ceilalți, ci pentru toți cei chemați să trăiască în simplitate, doar cu apă și plase, și să prindă pe ceilalți prin Cuvânt.

Oamenii Comunicării seamănă cu acești pescari. Nu sunt figuri perfecte, ”de manual”, dar au antrenamentul interior al dialogului. Știu să miroasă de la o poștă licăritul speranței (și, dacă e nevoie, și soiul peștelui), știu să salute demnitatea celuilalt și o respectă, fără rezerve.

Sunt oameni ai întâlnirilor, provocate sau întâmplătoare, care se lasă numiți „incomozi” doar pentru că refuză să joace cartea singurătății. Ei trăiesc, având convingerea că Adevărul nu se instalează unilateral în buzunarul unuia, ci se descoperă undeva la … mijloc, acolo unde doi sau mai mulți acceptă să se așeze în rugăciune și ascultare.

Acești oameni sunt recunoscători pentru dreptul celuilalt de a vorbi și sunt curioși să-i audă argumentele. Nu se supun docil regulii „majoritatea are dreptate”, mai ales când majoritatea e needucată sau grăbită. Și atunci, inevitabil, se lasă numiți „factori destabilizatori” sau „elemente subversive”. Dar nu pentru că ar vrea scandal, ci pentru că îndrăznesc să facă din convingerile lor un steag al luptei pentru Dreptatea născută din Adevăr.

Lupta lor, care nu e cu săbii, ci cu propoziții, se poartă în alegerea cuvintelor și în refuzul de a folosi frazele ca arme de distrugere în masă. Pentru ei, Pacea nu e un „concept vag”, ci un Legământ. Și, cu zâmbetul pe buze, știu că sunt ”Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema” (Matei 5,9).

Papa Leon, vorbind jurnaliștilor în mai 2025, a pus punctul pe „i”: comunicarea care caută consens cu orice preț nu e comunicare, ci comerț. Avem nevoie să spunem “nu” războiului cuvintelor și al imaginilor. Sau, tradus mai liber: nu da share la orice postare isterică, chiar dacă are multe like-uri …

Darul libertății se clădește prin educație și prin informație curată. Nu cea machiată excesiv, ca într-un tutorial prost de pe YouTube, unde Adevărul e prins în capcană de filtre și farduri. Ci acea informație pe care Apostolul Ioan o rezumă simplu: „ce am văzut și am auzit, aceea vă vestim” (1 Ioan 1,1-3). Adică: lasă de-o parte vorba umflată, și spune-ne ce-ai văzut, ce-ai pipăit, și mai ales – trăiește ceea ce spui.

Adevărul, zice Ioan, nu are loc pentru minciună (2,21). Și iubirea reală nu se face cu sloganuri, ci „cu fapta și cu adevărul” (3,18). Iar cea mai mare bucurie e să vezi „fiii mei că umblă întru adevăr” (3 Ioan 1,4).

De aceea, Oamenii Comunicării nu sunt doar profesioniști ai microfonului sau maeștri ai rețelelor sociale. Sunt, prin definiție, Oameni ai Păcii. Și dacă uneori par prea ironici, e doar ca să nu ne luăm pe noi înșine mai în serios decât Adevărul pe care îl servim …

Rafael, ”Pescuirea Minunată” (1515): Pescarii, copleșiți de plase pline, încearcă să-nțeleagă ce se întâmplă. Așa și noi, când descoperim că Dialogul, oricât de greu, aduce mai mult decât orice victorie ”rapidă”…

 

September 21, 2025

Advertorialul bine scris: ce am reținut din metoda „Refraction” (P. Johnny Go, SJ)

Posted by Calin Diaconu under Economice, Internetul la Români, Media | Tags: , , , , , , |
[2] Comments 

Un advertorial bun nu poate fi o „vitrină” lustruită în care ascunzi imperfecțiuni, ci trebuie să fie un traseu educativ: pornind de la o experiență reală, o ”refractezi” (o frângi, o rupi, o transferi în mediul și prin filtrul tău propriu), o validezi prin înțelegerea și valorile tale și abia apoi, o întorci cititorului, ca orientare utilă.

