Subscribe to continue reading
Subscribe to get access to the rest of this post and other subscriber-only content.
Comentarii din Cetate
Archived Posts from this Category
August 13, 2025
”Inaltimea (Credinta) si Adancimea (Umilinta) Maicii Domnului”: un mesaj de incurajare, peste timp.
Posted by Calin Diaconu under Comentarii din Cetate | Tags: Adormirea Maicii Domnului, Cardinal Alexandru Todea, Greco Catolici in clandestinitate, Mesaj pentru preoții greco-catolici 1987, Preot Marian Boian |Comments Off on ”Inaltimea (Credinta) si Adancimea (Umilinta) Maicii Domnului”: un mesaj de incurajare, peste timp.
August 10, 2025
Nimeni, in afara de…
Posted by Calin Diaconu under Comentarii din Cetate, Filosofie Politica | Tags: Fundatia Corneliu Coposu, Moartea lui Ion Iliescu, Moise, Rodica Coposu, Surorile Coposu |Leave a Comment
Săptămâna trecută ne-a adus două vești care, puse alături, par mai mult decât o simplă coincidență. În 5 august, la 95 de ani, a murit Ion Iliescu, primul președinte al României ales după lunga succesiune de dictaturi — regală, antonesciană, de ocupație sovietică, apoi Gheorghiu-Dej și Ceaușescu. Două zile mai târziu, în 7 august, la 93 de ani, a trecut la Domnul Lucia Rodica Coposu, sora Seniorului Corneliu Coposu.
Poate părea o întâmplare. Eu cred că nu e. Poate e felul în care Providența ne lasă pe masa istoriei două portrete pe care să le privim împreună, punându-ne întrebarea: care sunt șansele unei vieți drepte, în vremuri de teroare și învrăjbire socială?
1989 – libertatea ca drum, nu ca destinație
Sunetul schimbării în Europa de Est a bătut tot anul 1989, dar ultimele două luni – noiembrie și decembrie – trebuie rememorate.
- 9 noiembrie – cade Zidul Berlinului, se deschide Poarta Brandenburgului.
- 20 noiembrie – în România, contracurent, Congresul al XIV-lea al PCR îl confirmă pe Ceaușescu pentru a șaptea oară la conducere, la 71 de ani.
- 2–3 decembrie – la Malta, Gorbaciov și Bush (nu Reagan, cum ne place să credem) discută soarta lumii.
- 16 decembrie – la Timișoara începe Revoluția Română.
A fost, pentru noi, ieșirea din Egipt. Bucuria despărțirii de comunism era autentică, dar drumul până la „țara făgăduită” al libertății avea să fie lung și plin de oaze înșelătoare. Și, la fel ca poporul ales, nu am scăpat de tentația de a privi înapoi spre o robie „mai sigură” decât o libertate necunoscută.
Două feluri de a sta în fața timpului
Ion Iliescu a fost un comunist filorus, crescut în spiritul socialismului și al disciplinei de partid. A muncit, s-a ridicat prin propriile forțe, dar nu a fost niciodată liber de frică. Frica de a pierde puterea obținută prin furt colectiv, frica de a schimba temeinic un sistem pe care îl cunoștea prea bine. Când íntr-un târziu a spus că „m-am supărat pe mine că nu am permis intrarea Regelui în țară”, a făcut-o cu un zâmbet arogant, pentru mine neconvingător. Pașii lui au fost mici, șchiopătați, chiar și atunci când istoria îl împingea să alerge.
Corneliu Coposu și familia lui au întrupat opusul. Integritate fără compromis, gând liber după 17 ani de închisoare nedreaptă, fidelitate față de un popor pe care l-a slujit cu conștiința curată. Relația lui cu timpul și cu eternitatea îi oferea discernământul pe care numai suferința curată îl poate naște.
Nimeni, în afară de…
Cine, afară de Moise, ar fi putut scoate poporul ales din robia egipteană? Și cine, afară de o pereche Regele Mihai – Corneliu Coposu, ar fi putut așeza România pe un drum limpede al libertății? Unul să domnească fără a conduce, altul să conducă fără a domni — amândoi, cu respect pentru valoarea libertății.
