După 25 de ani de ”acomodare la noile realități ale veacului”, istoria pare ”obosită de idealuri” … și de aceea, ar fi revenit la vechile ”tabieturi”: pământul, granița și garanția. Restul, rămân doar explicații …

Caricatură clasică, de la începutul secolului XX, explicând „Doctrina Monroe” (pe post de bâtă). Nu ar fi vorba de apărare, ci de un drept de a controla spațiul vital. Sursa foto: Wikipedia.

Există teritorii care, din comoditate pedagogică, rămân în afara manualelor de geografie – prea reci, prea îndepărtate, prea puțin „utile”. Groenlanda a fost multă vreme una dintre ele: o masă de gheață tolerată la marginea Europei, aflată de trei veacuri sub tutela Danemarcei, suficient de înghețată cât să nu stârnească patimi, suficient de tăcută cât să nu ridice pretenții.

Istoria are însă obiceiul prost (sau pedagogic) de a aduce în actualitate exact acele locuri pe care le-am considerat irelevante.

Ultima dată când Marile Puteri au ieșit la ”vânătoare de petece de pământ fără stăpân recunoscut”, lumea se afla în plină competiție imperială. Africa Neagră și insulele din Oceania au fost împărțite cu rigla și harta, iar pentru a conferi respectabilitate noii Germanii a lui Bismarck, procedurile de claiming au fost stabilite la Berlin (1878). Diplomația a îmbrăcat pofta de pământ în frac și limbaj juridic.

Tot atunci, România își vedea independența recunoscută internațional: nu doar prin sânge, ci și prin negocieri. Lecția era clară – istoria se face pe câmpul de luptă, dar se legitimează la masa tratativelor.

După 1989 am trăit cu iluzia că epoca teritoriilor s-a încheiat, că bătăliile viitorului vor fi financiare, monetare, simbolice. Tiparnița de bani părea noul instrument al puterii, iar imobilul – o rămășiță burgheză, bună doar pentru manuale de economie politică din secolul XIX.

Doar că realitatea are o memorie ceva mai … lungă.

Conflictul din Ucraina a arătat cât de scump se plătește slăbiciunea strategică. Concesiile din 2014 au fost citite la Moscova nu ca gesturi de pace, ci ca semne de oboseală. Retragerea precipitată a americanilor din Afganistan (1 Septembrie 2021) a fost interpretată ca un nou capitol al aceleiași slăbiciuni. Istoria, care nu iartă iluzia, a accelerat revelația.

Astăzi, Statele Unite par să joace „all-in”: Orientul Mijlociu este reconfigurat cu implicare directă, America Latină este adusă la masa realității economice, iar Europa este forțată să-și rescrie bugetele, politicile energetice și reflexele pacifiste. Reînarmarea și energia scumpă ne-au aruncat, ironic, înapoi în „tranziție” – acea stare de faliment amânat prin împrumuturi.

Și aici apare întrebarea incomodă: cât timp (mai) funcționează viața pe datorie?

A trăi pe credit e posibil atât timp cât creditorul are răbdare – sau nepăsare. Dar când același creditor începe să vadă rivali la masa la care tu stai pe bani împrumutați de la el, regulile se schimbă. Brusc. Dramatic.

În acest context, Groenlanda nu mai este o lecție plictisitoare de geografie polară, ci o garanție. Când moneda se clatină, când încrederea devine volatilă, când hârtia tipărită își pierde aura, singura certitudine rămâne pământul. Teritoriul. Real-estate-ul, în forma lui brutală și geopolitică.

Întrebarea eseului rămâne deschisă și incomodă: are creditorul dreptul de a alege moneda în care să fie plătit?
Iar dacă banul nu mai convinge, dacă promisiunea nu mai ține, nu cumva istoria revine – calm, glacial – la vechile ei certitudini?

Groenlanda nu e un capriciu. E un simptom.
Iar istoria, ca la Caragiale, nu face morală. Doar consemnează.