Aceasta ne propune metoda „Learning by Refraction” a pr. Johnny Go, SJ: să nu „reflectăm” pasiv, ci să căutăm o apropiere personală față de informație și să o transformăm în experiență trăită — un pas înainte față de învățatul ”pe dinafară”, nu-i așa?

Metoda „învățatului pe dinlăuntru” (refraction) actualizează paradigma pedagogică ignațiană (Context–Experiență–Reflecție–Acțiune–Evaluare), punând accent pe modul în care sensul „se adaptează/se frânge” prin lentila fiecărui subiect și devine motivație de acțiune, pentru acesta.

În limbaj simplu: un advertorial credibil presupune ca obiectiv învățarea prin refracție.

Autorul va avea răbdare să colecteze situații reale, le înțelege împreună cu oamenii implicați (experții), va extrage reguli folositoare și le va reda publicului, într‑o formă ușor de înțeles.

Ca să funcționeze, vor trebui respectate două criterii fundamentale: (1) dialogul cu lumea reală, „semnele timpului”, și (2) respectul pentru persoană și binele comun. „Gaudium et spes” cere explicit Bisericii — și, prin extensie, oricărei instituții media sau oricărui autor — să ”citească lumea”, să întrebe, să dialogheze și să slujească demnitatea umană și binele comun. În același spirit, „Fides et ratio” amintește că adevărul nu e dușmanul comunicării: credința și rațiunea sunt „două aripi” ale căutării de sens; un text bun nu manipulează, ci întemeiază încredere prin adevăr. De altfel, și documentul „Ethics in Advertising” a Sf. Scaun stabilește criteriile‑cheie: informare onestă, evitarea prejudiciului, grija față de efectele sociale ale comunicării.

În acest context, cu speranța că venim în ajutorul celor care doresc să comunice folosind rolul informativ-educativ al publicității, ne propunem o reflecție asupra proiectului Misiunea Casa, folosind „optica” refracției.

1) Cum pun experiența proprie în slujba binelui comun?

Prin triada refracției:

  • Context & experiență: pleci de la cazuri reale din teren (șantier, showroom, curte, apartament).
  • Refracție (reflecție orientată): formulezi regulile „care rămân valabile dincolo de caz”: când merită X, ce capcane are Y, cum alegi între două soluții aparent egale.
  • Acțiune & evaluare: propui pași concreți pentru cititor și verifici, prin feedback, dacă recomandările au funcționat.

Când publici astfel — adică după ce ai trecut informația prin responsabilitatea ta — nu mai „vinzi” doar un produs, ci ajuți oameni reali să decidă mai bine pentru casele lor. Asta e definiția practică a binelui comun în comunicare: un câștig particular (rezolvarea problemei) care nu dăunează altora și sporește încrederea în tot ecosistemul (producători, comercianți, meșteri, clienți).

2) Cum cobor sau urc în dialog ca să mă așez la nivelul de înțelegere al partenerului?

„Refraction” te obligă să calibrezi limbajul la interlocutor fără să cobori standardul adevărului:

  • Cobori când traduci jargonul tehnic în pași ușor de urmărit: „U = 0,18 W/m²K” → „pereți care țin căldura iarna și răcoarea vara, cu pierderi mici”.
  • Urci ierarhic când discuți cu arhitecți, ingineri, dezvoltatori: folosești specificații, comparații normative, grafice de performanță — totul, dar fără hiperbole.

În termeni ignațieni, rămâi într‑un dialog real, nu într‑un monolog-declamație: îl respecți pe celălalt și îi slujești decizia, nu vanitatea ta. „Gaudium et spes” vorbește tocmai despre dialogul fratern și despre așezarea persoanei — cu libertatea și conștiința ei — în centrul comunicării.

3) Ce înseamnă „Comunicare prin Dialog”?

