Comentarii din Cetate

Archived Posts from this Category

August 3, 2025

Vulnerabilitatile Politicienilor: despre alegerea intre Competitie si Valori …

Posted by Calin Diaconu under Comentarii din Cetate, Filosofie Politica | Tags: , , , , |
Leave a Comment 

Eseu autoironic dintr-un viitor (sau poate trecut?) alternativ

Într-o zi oarecare, după ce mi-aș fi băut cafeaua (amară) și mi-aș fi citit Psalmul zilnic, aș fi avut poate, revelația: de ce nu aș intra în politică? Vorba aceea, dacă tot se pricep cu toții, de ce n-aș încerca și eu? Măcar să încurc apele cu bună-cuviință și citate corect atribuite.

În primul an de Filosofie, am învățat de la Aristotel că omul politic trebuie să fie, înainte de toate, un om virtuos, cu o viață morală exemplară — ceea ce înseamnă că, odată intrat, aș fi pornit cu stângul. Nu că aș fi comis vreo infracțiune, dar la o adică, cui nu i s-a întâmplat să parcheze neregulamentar sau să accepte un borcan de zacuscă de la vecina din sector?

Intrarea mea în Cetate ar fi fost primită cu entuziasm moderat. Unii m-ar fi confundat cu vreun alt Călin, alții mi-ar fi căutat pe Google CV-ul, găsind proiecte onorabile, dar niciun selfie cu Iliescu sau vreo poză în hanorac cu tricolor. Alții se vor fi întrebat, pe bună dreptate: dacă ăsta vine cu Etica Nicomahică în Parlament, cine mai citește proiectele de lege?

Politica, așa cum am descoperit-o la cei din casta conducătoare, e ca ORNISS-ul: ei trebuie să te verifice, dar mai ales, tu însuți trebuie să te vrei verificat. Întrebați-mă: cum a ajuns în fruntea unei comisii de evaluare a performanței în companiile de stat, un om cu dosar (de martor sau de șpagă, n-am înțeles exact) … Nu cumva criteriul de selecție e chiar vulnerabilitatea? Cine n-are un punct slab, să-și caute unul urgent — altfel nu trece de screening!

Și iată cum vine întrebarea cea mare, peste nesomnul nostru cel de toate zilele: Vrem valori sau vrem competiție? Răspunsul sincer: vrem voturi! Și cum obții voturi? Nu cu adevărul, ci cu imaginea. Nu cu idei, ci cu emoții. Așa că îți iei un stilist, un speechwriter și … o mască bună. Preferabil una etică, biodegradabilă, aprobată eventual și de Comisia Europeană.

Dacă te-ai uitat în oglindă după ce-ai citit Fides et Ratio (apropo: ce făceai de Ziua Crucii în 1998?) — știi că demnitatea nu vine din aplauze, ci din conștiință. Iar conștiința, bat-o vina, nu doarme niciodată. Ba chiar îți amintește, când ți-e lumea mai dragă, de Zaheu — cel care a ales să dea înapoi împătrit.

Asta e marea durere: deși spațiul public te judecă cu like-uri și dezbateri TV, judecata propriei conștiințe e cea care nu se prescrie. Nu poți face pace cu tine dacă ai luat sau ai dat mită, chiar și sub forma unei excursii la Bruxelles, cu scop de documentare.

Poate că filosofia șpăgii nu e o ideologie, dar cu siguranță e o metastază. Îți afectează discernământul, îți șterge liniile dintre corectitudine și „merge și-așa”, te face să crezi că ești realist când, de fapt, ai devenit doar resemnat.

Și totuși, adevărul merită rostit chiar și atunci când nu e ascultat … sau și mai bine: ”fiecare adevăr atins este doar un pas spre plinătatea adevărului” (Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea în enciclica amintită). În ciuda agnosticismului civic generalizat, am convingerea că există oameni care cred că politica nu e doar despre putere, ci și despre responsabilitate.

Sau poate e doar dorința mea secretă de a intra într-o comisie unde se votează pentru binele comun, nu pentru binele vreunui cumătru.

Închei aici, nu cu un program de guvernare, ci cu o întrebare: dacă nu ne putem schimba liderii, putem măcar începe prin a ne schimba criteriile după care-i alegem?