Ion Iliescu nu a fost omul acela. Și poate că nici nu a vrut să fie. Iar urmașii săi politici ar trebui să vadă în această pierdere o lecție: sunt astăzi cei mai singuri oameni din politica românească.
Ideea de a avea două partide mari și clare – unul de dreapta, altul de stânga – rămâne o condiție pentru o democrație sănătoasă. Unii să-și asume tradiția, ceilalți schimbarea. Și unii, și alții să-și pună frica la ușă și principiile pe masă.
Mai mult rău a făcut Traian Băsescu atunci când a botezat imoralitatea „pragmatism”, când cu ”soluția imorală”. Din clipa aceea, trădarea și-a pierdut rușinea. Dar despre asta – altă dată.
August 3, 2025
Vulnerabilitatile Politicienilor: despre alegerea intre Competitie si Valori …
Posted by Calin Diaconu under Comentarii din Cetate, Filosofie Politica | Tags: Etica Nicomahică, Fides et Ratio, filosofia șpăgii, Luca Giordano, vulnerabilitatea politicienilor |Leave a Comment
Eseu autoironic dintr-un viitor (sau poate trecut?) alternativ
Într-o zi oarecare, după ce mi-aș fi băut cafeaua (amară) și mi-aș fi citit Psalmul zilnic, aș fi avut poate, revelația: de ce nu aș intra în politică? Vorba aceea, dacă tot se pricep cu toții, de ce n-aș încerca și eu? Măcar să încurc apele cu bună-cuviință și citate corect atribuite.
În primul an de Filosofie, am învățat de la Aristotel că omul politic trebuie să fie, înainte de toate, un om virtuos, cu o viață morală exemplară — ceea ce înseamnă că, odată intrat, aș fi pornit cu stângul. Nu că aș fi comis vreo infracțiune, dar la o adică, cui nu i s-a întâmplat să parcheze neregulamentar sau să accepte un borcan de zacuscă de la vecina din sector?
Intrarea mea în Cetate ar fi fost primită cu entuziasm moderat. Unii m-ar fi confundat cu vreun alt Călin, alții mi-ar fi căutat pe Google CV-ul, găsind proiecte onorabile, dar niciun selfie cu Iliescu sau vreo poză în hanorac cu tricolor. Alții se vor fi întrebat, pe bună dreptate: dacă ăsta vine cu Etica Nicomahică în Parlament, cine mai citește proiectele de lege?
Politica, așa cum am descoperit-o la cei din casta conducătoare, e ca ORNISS-ul: ei trebuie să te verifice, dar mai ales, tu însuți trebuie să te vrei verificat. Întrebați-mă: cum a ajuns în fruntea unei comisii de evaluare a performanței în companiile de stat, un om cu dosar (de martor sau de șpagă, n-am înțeles exact) … Nu cumva criteriul de selecție e chiar vulnerabilitatea? Cine n-are un punct slab, să-și caute unul urgent — altfel nu trece de screening!
Și iată cum vine întrebarea cea mare, peste nesomnul nostru cel de toate zilele: Vrem valori sau vrem competiție? Răspunsul sincer: vrem voturi! Și cum obții voturi? Nu cu adevărul, ci cu imaginea. Nu cu idei, ci cu emoții. Așa că îți iei un stilist, un speechwriter și … o mască bună. Preferabil una etică, biodegradabilă, aprobată eventual și de Comisia Europeană.
Dacă te-ai uitat în oglindă după ce-ai citit Fides et Ratio (apropo: ce făceai de Ziua Crucii în 1998?) — știi că demnitatea nu vine din aplauze, ci din conștiință. Iar conștiința, bat-o vina, nu doarme niciodată. Ba chiar îți amintește, când ți-e lumea mai dragă, de Zaheu — cel care a ales să dea înapoi împătrit.
Asta e marea durere: deși spațiul public te judecă cu like-uri și dezbateri TV, judecata propriei conștiințe e cea care nu se prescrie. Nu poți face pace cu tine dacă ai luat sau ai dat mită, chiar și sub forma unei excursii la Bruxelles, cu scop de documentare.
Poate că filosofia șpăgii nu e o ideologie, dar cu siguranță e o metastază. Îți afectează discernământul, îți șterge liniile dintre corectitudine și „merge și-așa”, te face să crezi că ești realist când, de fapt, ai devenit doar resemnat.