Nu înseamnă „îți spun eu cum e”. Înseamnă:

  • Ascultare: colectezi problemele reale (mucegai la nord, termoizolație neconformă, infiltrații, ventilație deficitară, consum energetic).
  • Clarificare: extragi întrebarea concretă („Ce fac ca să nu mai mucegăiască în colțul X?”).
  • Co‑proiectare a soluției: informezi asupra opțiunilor și a condițiilor de reușită (nu doar beneficiile, ci și pericolele).
  • Provocare onestă: arăți costurile și compromisurile.

Așa se construiește încrederea. Nu există comunicare fără adevăr — exact nota de subsol pe care o pune „Fides et ratio” la orice demers public: omul are dreptul la adevăr, pentru a decide liber. Tot de aici decurge și minima etică a publicității: să nu înșeli, să nu exploatezi vulnerabilități, să urmărești efectele sociale ale mesajului tău.

4) De ce nu pot scrie credibil despre construcții/amenajări, gardening, real‑estate etc. fără contribuția celor care au probleme reale, au testat, au verificat și au împărtășit?

Pentru că, în aceste domenii, adevărul e verificabil: se vede în timp, sub presiunea ploii abundente, în prima iarnă grea, la prima factură de energie, la câteva zile de la recepția lucrării. Fără mărturii și încercări pe bune, rămâi la nivel de promisiuni. Metoda „Refraction” cere tocmai această apropiere de viața concretă, iar etica publicității cere să verifici și să-ți asumi responsabilitatea pentru consecințe.

Forumul Misiunea Casa (lansat în 2003) este o școală de dialog și de încredere: mii de cazuri reale, fotografii, soluții testate, dezbateri ”pe bune”. Datorăm enorm tuturor celor care au construit această ”memorie comună”: ing. Codin Sandovici, Viorel Stănculescu, Gabriel Dobrin, Sorin Popa, Radu Anghel, și comunității de moderatori/contributori: Maestrul Max, Seni, RaduCA, Coby, Mircea_G, Tanasie, Fanero, TDJ, Chelukame, Spik1, Cherubino, Baboo, Temelye, Shaq, Mina, Dan_Daniel, Intransigentul, Pitonul… până la fiecare din cei ~70.000 de membri (înscriși în perioada 2003–2025). Aici am exersat, ani la rând, logica binelui comun în domeniul construcțiilor: nu ținem „secretele în atelier”, ci practicăm sharing-ul responsabil al experienței.

Dincolo de principii: cadru practic pentru un advertorial credibil

A. Proces în 7 pași (refraction → advertorial):

  1. Context: pentru cine scriu? ce știe deja? ce îl doare?
  2. Experiență: cazuri reale (minim 2–3), cu date verificabile.
  3. Reflecție: ce reguli rămân valabile? (condiții, limite, capcane)
  4. Refracție: traduc regulile în alegeri comparabile (tabel/criterii).
  5. Acțiune: pași concreți „cum procedez mâine”.
  6. Evaluare: ce măsurăm după 30–90 zile? (ex.: umiditate, consum, confort, audiență?)
  7. Întoarcere în comunitate: ceri feedback, actualizezi articolul.

B. 10 criterii de calitate (checklist):

  1. Adevăr verificabil (date, standarde, norme citate corect).
  2. Limbaj calibrat la cititor (explici fără să infantilizezi).
  3. Utilitate imediată (pași, liste, unelte de decizie).
  4. Transparență (ce funcționează și ce NU funcționează).
  5. Proporție (nu promiți miracole, explici condițiile de reușită).
  6. Dialog (citat/voce din teren: meșter, arhitect, beneficiar).
  7. Responsabilitate socială (evită recomandări cu efecte negative pentru alții).
  8. Formatare orientată pe decizie (tabel comparativ, checklist de achiziție).
  9. Independență onestă (declari relațiile comerciale, dacă există).
  10. Ciclu de învățare (actualizezi articolul după feedback/rezultate).

O notă despre AI și „învățarea împreună”

AI poate accelera culegerea și structurarea informației, dar nu poate înlocui mărturia și discernământul în situatie concretă. Omul rămâne chemat la dialog responsabil, cu respect pentru conștiință și demnitate; tehnologia e mijloc, nu scop.