Imaginea care însoțește acest eseu este ”Democrit râzând”, o lucrare atribuită pictorului baroc napolitan Luca Giordano (1634–1705), cunoscut pentru verva și rapiditatea execuției sale. Filosoful grec al râsului – Democrit – este aici reprezentat nu cu toga sobră a înțeleptului antic, ci cu o expresie de amuzament profund, aproape sarcastic, ținând în mână un pergament: poate chiar proiectul unui nou program de guvernare?

Râsul său nu e simplu divertisment, ci reacție filosofică la absurditățile lumii. E o oglindă în care se pot privi, cu sinceritate (sau rușine), toți cei care și-au pierdut cumpătul în lupta pentru putere. Într-un context în care politica uită valorile și se închină competiției, acest Democrit devine un tovarăș ironic și tăcut al celor care mai cred că adevărul merită spus… chiar și cu un zâmbet în colțul gurii.

 

July 27, 2025

Puterea caritatii sau despre rostul conducatorilor intr-o lume condusa de spatiul public

Posted by Calin Diaconu under Comentarii din Cetate, Economice | Tags: , , , , , , |
Leave a Comment 

În vremuri în care fiecare pas ni se poate măsura cu un algoritm, iar viața personală pare o anexă la statisticile publice, e bine să ne întrebăm: ce mai e cu adevărat „al nostru”? Ce anume trebuie păstrat intim și demn, neinvadat de politicile statului ori de lăcomia pieței?

Un popor care a trăit dictatura comunistă știe prea bine ce înseamnă să nu ai nici viață privată, nici proprietate proprie. Dar nici capitalismul – după cum constatăm – nu ne cruță: dacă nu ești atent, te transformi din cetățean în consumator, iar din gospodărie – într-o simplă unitate economică, supusă rentabilității.

Aici e miza conducătorului adevărat: nu doar să reglementeze, ci să educe. Nu doar să vegheze asupra interesului național, ci să cultive demnitatea personală, rădăcina oricărei democrații autentice.

Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, în Fides et Ratio, ne reamintește că omul e „humă insuflată cu suflet și rațiune” – adică ființă chemată nu doar să trăiască, ci să înțeleagă rostul vieții sale și al lumii în care trăiește. Proprietatea nu e doar o posesie, ci o moștenire și o responsabilitate. Nu e un zid care separă, ci un gard viu, pe care-l putem deschide, atunci când aproapele e în nevoie.

Statul, în slujba binelui comun, ar trebui să țintească trei priorități clare:

  1. Apărarea (atât de lăcomia din afară, cât și de aceea dinăuntru);
  2. Reglementarea justă a piețelor, pentru protejarea celor slabi, nu favorizarea celor puternici;
  3. Judecata dreaptă, făcută de oameni incoruptibili, pentru ca legea să fie lumină, nu sabie în mâna celor puternici.

Puterea adevărată e puterea pentru ceilalți. Iar bogăția, dacă nu se transformă în caritate, devine greutate în suflet și uitare de aproapele.

A secătui pânza freatică a satului, pentru a-ți umple doar ție hambarele, e tot un furt, chiar dacă poartă semnătură legală.

Să nu uităm: omul care nu se mai miră de misterul vieții și care nu se mai întreabă „de ce?”, riscă să devină doar o rotiță în mecanism. Dar acela care își descoperă libertatea de a gândi și a iubi, care cultivă pământul cu grijă și dă din rodul său și celor în nevoie – acela e cu adevărat om deplin.

Așa cum ne spune Fides et Ratio, „credința și rațiunea sunt ca două aripi pe care sufletul omului se înalță spre contemplarea adevărului”. Iar adevărul cel mai simplu, dar și cel mai profund, rămâne acesta: nu suntem stăpâni pe nimic, dar suntem răspunzători pentru tot ce ni s-a dat.

Jean-François Millet – „Angelus” Un tablou despre demnitatea muncii, despre pământul lucrat cu încredere și rugăciune, despre respectul față de timp și roade.
 