Și totuși, adevărul merită rostit chiar și atunci când nu e ascultat … sau și mai bine: ”fiecare adevăr atins este doar un pas spre plinătatea adevărului” (Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea în enciclica amintită). În ciuda agnosticismului civic generalizat, am convingerea că există oameni care cred că politica nu e doar despre putere, ci și despre responsabilitate.
Sau poate e doar dorința mea secretă de a intra într-o comisie unde se votează pentru binele comun, nu pentru binele vreunui cumătru.
Închei aici, nu cu un program de guvernare, ci cu o întrebare: dacă nu ne putem schimba liderii, putem măcar începe prin a ne schimba criteriile după care-i alegem?
Imaginea care însoțește acest eseu este ”Democrit râzând”, o lucrare atribuită pictorului baroc napolitan Luca Giordano (1634–1705), cunoscut pentru verva și rapiditatea execuției sale. Filosoful grec al râsului – Democrit – este aici reprezentat nu cu toga sobră a înțeleptului antic, ci cu o expresie de amuzament profund, aproape sarcastic, ținând în mână un pergament: poate chiar proiectul unui nou program de guvernare?
Râsul său nu e simplu divertisment, ci reacție filosofică la absurditățile lumii. E o oglindă în care se pot privi, cu sinceritate (sau rușine), toți cei care și-au pierdut cumpătul în lupta pentru putere. Într-un context în care politica uită valorile și se închină competiției, acest Democrit devine un tovarăș ironic și tăcut al celor care mai cred că adevărul merită spus… chiar și cu un zâmbet în colțul gurii.
July 27, 2025
Puterea caritatii sau despre rostul conducatorilor intr-o lume condusa de spatiul public
Posted by Calin Diaconu under Comentarii din Cetate, Economice | Tags: Bolojan, Conducerea Statului Român, Cui multumim pentru ce am primit, Demnitatea muncii, Doctrina Sociala a Bisericii Catolice, Nicușor Dan, responsabilitate sociala |Leave a Comment
În vremuri în care fiecare pas ni se poate măsura cu un algoritm, iar viața personală pare o anexă la statisticile publice, e bine să ne întrebăm: ce mai e cu adevărat „al nostru”? Ce anume trebuie păstrat intim și demn, neinvadat de politicile statului ori de lăcomia pieței?
Un popor care a trăit dictatura comunistă știe prea bine ce înseamnă să nu ai nici viață privată, nici proprietate proprie. Dar nici capitalismul – după cum constatăm – nu ne cruță: dacă nu ești atent, te transformi din cetățean în consumator, iar din gospodărie – într-o simplă unitate economică, supusă rentabilității.
Aici e miza conducătorului adevărat: nu doar să reglementeze, ci să educe. Nu doar să vegheze asupra interesului național, ci să cultive demnitatea personală, rădăcina oricărei democrații autentice.
Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, în Fides et Ratio, ne reamintește că omul e „humă insuflată cu suflet și rațiune” – adică ființă chemată nu doar să trăiască, ci să înțeleagă rostul vieții sale și al lumii în care trăiește. Proprietatea nu e doar o posesie, ci o moștenire și o responsabilitate. Nu e un zid care separă, ci un gard viu, pe care-l putem deschide, atunci când aproapele e în nevoie.
Statul, în slujba binelui comun, ar trebui să țintească trei priorități clare:
- Apărarea (atât de lăcomia din afară, cât și de aceea dinăuntru);
- Reglementarea justă a piețelor, pentru protejarea celor slabi, nu favorizarea celor puternici;
- Judecata dreaptă, făcută de oameni incoruptibili, pentru ca legea să fie lumină, nu sabie în mâna celor puternici.
Puterea adevărată e puterea pentru ceilalți. Iar bogăția, dacă nu se transformă în caritate, devine greutate în suflet și uitare de aproapele.
A secătui pânza freatică a satului, pentru a-ți umple doar ție hambarele, e tot un furt, chiar dacă poartă semnătură legală.
Să nu uităm: omul care nu se mai miră de misterul vieții și care nu se mai întreabă „de ce?”, riscă să devină doar o rotiță în mecanism. Dar acela care își descoperă libertatea de a gândi și a iubi, care cultivă pământul cu grijă și dă din rodul său și celor în nevoie – acela e cu adevărat om deplin.