Invitație către Experți

Un advertorial bine scris este, fără exagerare, o operă de educație publică: preia experiențe reale, le refractă în reguli utile, le dă înapoi comunității ca instrumente de decizie. Metoda pr. Johnny Go, SJ, oferă cadrul; dialogul, etica adevărului și grija pentru binele comun îi dau substanță. Când scriem astfel, nu „lustruim” o imagine; creștem încredere — iar în construcții, încrederea ”ține de cald”, la propriu!

 

January 3, 2023

De bonis actibus (Despre faptele bune)

Posted by Calin Diaconu under In avion, Insomnii, Internetul la Români | Tags: , , , , |
Leave a Comment 

A fi – a gândi – a acționa. Viața ne oferă șansa unei gândiri libere, care ar trebui să ne conducă (logic) spre fapte bune.

Suntem înclinați să facem ceea ce am văzut la părinții noștri, prin urmare – dacă ei ne-au crescut bine, le vom urma exemplul. Dacă, din nefericire, am fost tratați cu mai multă duritate decât am fi meritat, avem șansa să devenim mai buni noi înșine (Ce ție nu-ți place …).

Într-un fel sau altul, a călca pe urme, a fi urmaș înseamnă a păstra (măcar) fragmente din învățătura primită. Putem primi moștenire averi nemăsurate, dar dacă nu păstrăm odată cu ele și învățătura străbunilor, nu cred că le merităm. Genetic, avem explicația cum cei care ne-au precedat continuă să curgă prin sângele nostru … dar amintirile clipelor petrecute împreună, idealurile ce ne-au fost transmise testamentar, obiceiurile și tradițiile pe care le-am primit odată cu gustul mâncării ”ca la mama acasă”?

Se află ei în mijlocul nostru, câtă vreme ni-i amintim? 

Verbul latinesc surgo – surgere, care înseamnă ”a se ridica” (eventual din pat, din pricina unei urgențe care ne-ar învinge lenea, sic!), ne duce cu gândul la expresii precum ”a suscita cuiva interesul (într-o anumită chestiune)” sau ”a resuscita pe cineva (un pacient, de pildă)” … 

Așadar, când anume e potrivit ceasul de a vorbi despre cei pe care i-am moștenit? Căci pentru a trăi plenar bucuria zilei de azi, nu e suficient să o împărtășim doar cu cei ce ne sunt contemporani. Avem conștiința timpului, altfel de ce ne-am lăsa ”scuturați” (măcar din când în când), de albumele de familie, de cărțile de istorie?! 

De ce simt că ”a sosit ceasul și acuma este”, să ne ridicăm din amorțeală (somn) după îndemnul benedictin așezat la începutul fiecărui an, tocmai pentru a ne aminti că în viață merită să ne grăbim, dar numai pentru a face fapte bune: ”… hora est iam nos de somno surgere (R.B. Prol, 8)”.

Am învățat de la frații mei din Oltenia, că perfectul simplu are viață scurtă: se referă la trecutul care ”avu loc acum (sic!)” – adică azi. Dacă există perfect simplu, de ce nu ar exista și un prezent continuu? 

A fi, dar nu oricum, ci gândind înainte de a acționa spre faptele cele bune, care ne așteaptă la un pas în fața noastră, în chiar ziua de azi – lumea fiind plină de lipsuri și nevoi care se cer acoperite.

Fiind la început de an, e firesc să ne întrebăm asupra primului pas pe care-l avem de făcut. Iar primul pas este acela de a urma invitația la înnoire, căci Ioan Botezătorul tocmai aceasta ne spune: să ne pocăim, recunoscând păcatele și imperfecțiunea noastră. 

Astfel, când vom vedea minunile infaptuindu-se în jurul nostru, măcar să nu mai fim tentați a spune că ”am avut noroc” sau că ni s-ar datora – fie științei sau priceperii cu care stăpânim tehnologiile …  

Așadar, dacă ar fi să separ primul pas în acest an, mărunțindu-l, aș spune: ”Iartă-Mă!”, ”Iată-Mă!” și … ”Ajută-Mă, dragă Doamne!”

