Ziua de naștere poate fi, pentru unii, motiv de petrecere, pentru alții, moment de reflecție. Eu le mulțumesc cu toată inima celor care și-au făcut timp să-mi scrie, să mă sune, să mă pomenească. Vă mulțumesc pentru gândurile voastre bune și pentru prezența voastră — mai aproape sau mai de departe — dar mereu cu inima alături!
Anul acesta, (împlinind, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, 59 de ani pe 5 august), am avut parte de o surpriză neașteptată, venită din arhiva istoriei (apropo, dacă vă place să scormoniți în trecut cu drag de cunoaștere, vă recomand să vă abonați la proiectul Arcanum). Am găsit — într-un Almanah al Sănătății din 1988 — un portret rar, discret dar luminos, dedicat Unchiului Ion, adică Dr. Ioan Nicolae Voicu (1892–1965), străbun al familiei noastre, pe care l-am cunoscut doar din poveștile Mamei și ale Bunicii.
L-a semnat Dr. Florea Marin, medic și — iată! — scriitor al adevărurilor posibile într-o vreme în care adevărul complet era periculos. Articolul e, pentru mine, o pildă de demnitate și curaj tăcut. De aceea, îi confer, titlul de:
Prieten al Familiei Voicu–Pădurean–Boian–Diaconu,
pentru meritul de a fi consemnat, fără ură, dar cu respect, destinul unui intelectual român format la Viena, mobilizat pe front, întors acasă ca să educe și să vindece.
Unchiul Ion n-a fost doar „un medic bun”. A fost primul secretar român al Facultății de Medicină din Cluj, delegat la Adunarea de la Alba Iulia din partea Societății România Jună, și un om care a dus în tăcere, între anii ’50 și ’60, stigmatul unei condamnări politice, despre care nimeni nu a mai vorbit public. Până azi.
Articolul din Almanah nu pomenește Canalul. Nu amintește represiunea. Dar ceea ce spune — și cum o spune — e de ajuns pentru noi, urmașii, ca să citim printre rânduri și să înțelegem că omisiunea impusă de regimul comunist nu a fost uitare, ci o formă de supraviețuire a memoriei, în ambalajul admis.
Scrierea istoriei de către comuniști a fost marcată de fals prin omisiune. Pentru că ”adevărul nu putea fi spus”, el a fost împachetat în tăceri convenabile, în speranța că într-o zi, cineva va citi, va recunoaște, va spune: Aha, aici lipsește ceva! Aici să fie locul ”adevărului tăcut”?
De ziua mea, renunț la prostul obicei de a mă pune în centru. Prefer să marchez această zi așa cum am făcut-o mereu – prin raportarea la zodie, care e una creativă și neastâmpărată, amintindu-mi de cei care merită cu adevărat să fie pomeniți.
De-acum, voi ști nu doar că Marin Preda s-a născut pe 5 august 1922, dar și că, taman din această zi de 5 August 2025 încolo, vom număra — firesc și fără ură — cu un comunist rusofil mai puțin. (Despre Ion Iliescu, poate altădată…)
Nu înseamnă că s-a făcut dreptate. Nici că istoria se va (re)scrie corect și complet, de-acum încolo. Ci doar că ni se cere, încă și încă, efortul de a învăța, de a completa, de a aminti nu pe cei care au urlat mai tare, ci pe cei care au tăcut cu demnitate.
Să nu confundăm frustrările noastre cu meritele altora. Și să nu uităm că a fi urmaș nu e o întâmplare, ci o responsabilitate …
Calin Diaconu 