Așa cum ne spune Fides et Ratio, „credința și rațiunea sunt ca două aripi pe care sufletul omului se înalță spre contemplarea adevărului”. Iar adevărul cel mai simplu, dar și cel mai profund, rămâne acesta: nu suntem stăpâni pe nimic, dar suntem răspunzători pentru tot ce ni s-a dat.
July 8, 2025
Cand virtutea se usuca, incepe dansul decaderii …
Posted by Calin Diaconu under Comentarii din Cetate | Tags: aristocratie și oligarhie, Ce este Anacyclosis?, Cine a fost Polybios, democratie si anarhie, monarhie si tiranie, regimuri politice |1 Comment
O meditație despre Polybios, Anacyclosis și rolul culturii în păstrarea demnității cetățenești …
Am descoperit recent această imagine simplă, dar tulburătoare, cu șase trepte politice – trei forme superioare de guvernare și trei inferioare, fiecare pereche alunecând una în cealaltă, ca pe o pantă unsă cu uitarea de sine. Monarhie, Aristocrație, Democrație. Tiranie, Oligarhie, Ohlocrație (Anarhie).
Acest model ciclic se numește Anacyclosis și a fost descris pentru prima oară de istoricul grec Polybios, un fel de analist geopolitic al lumii antice. A trăit în secolul al II-lea î.Hr., a fost ostatic în Roma, dar și martor al ridicării Imperiului Roman. Nu scria din bibliotecă, ci din mijlocul transformărilor istorice.
În viziunea lui, societățile nu evoluează liniar, ci alunecă în cerc, prin coruperea formelor lor nobile. Când virtutea pălește, când liderii uită de telos – scopul binelui comun – și se lasă ademeniți de plăcerea puterii, urmează declinul, prin neglijarea sufletului.
I. De la monarhie la tiranie: ispita stăpânului
Polybios vedea monarhia ca fiind forma originară, în care conducătorul are grijă de popor asemenea unui tată. Dar când acest tată devine despot și-și confundă voința cu dreptatea divină, cade în tiranie – o caricatură de regalitate, unde frica ține loc de lege.
II. De la aristocrație la oligarhie: orbirea celor aleși
Aristocrația presupune conducerea celor mai virtuoși. Dar dacă aceștia își folosesc poziția pentru a-și proteja averile, nu idealurile, se transformă în oligarhi: un cerc restrâns care se hrănește din corupție și dispreț față de cei mulți.
III. De la democrație la ohlocrație: delirul mulțimii
Democrația este, în teorie, guvernarea celor mulți prin voință liber exprimată. Dar dacă nu e dublată de educație și spirit critic, se preface într-o ohlocrație – domnia pasiunilor colective. Populismul devine rege, iar rațiunea exilată. Urmează anarhia – clipa în care nu mai există nicio autoritate legitimă și fiecare strigăt vrea să devină lege.
Ce putem învăța noi, cei din veacul 21?
Că, paradoxal, istoria nu se repetă, dar rimează, cum spunea Mark Twain. Iar Polybios ne avertizează, peste veacuri, că formele bune de guvernare nu sunt garanții, ci responsabilități. Ele pot aluneca în forma lor coruptă dacă nu sunt hrănite permanent cu educație, caracter și cultură.
Nu putem opri alunecarea unei societăți doar prin vot, legi sau proteste. Adevărata frână este conștiința cetățeanului educat, care înțelege diferența dintre libertate și anarhie, dintre justiție și răzbunare.
Să ne întrebăm, deci, nu doar “cine ne conduce?”, ci mai ales “cine ne formează?”: Cărțile, Școala, Biserica, Familia – toate ar trebui să devină scuturi de apărare împotriva alunecării în formele inferioare.
Epilog cu tâlc
Grecul Polybios a fost prețuit de romani nu doar pentru istoria pe care o scria, ci pentru că traducea realitatea în lecții morale. Când monarhul devine tiran, când aristocratul devine hoț, când democratul devine demagog – e semn că virtutea a fost părăsită.
N-o putem aduce înapoi decât printr-o cultură vie, care educă inima înaintea minții …
Calin Diaconu 