—–

P.S. Și mai este ceva important la care am reflectat azi: Puterea rugăciunii comune presupune împăcarea. Există o legătură între pacea interioară (pe care mi-o doresc) și împăcarea cu fratele (care e atât de greu de realizat). Iar inima are nevoie să bată în ritm ordonat, nu poate supraviețui multă vreme în zbucium. De aceea, îndemnul pocăinței, să-l împletim cu acela de a cerceta pe frații noștri aflați în primejdie sau lipsuri …

”An impressionist painting of a crowded street, with people greeting each other …”
(Tablou realizat cu Inteligența Artificiala Dall-E)
 

February 29, 2020

Mântuire. Dar cu lingurița (de unică folosință)!

Posted by Calin Diaconu under Comentarii din Cetate, Internetul la Români | Tags: , , , , , , , , , |
Leave a Comment 

Știm că disprețul este de fapt o formă periculoasă de judecată: odată cu afișarea lui, devenim mai mici sufletește. E o formă de îndepărtare, de autoizolare într-un turn de fildeș, unde ne adormim conștiința condiției noastre de muritori. Ori, tocmai aici e frumusețea construcției acestei lumi: egalitatea noastră nu vine din drepturile câștigate prin te-miri-ce revoluție socială sau tehnologică și nici măcar din moștenire, ci din poziția perfect egală pe care o avem pregătită cu toții – și noi cei încă vii, și cei dragi ai noștri, trecuți la Domnul – în Ziua Judecății, atunci când va veni.

Așadar – să ținem departe de noi orice formă de dispreț, să ne ferim a judeca pe fratele nostru și să privim în jur, la ceea ce se întâmplă în lume, punând toată încrederea și chemând cu  rugăciunile noastre lumina adevărului pentru a înțelege freamătul acestor zile.

Suntem la începutul Postului Mare – și nu putem să nu ne întrebăm de unde panica aceasta indusă, de unde campania aceasta (în ea însăși molipsitoare), că vom fi răpuși în curând de un virus nou, pe deasupra și … încoronat?! Întreb un prieten, medic. Îi spun: Iartă-mă că te deranjez cu o întrebare banală, dar care este diferența dintre gripă și viroză? Îmi place de prietenul meu, și pentru că îmi cunoaște bine nivelul de inteligență (mă bătea la șah), și îmi explică așa, cu răbdare: ”Gripa e o formă de viroză, generată de virusul gripal de tip A și B și de virusul de tip parainfluenta” … ”iar viroza poate fi în mai multe locuri – de pildă, abdominal ” … Adică și gripa, tot un fel de viroză, îmi spun. 

Prietenul meu doctorul, are timp pentru mine. Înainte să ne luăm rămas bun, îmi spune o povestioară plină de haz, pe care o redau aici, fiind spumoasă!

Cică o Familie de Români se întorcea zilele acestea, cu mașina proprie, de la schi, din frumoasa Italie, dintr-o renumită stațiune din Munții Dolomiți – așa-numita regiune Alto Adige (pentru italieni) sau Süd Tirol, (pentru austrieci) … 

Sunt opriți la graniță, și întrebați de unde vin. Tatăl răspunde: 

–Din Italia … 

Alerta s-a declanșat imediat. Turiștii sunt invitați să coboare, sunt poftiți într-un birou pentru o discuție mai amănunțită, cu șefii. 

–Bună ziua, am înțeles că veniți din Italia … zice, din spatele unei măști de protecție, unul dintre inspectorii vamali. 

–Da … vine din nou, confirmarea. 