July 8, 2025

Cand virtutea se usuca, incepe dansul decaderii …

Posted by Calin Diaconu under Comentarii din Cetate | Tags: , , , , , |
1 Comment 

O meditație despre Polybios, Anacyclosis și rolul culturii în păstrarea demnității cetățenești …

Am descoperit recent această imagine simplă, dar tulburătoare, cu șase trepte politice – trei forme superioare de guvernare și trei inferioare, fiecare pereche alunecând una în cealaltă, ca pe o pantă unsă cu uitarea de sine. Monarhie, Aristocrație, Democrație. Tiranie, Oligarhie, Ohlocrație (Anarhie).

Acest model ciclic se numește Anacyclosis și a fost descris pentru prima oară de istoricul grec Polybios, un fel de analist geopolitic al lumii antice. A trăit în secolul al II-lea î.Hr., a fost ostatic în Roma, dar și martor al ridicării Imperiului Roman. Nu scria din bibliotecă, ci din mijlocul transformărilor istorice.

În viziunea lui, societățile nu evoluează liniar, ci alunecă în cerc, prin coruperea formelor lor nobile. Când virtutea pălește, când liderii uită de telos – scopul binelui comun – și se lasă ademeniți de plăcerea puterii, urmează declinul, prin neglijarea sufletului.

I. De la monarhie la tiranie: ispita stăpânului

Polybios vedea monarhia ca fiind forma originară, în care conducătorul are grijă de popor asemenea unui tată. Dar când acest tată devine despot și-și confundă voința cu dreptatea divină, cade în tiranie – o caricatură de regalitate, unde frica ține loc de lege.

”Saturn devorându-și fiul” – Francisco de Goya y Lucientes (Prado) … ilustrează cum se poate ca o putere paternă (Monarhia) să se transforme într-o forță devoratoare (Tirania), atunci când dorința de a păstra controlul devine distructivă. O invitație la meditație asupra fricii de a pierde puterea?

II. De la aristocrație la oligarhie: orbirea celor aleși

Aristocrația presupune conducerea celor mai virtuoși. Dar dacă aceștia își folosesc poziția pentru a-și proteja averile, nu idealurile, se transformă în oligarhi: un cerc restrâns care se hrănește din corupție și dispreț față de cei mulți.

III. De la democrație la ohlocrație: delirul mulțimii

Democrația este, în teorie, guvernarea celor mulți prin voință liber exprimată. Dar dacă nu e dublată de educație și spirit critic, se preface într-o ohlocrație – domnia pasiunilor colective. Populismul devine rege, iar rațiunea exilată. Urmează anarhia – clipa în care nu mai există nicio autoritate legitimă și fiecare strigăt vrea să devină lege.

Ce putem învăța noi, cei din veacul 21?

Că, paradoxal, istoria nu se repetă, dar rimează, cum spunea Mark Twain. Iar Polybios ne avertizează, peste veacuri, că formele bune de guvernare nu sunt garanții, ci responsabilități. Ele pot aluneca în forma lor coruptă dacă nu sunt hrănite permanent cu educație, caracter și cultură.

Nu putem opri alunecarea unei societăți doar prin vot, legi sau proteste. Adevărata frână este conștiința cetățeanului educat, care înțelege diferența dintre libertate și anarhie, dintre justiție și răzbunare.

Să ne întrebăm, deci, nu doar “cine ne conduce?”, ci mai ales “cine ne formează?”: Cărțile, Școala, Biserica, Familia – toate ar trebui să devină scuturi de apărare împotriva alunecării în formele inferioare.

Epilog cu tâlc

Grecul Polybios a fost prețuit de romani nu doar pentru istoria pe care o scria, ci pentru că traducea realitatea în lecții morale. Când monarhul devine tiran, când aristocratul devine hoț, când democratul devine demagog – e semn că virtutea a fost părăsită.

