Eseu autoironic dintr-un viitor (sau poate trecut?) alternativ

Într-o zi oarecare, după ce mi-aș fi băut cafeaua (amară) și mi-aș fi citit Psalmul zilnic, aș fi avut poate, revelația: de ce nu aș intra în politică? Vorba aceea, dacă tot se pricep cu toții, de ce n-aș încerca și eu? Măcar să încurc apele cu bună-cuviință și citate corect atribuite.

În primul an de Filosofie, am învățat de la Aristotel că omul politic trebuie să fie, înainte de toate, un om virtuos, cu o viață morală exemplară — ceea ce înseamnă că, odată intrat, aș fi pornit cu stângul. Nu că aș fi comis vreo infracțiune, dar la o adică, cui nu i s-a întâmplat să parcheze neregulamentar sau să accepte un borcan de zacuscă de la vecina din sector?

Intrarea mea în Cetate ar fi fost primită cu entuziasm moderat. Unii m-ar fi confundat cu vreun alt Călin, alții mi-ar fi căutat pe Google CV-ul, găsind proiecte onorabile, dar niciun selfie cu Iliescu sau vreo poză în hanorac cu tricolor. Alții se vor fi întrebat, pe bună dreptate: dacă ăsta vine cu Etica Nicomahică în Parlament, cine mai citește proiectele de lege?

Politica, așa cum am descoperit-o la cei din casta conducătoare, e ca ORNISS-ul: ei trebuie să te verifice, dar mai ales, tu însuți trebuie să te vrei verificat. Întrebați-mă: cum a ajuns în fruntea unei comisii de evaluare a performanței în companiile de stat, un om cu dosar (de martor sau de șpagă, n-am înțeles exact) … Nu cumva criteriul de selecție e chiar vulnerabilitatea? Cine n-are un punct slab, să-și caute unul urgent — altfel nu trece de screening!

Și iată cum vine întrebarea cea mare, peste nesomnul nostru cel de toate zilele: Vrem valori sau vrem competiție? Răspunsul sincer: vrem voturi! Și cum obții voturi? Nu cu adevărul, ci cu imaginea. Nu cu idei, ci cu emoții. Așa că îți iei un stilist, un speechwriter și … o mască bună. Preferabil una etică, biodegradabilă, aprobată eventual și de Comisia Europeană.

Dacă te-ai uitat în oglindă după ce-ai citit Fides et Ratio (apropo: ce făceai de Ziua Crucii în 1998?) — știi că demnitatea nu vine din aplauze, ci din conștiință. Iar conștiința, bat-o vina, nu doarme niciodată. Ba chiar îți amintește, când ți-e lumea mai dragă, de Zaheu — cel care a ales să dea înapoi împătrit.

Asta e marea durere: deși spațiul public te judecă cu like-uri și dezbateri TV, judecata propriei conștiințe e cea care nu se prescrie. Nu poți face pace cu tine dacă ai luat sau ai dat mită, chiar și sub forma unei excursii la Bruxelles, cu scop de documentare.

Poate că filosofia șpăgii nu e o ideologie, dar cu siguranță e o metastază. Îți afectează discernământul, îți șterge liniile dintre corectitudine și „merge și-așa”, te face să crezi că ești realist când, de fapt, ai devenit doar resemnat.

Și totuși, adevărul merită rostit chiar și atunci când nu e ascultat … sau și mai bine: ”fiecare adevăr atins este doar un pas spre plinătatea adevărului” (Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea în enciclica amintită). În ciuda agnosticismului civic generalizat, am convingerea că există oameni care cred că politica nu e doar despre putere, ci și despre responsabilitate.

Sau poate e doar dorința mea secretă de a intra într-o comisie unde se votează pentru binele comun, nu pentru binele vreunui cumătru.

Închei aici, nu cu un program de guvernare, ci cu o întrebare: dacă nu ne putem schimba liderii, putem măcar începe prin a ne schimba criteriile după care-i alegem?

Imaginea care însoțește acest eseu este ”Democrit râzând”, o lucrare atribuită pictorului baroc napolitan Luca Giordano (1634–1705), cunoscut pentru verva și rapiditatea execuției sale. Filosoful grec al râsului – Democrit – este aici reprezentat nu cu toga sobră a înțeleptului antic, ci cu o expresie de amuzament profund, aproape sarcastic, ținând în mână un pergament: poate chiar proiectul unui nou program de guvernare?

Râsul său nu e simplu divertisment, ci reacție filosofică la absurditățile lumii. E o oglindă în care se pot privi, cu sinceritate (sau rușine), toți cei care și-au pierdut cumpătul în lupta pentru putere. Într-un context în care politica uită valorile și se închină competiției, acest Democrit devine un tovarăș ironic și tăcut al celor care mai cred că adevărul merită spus… chiar și cu un zâmbet în colțul gurii.