–Dar de unde, din Italia? … 

Omul, pe fază – înțelegând unde bate polițistul -, zice, plusând ca la poker, pe o soluție de tip cacealma (sau ”all-in” – atunci când joci totul pe-o carte): 

–Din Tirolul de Sud … 

Mirarea se manifestă în tăcere, sub mască. Nu se vede mai nimic din felul în care gura, prin mimică, își exprimă neștiința. Orgoliul știe să ascundă, ignoranța știe să se auto-menajeze, experiența a învățat ”organul” să nu se expună, inutil. Izolarea perfectă e atunci când nu riscăm nici o întrebare suplimentară … 

–Ah, din sud … 

Și, cu o răsuflare ușurată, polițistul vamal dă o rezoluție favorabilă acestui caz: 

–Atunci e ok, puteți trece …

Râd. Dar prietenul meu doctorul, de care nu am timp să mă bucur atâta cât aș vrea, pentru că ne despart – vezi bine – câteva sute de kilometri și mai ales … coroana Munților Carpați (deh, avem și noi, românii, o coroană care ne-a protejat prin veacuri ființa națională – și iaca, sunt bune și coroanele la ceva), îmi zice să mai aștept un pic, că mai e și o a doua parte a poveștii. Ascult, cu nerăbdare …

Ajunge în fine Familia de Români, acasă. Se întorc cei mici la Școală – și copiii, ca după vacanță – că tu pe unde-ai fost, că altul ce-a mai văzut, altul cu ce se mai laudă … Și natural, minunățiile Dolomiților nu puteau rămâne … nepovestite! Acum – nu avem de unde ști dacă românul s-a născut trădător sau s-a format astfel în vremea prigoanei comuniste, cert este că unul dintre colegi a alertat pe Doamna Profesoară, aceasta a anunțat conducerea Școlii, care l-a trimis direct și imediata acasă, pentru două săptămâni, pe micuțul lăudăros. În izolare, la domiciliu. Și el, și toată familia lui…

Oare s-or da prime pentru raportarea acestor cazuri de … posibili purtători de coronavirus?, mă întreb ascultând pe prietenul doctor, când de-o dată, gândul îmi fuge la o altă temă care mă frământă serios.

E vorba de comunicatul Bisericii Române. Da, acela de ieri seară, cel cu interzicerea pupatului icoanelor și cu lingurița proprie – sau cea de unică folosință – la primirea Sfintei Împărtășanii.

Doamne, iartă-ne! Am ajuns să Îți cerem cu voce tare, să iei în seamă socotelile noastre, pentru că avem așteptări bine definite și suntem nerăbdători să le împlinim. Ori, noi socoteală vom da, nu vom cere! Și o vom da, atunci când când vom fi chemați – urmând principiul fundamentalei egalități a celor vii și a celor morți – în fața Scaunului Măririi Tale, despre felul cum am folosit fiecare, darurile primite!

În afară de legi și regulamente, avem așadar nevoie de repere (morale), de raportare (a noastră, la Creator) și de raporturi (normale, de pace și bună înțelegere – cu frații noștri). Nu trăim singuri, nu putem fi (rămâne) izolați, creștinismul este o religie a iubirii aproapelui!

Dar să nu ne pierdem umorul și buna dispoziție! Și mai ales, să folosim din plin bunul simț: dacă ești bolnav, stai acasă, pune igiena pe primul plan, ia distanță firească față de cel care tușește, și celelalte …! 

Ieri seară, la jurnal, ascultând dispozițiile Bisericii Române pentru noi credincioșii, cărora ne-a vorbit așa, ca să o înțelegem și să o ascultăm, nu am judecat și nu am ascultat cu superioritate…  Ci m-am îngrozit pur și simplu de sensul grotesc și formele hâde ale exagerărilor noastre. Le-am consemnat aici, pentru că altfel, serios vă spun: aș fi preferat să le trec cu vederea … Dar se pare că așa e în pandemii: testăm sistemul social, economic, politic dar și … bisericesc, din care facem parte!   

(Scrisă în București, în autoizolare – dar cu promisiunea unui antivirus recent reînnoit pe computerul de uz personal, in ziua suplimentară a anului bisect 2020)

lingurite de unica folosinta

Aviz – jucătorilor pe Bursă: urmăriți evoluția prețului lingurițelor de unică folosință … 

 

Next Page »