Calin Diaconu

Recent, în fața imaginilor cu infiltrațiile masive de apă din Salina Praid, m-am întrebat dacă nu cumva și Natura are, la rândul ei, un mod al ei de a aplica ”amenzi” – nu prin polițiști, ci prin… infiltrații.

A fost nevoie doar de câteva zile de ploaie (în regim de ”flash flooding”) și s-a declanșat o situație de risc major: prăbușirea minelor de sare, evacuarea turiștilor, pericol pentru viața oamenilor și a animalelor, pentru economie, pentru încrederea în autorități. Și totul – se pare – pentru că, pe undeva, printr-un birou al unei instituții, a fost ignorat un semnal, un specialist, o limită.

Darul, pe care nu noi l-am creat

Oricât ne-am dori să credem contrariul, nu suntem – vreunul din noi – ”autorii” acestui Pământ. Nu noi am desenat munții, nu noi am sădit pădurile, nici sarea din Praid nu ne aparține „de drept”. Am primit această lume – frumoasă, echilibrată, îndestulătoare – ca dar.

Darul, în gândirea iudeo-creștină, implică nu doar recunoștință, ci și responsabilitate. Nu suntem stăpânii despotici ai planetei, ci administratori. A ne purta ca niște zei minori, cu drujba în mână sau cu buldozerul sub fund (scuzați pentru buldozer!), nu ne face nici mai puternici, nici mai respectați.

Dimpotrivă – când exagerăm în exploatarea resurselor, când decidem să ne înfigem dinții în miezul pământului fără a face vreo socoteală, Natura ne răspunde. Nu cu vorbe, ci cu prăbușiri.

Despre echilibru și răspunsul Planetei

Suntem tentați să credem că legile Naturii sunt… opționale. Așa cum în viața socială unii se cred mai presus de lege, și în viața naturală unii se cred mai presus de limitele geologice, ale hidrologiei sau ale ingineriei.

Exemplele sunt multiple – de la defrișările masive, la secarea lacurilor, până la mineritul agresiv sau construcțiile pe pământuri mlăștinoase, fără consolidări.

Dar vine un moment când Pământul ”zice nu” – și o face fără referendum. O fisură în subteran, o alunecare de teren, o infiltrație care scapă de sub control – și brusc ne amintim de ce existau pe undeva – ”niște reguli”.

Moise și … specialiștii de azi

Moise s-a întors de pe munte cu 10 porunci – un set de reguli clare, simple, pentru o viață dreaptă. Legea era dar, nu pedeapsă. Astăzi, inginerul de structură sau geotehnicianul ar fi Moise-ul contemporan: vine din muntele facultății, cu planuri, normative, calcule, avertismente: ca-n tabloul lui Rembrandt, ar avea motive de supărare, că poporul nu ascultă de Lege?

Câți dintre noi nu am văzut șantiere în care proiectul e doar o formalitate? Câte construcții nu au apărut „ca ciupercile după ploaie”, fără autorizații, fără avize, fără un plan de urbanism coerent?

Ne întrebăm apoi de ce cedează structura, de ce se surpă un trotuar, de ce apare igrasia în pereți.

Am transformat legislația în construcții dintr-un instrument de civilizație, într-o piedică enervantă. Uităm că fiecare „semnătură” cerută de lege înseamnă, de fapt, un „control de calitate” al responsabilității noastre.

Rembrandt îl surprinde pe Moise în momentul de tensiune maximă, când descoperă că poporul ales se închină vițelului de aur și e gata să arunce Tablele Legii. Deși scena e una de mânie justă, expresivitatea chipului său și forța gestului transmit nu doar furie, ci și durerea unui conducător responsabil care vede cum darul divin e călcat în picioare.

Legea vine ca dar, dar trebuie asumată – altfel, se frânge între indiferență și lăcomie …

Cazul apometrelor în fântâni: exces de zel sau grijă legitimă?

A apărut recent o știre care i-a pus pe mulți pe gânduri: obligativitatea instalării apometrelor în fântâni – pentru cei care le folosesc în scopuri economice. Unii au urlat: „Ce urmează, taxa pe aer?”.

Dar poate că întrebarea ar trebui întoarsă: vrem, ca societate, să încurajăm folosirea responsabilă a resurselor sau haosul? Vrem să existe echitate între cei care plătesc apă din rețea și cei care folosesc apa gratuit, dar o valorifică comercial?

Nu întotdeauna legea e bună – dar fără o lege clară și corect aplicată, vom ajunge să construim sate pe sare, lacuri de nămol în mijlocul orașelor și clădiri fără fundație …

---

În loc de concluzie:

Poate că nu suntem făcuți să ascultăm de la prima vorbă. Poate că avem nevoie, din când în când, să ne scuture câte o ploaie torențială, să vedem prăbușindu-se vedeniile noastre (visurile deșarte?) acolo unde credeam că „merge și-așa”. Dar cu fiecare astfel de avertisment, avem datoria de a (re)învăța să ne supunem legii – legii firii, legii morale, legii scrise.

Căci nu-i rușine să respecți reguli. Rușinea este atunci când le ignori și te miri că natura te-a tras de mânecă …