N-o putem aduce înapoi decât printr-o cultură vie, care educă inima înaintea minții …

 

June 1, 2025

Înainte de a arăta cu degetul, să stabilim de comun acord, Cui se cuvine lauda și mărirea …

Posted by Calin Diaconu under Comentarii din Cetate, In avion | Tags: , , , , , , |
Leave a Comment 

După 1700 de ani de la Crezul niceean, iată cum încă ne arătăm unii pe alții cu degetul, căutând vinovatul de servici pe baza adevărului din cărți – și nicidecum considerând că ceea ce trebuie pus pe primul plan în viețile noastre, este Domnul …

Albrecht Dürer ”Christos în mijlocul doctorilor (Bisericii) …” – pictură de la 1506, care explică pasajul Aflării în Templu – vezi Evanghelia după Sf Luca, cap 2, 41-51

Lumea de azi pare că nu se mai înțelege nici măcar asupra felului în care ar trebui să se certe. În locul eleganței, observăm o confuzie a veseliei și tristeții, cu megafoane și microfoane în locul argumentelor, cu emoji-uri și înjurături accentuate cu ura lui ”HUO!” (v-ați imaginat că Parlamentul se poate coborî la nivelul unui Stadion?) în locul faptelor și cu multă, prea multă oboseală a inimii.

În mijlocul acestei hărțuieli pe care o acceptăm (până când?) în numele democrației needucate, două sărbători ne vor ajuta să ne adunăm mintea și sufletul: cei 1700 de ani de la Conciliul de la Niceea și Anul comemorativ al Fericitului Cardina Martir Iuliu Hossu, episcop al Bisericii Române Unită cu Roma, greco-catolică …

În anul 325, la Niceea, creștinii (abia ieșiți din catacombele rezistenței prigoanei romane) s-au așezat să se certe … teologic. A fost – dacă-mi permiteți – un scandal sfânt, pus la cale de Împăratul Constantin. Și tocmai pentru că s-au certat în conștiință și cu râvnă pentru Adevărul lui Dumnezeu, au reușit în cele din urmă să ajungă la o formulă comună: Credo in unum Deum…

Crezul – rugăciunea care a păstrat unitatea credinței mai presus de toate deosebirile de opinie. Vă amintiți filosofii stoici, care spuneau că ”înțeleptul nu are opinii” (adică nu-i este îngăduit să arunce cu vorbele, să aibe păreri neargumentate, neverificate – fiindcă pierde din credibilitate)? Nu e puțin lucru ca o adunare de episcopi să iasă din dezbatere cu o mărturisire atât de exactă a sufletului: lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.

În anii ’50 ai secolului trecut, la Sighet, într-o celulă înghețată, o altă adunare – una tăcută și fără stenograme – reafirma același Crez. Episcopul Iuliu Hossu rostea, în numele și împreună cu ceilalți șase Episcopi greco-catolici arestați pentru opoziția față de regimul ateu: „Credința noastră este viața noastră.” Omul credincios nu poate fi lipsit de dreptul mărturisirii Adevărului, iar forma cea mai curată a mărturisirii este suferința. Când regimul ce s-a crezut prea-puternic în vremelnicia sa îți spunea ce să crezi, Crezul a funcționat ca o conștiință comunitară, ce mulțumește pentru tot ceea ce a primit în dar!

Și ce ne mai spune conștiința, dacă o analizăm astăzi, când lumea e tot mai fragmentată? Când consensul este subminat de suspiciune, iar dezbinarea e ridicată la rang de virtute?

Să observăm cum putem fi – fiecare din noi, în raportul pe care-l avem cu propria noastră conștiință, pe o cale:

  • rea, când o simțim mustrându-ne (vezi întâlnirea cu femeia adulteră în Ioan 8, 9);
  • greșită, atunci când ne încăpățânăm să nu vedem lumina (vezi descrierea orbirii inimii în Ioan 9, 41);
  • bună și bucuroasă, abia atunci când ne păstrăm curăția inimii (simțiți bucuria Sfântului Pavel în Scrisoarea a II-a către Corinteni 1, 12).

Unitatea credinței nu înseamnă nici pe departe uniformitate de opinie! Înseamnă că fiecare om are datoria de a-și trăi viața în acord cu ceea ce mărturisește cu gura. Nu poți rosti Crezul (tău, sic!) Duminica și apoi, să trăiești de parcă Dumnezeu e doar ”o idee printre altele”, de luni până sâmbătă….

Adevărata unitate nu se votează și nu se impune prin forță. Ea se trăiește – ca la Niceea, prin dialog și discernământ, cu sfinte palme date pentru trezirea celor rătăciți – sau ca la Sighet, prin tăcerea răbdătoare, a suferinței care-L mărturisește pe Christos, Domnul.

