Duminică, 18 mai 2025. Ziua Samarinencei. Ziua votului decisiv și para-urmărit, din turul doi. Ziua în care ar trebui să ne aflăm în fața fântânii lui Iacob, cu sufletele însetate — și, unii din noi – eliberați: cu mâinile goale?

Cei care încă n-au ajuns la urnă, vor fi frământați interior, de întrebarea: „Pentru ce să mai votăm, dacă un singur vot nu schimbă nimic?”

Este o întrebare rezolvată deja de-un paradox antic. Asemenea bobului de mei din aporia lui Zenon, un singur vot pare să nu facă zgomot, să nu conteze. Dar cum se face atunci că milioane de boabe formează lanul, și că fără fiecare dintre ele, holdele nu s-ar legăna în bătaia vântului? Întrebarea aceasta nu e doar logică — e morală. Pentru că ea privește nu doar consecința acțiunii, ci și intenția. Și tocmai aici începe taina.

Participarea noastră democratică nu poate fi măsurată doar în efectul numeric. Când ridici un spic de grâu, n-ai să simți greutatea pâinii. Dar când aduni mii de spice, le legi în snopi și le snopești, atunci se naște făina, atunci poate începe cuptorul lucrării — și atunci poți să te bucuri când frângi pâinea, împreună cu ceilalți.

Dar iată o primejdie pe care am sesizat-o în campania premergătoare alegerilor: unii își zidesc promisiunile nu pe făină, ci pe nisip. Un candidat a falsificat fără rușine Istoria, amestecând memoria suferinței noastre — comunismul, legionarismul — într-un amestec periculos, iresponsabil și mincinos. Apoi, ca un negustor de iluzii, a promis o casă la 35.000 euro, ca și cum ar fi putut clădi temelia unei națiuni pe neadevăr. Ce se poate zidi pe o minciună? Numai ruina.

De aceea, Duminica Samarinencei ne oferă un răspuns subtil, dar limpede: dialogul adevărat se face în duh și în adevăr. Când femeia vine la fântână, vine să ia apă. Dar Hristos o cheamă să devină izvor. Și tocmai aceasta este chemarea unei societăți mature: să nu mai ceară apă vie de la alții, ci să o cultive dinlăuntrul ei, prin discernământ, prin luciditate, prin adevăr.

„Iată, vine ceasul, și acum este…” — timpul rugăciunii de cerere este prezentul. Prezentul votului, prezentul deciziei, prezentul misiunii. E vremea în care nu mai putem aștepta ca altcineva să semene în locul nostru. Chiar dacă noi nu am fost cei care au semănat, suntem chemați să secerăm, să recoltăm grâul adevărului, să îl adunăm cu grijă în snopi, ca într-o societate a celor care se recunosc unii pe alții ca fiind parte a aceluiași ogor.

Căci nu vom trăi doar cu pâine, ci cu fiecare faptă făcută cu intenție curată. Grâul poate fi sno­pit, dar pâinea care iese din el va hrăni pe toți. Nu burdihanul contează, ci comuniunea.

De mâine, o nouă lume se va contura. Dar nu va fi nouă decât dacă vom lucra-o noi — în spiritul adevărului, nu al urii; în lucrarea discernământului, nu a fanatismului; în smerenie, nu în dispreț.

Nu există democrație fără adevăr. Nu există libertate fără responsabilitate. Și nu există rod fără trudă.

E vremea snopilor. Să ne ridicăm și să ne adunăm. Să ne batem părerile și să scoatem miezul din ele. Poate că, într-o zi, vom frânge din această pâine și ne vom recunoaște ca frați.

Vincent van Gogh – ”Câmp de grâu, cu snopi”