În data de 4 aprilie a.c. am ajuns la Teatrul Național, la spectacolul Exil, cu „exact” câteva minute de întârziere (sic!), care mi-au schimbat „traseul”… M-am decis „pe loc” să aștept pauza pentru a intra în sală. Am ales să rămân în foaier, descoperind pe-ncetul tapiseriile artei comuniste, într-un spațiu care, de obicei, rămâne unul de trecere… De data aceasta, anticamera a devenit… scenă! Și nu îmi pare rău, fiindcă o tapiserie nu ne vorbește direct, ci-i desprindem mesajul dintre firele întrețesute, după cum se-ntâmplă și-n viața noastră, când vizibilitatea mesajelor depinde de culoarea dominantă a epocii și de calitatea oamenilor care ne conduc.
Privirea mi-a fost însă prinsă de-o tapiserie dedicată lui Dimitrie Cantemir. Nu e o imagine care să te lase în pace. Te obligă să o citești, aproape ca pe un text vechi, în care fiecare simbol cere răbdare.
Acum știu că întârzierea a fost o întâmplare necesară, sau, altfel spus, o corecție a traseului. Primul act al piesei „Exilul” s-a jucat chiar acolo, în fața acestei lucrări …
Cantemir rămâne una dintre figurile cele mai incomode ale istoriei noastre. Nu pentru că ar fi greu de înțeles, ci pentru că nu încape în formule simple.
Domnitor al Moldovei (1710-1711), aliat al rușilor împotriva Imperiului Otoman, învins (la Stănilești, pe Prut), refugiat, savant recunoscut în Europa (membru al Academiei din Berlin), mort departe de casă… O biografie care, spusă schematic, pare doar o succesiune de alegeri riscante. În realitate, e mai mult decât atât: este povestea unei identități care se construiește la intersecția marilor imperii.
Și aici începe problema.
După 1683 — anul simbolic al opririi expansiunii otomane la Viena — Europa intră într-o altă fază. Vestul începe să se reorganizeze, să se modernizeze, să construiască instituții și să-și definească mai clar identitatea. În același timp, Imperiul Țarist se extinde, ocupând spațiul lăsat liber de retragerea lentă a otomanilor.
Între aceste două mișcări, spațiul românesc nu alege cu adevărat. Este prins.
Și, poate mai important, românii învață să trăiască în această tensiune.
Nu e doar o chestiune de geopolitică. Este o formă de educație istorică.
Înveți să te adaptezi.
Înveți să negociezi.
Înveți să supraviețuiești în fața unor puteri mai mari decât tine.
Dar încet, înveți și altceva: să nu mai fii sigur de cine ești în absența lor.
În fața tapiseriei, întrebarea nu era despre Cantemir. Era despre noi.
Ce înseamnă, de fapt, să alegi bine?
Pentru Cantemir, alegerea a fost clară: alianța cu Petru cel Mare, în numele unei libertăți politice posibile. A fost o alegere curajoasă și, în același timp, pierzătoare. Exilul care a urmat nu a fost doar o consecință politică. A fost prețul unei decizii asumate.
Și totuși, există ceva care îl salvează de ceea ce am putea numi astăzi „condiția exilatului”: nu și-a pierdut criteriul.
În partea dreaptă a tapiseriei, o inscripție – ca o coloană – ne transmite un citat, cu o simplitate aproape brutală:
„Pentru slobozenie și moșie, cu cinste este a muri decât cu necinste a trăi.”
Nu e o frază retorică. Și nici nu mai miroase a slogan. Este o limită.
Ce ne spune, de fapt? Că există un punct dincolo de care viața, chiar și salvată, își pierde sensul.
De aici, contrastul cu prezentul devine inevitabil.
Noi nu mai trăim exilul în forma lui clasică. Nu mai suntem, în majoritatea cazurilor, forțați să plecăm. Dar experimentăm, într-o formă mai discretă, o altă mutație: trecerea de la exil la exilat.
Exilul este un fapt exterior.
Exilatul este starea sufletească interioară.
Altfel spus. Poți trăi în propria ta țară și să fii exilat. Sau poți pleca și să rămâi întreg.
Diferența nu ține de geografie. Ține de măsura omeniei noastre.
Această pierdere a măsurii se produce rar printr-un gest radical. Mai degrabă prin acumulări mici: alegeri făcute din comoditate, opinii preluate fără filtrare, modele imitate fără discernământ.
Am învățat, probabil mai bine decât îmi place să recunosc, să gândesc prin comparație.
Mă definesc prin raportare la celălalt.
Și ajustez, pe ici pe colo (prin punctele esențiale, ca să nu se schimbe nimic, sic!), în funcție de context.
Să sufăr de-o formă de… inteligență adaptativă? Dar dacă o duc prea departe, oare nu va deveni o formă de înstrăinare?
La întrebarea CINE SUNT EU? – observ că nuanțele „aliniat” și „alienat” se cam completează…
În acest context, libertatea capătă un sens mai puțin spectaculos și mult mai dificil.
Nu este un drept abstract.
Este un exercițiu zilnic.
Nu poți „acumula” libertate. Nu o poți consuma în avans.
O pierzi exact în zilele în care nu o folosești.
Și o înlocuiești, fără să-ți dai seama, cu variante mai confortabile: siguranță, conformism, validare.
Există un punct în care această deriva devine vizibilă.
Este momentul în care transformi propria ta dreptate în dogmă.
Pare, la prima vedere, un gest de forță morală. În realitate, este începutul izolării.
Pentru că atunci când nu mai lași loc pentru nuanță, pentru îndoială, pentru dialog, pentru umor… nu mai construiești comunitate. Construiești ziduri, culmea, în numele adevărului.
De aceea, lecția tapiseriei din holul TNB nu ține atât de mult de istorie, cât de mult de măsură. Cantemir nu este un model pentru că a câștigat. Ci, pentru că ne-a transmis, prin biografia lui, că există lucruri care nu pot fi negociate.
Nu! Nimeni nu ne-a „stricat” istoria. Și nici nu cred că avem cum să o reparăm. Dar. În loc să trăim fără să o mai asumăm, poate ar fi cazul să învățăm din ea ce se poate și ce nu se poate.
Și atunci exilul nu mai este o întâmplare. Devine o stare conștientă, la îndemâna fiecăruia să o corecteze. Fiindcă drumul înapoi — dacă ne este dat — începe, inevitabil, din același loc din care a început și plecarea: din noi înșine. Întârziat, printre tapiseriile din foaierul Teatrului Național, am aflat că exilul nu e doar despre unde mergi, ci despre a rămâne întreg, acolo unde ești.
Calin Diaconu 