Și pentru că ne regătim să intrăm în era matematicienilor … revenim la invitația adresată fiecărui suflet cititor al acestor modeste rânduri, de a descoperi ecuația vieții sale, acolo unde credința este axa verticală, iar iubirea, coordonata orizontală.

Poate că în felul acesta, vom învăța, luând-o de la capăt, să nu ne mai fie rușine cu propria noastră conștiință …

 

May 18, 2025

E vremea snopilor …

Posted by Calin Diaconu under Comentarii din Cetate | Tags: , , , , , |
Leave a Comment 

Duminică, 18 mai 2025. Ziua Samarinencei. Ziua votului decisiv și para-urmărit, din turul doi. Ziua în care ar trebui să ne aflăm în fața fântânii lui Iacob, cu sufletele însetate — și, unii din noi – eliberați: cu mâinile goale?

Cei care încă n-au ajuns la urnă, vor fi frământați interior, de întrebarea: „Pentru ce să mai votăm, dacă un singur vot nu schimbă nimic?”

Este o întrebare rezolvată deja de-un paradox antic. Asemenea bobului de mei din aporia lui Zenon, un singur vot pare să nu facă zgomot, să nu conteze. Dar cum se face atunci că milioane de boabe formează lanul, și că fără fiecare dintre ele, holdele nu s-ar legăna în bătaia vântului? Întrebarea aceasta nu e doar logică — e morală. Pentru că ea privește nu doar consecința acțiunii, ci și intenția. Și tocmai aici începe taina.

Participarea noastră democratică nu poate fi măsurată doar în efectul numeric. Când ridici un spic de grâu, n-ai să simți greutatea pâinii. Dar când aduni mii de spice, le legi în snopi și le snopești, atunci se naște făina, atunci poate începe cuptorul lucrării — și atunci poți să te bucuri când frângi pâinea, împreună cu ceilalți.

Dar iată o primejdie pe care am sesizat-o în campania premergătoare alegerilor: unii își zidesc promisiunile nu pe făină, ci pe nisip. Un candidat a falsificat fără rușine Istoria, amestecând memoria suferinței noastre — comunismul, legionarismul — într-un amestec periculos, iresponsabil și mincinos. Apoi, ca un negustor de iluzii, a promis o casă la 35.000 euro, ca și cum ar fi putut clădi temelia unei națiuni pe neadevăr. Ce se poate zidi pe o minciună? Numai ruina.

De aceea, Duminica Samarinencei ne oferă un răspuns subtil, dar limpede: dialogul adevărat se face în duh și în adevăr. Când femeia vine la fântână, vine să ia apă. Dar Hristos o cheamă să devină izvor. Și tocmai aceasta este chemarea unei societăți mature: să nu mai ceară apă vie de la alții, ci să o cultive dinlăuntrul ei, prin discernământ, prin luciditate, prin adevăr.

„Iată, vine ceasul, și acum este…” — timpul rugăciunii de cerere este prezentul. Prezentul votului, prezentul deciziei, prezentul misiunii. E vremea în care nu mai putem aștepta ca altcineva să semene în locul nostru. Chiar dacă noi nu am fost cei care au semănat, suntem chemați să secerăm, să recoltăm grâul adevărului, să îl adunăm cu grijă în snopi, ca într-o societate a celor care se recunosc unii pe alții ca fiind parte a aceluiași ogor.

Căci nu vom trăi doar cu pâine, ci cu fiecare faptă făcută cu intenție curată. Grâul poate fi sno­pit, dar pâinea care iese din el va hrăni pe toți. Nu burdihanul contează, ci comuniunea.

De mâine, o nouă lume se va contura. Dar nu va fi nouă decât dacă vom lucra-o noi — în spiritul adevărului, nu al urii; în lucrarea discernământului, nu a fanatismului; în smerenie, nu în dispreț.

Nu există democrație fără adevăr. Nu există libertate fără responsabilitate. Și nu există rod fără trudă.

E vremea snopilor. Să ne ridicăm și să ne adunăm. Să ne batem părerile și să scoatem miezul din ele. Poate că, într-o zi, vom frânge din această pâine și ne vom recunoaște ca frați.

Vincent van Gogh – ”Câmp de grâu, cu snopi”

 

« Previous Page — Next Page »