Reforma educației este un subiect mereu actual, dar abordarea sa fragmentată riscă să piardă din vedere obiectivul esențial: formarea unor cetățeni capabili să navigheze prin complexitatea lumii contemporane. În acest context, propunerea de a introduce arta în curriculum pentru a îmbunătăți comunicarea și integrarea socială este binevenită, însă nu trebuie să devină o substituire a disciplinelor fundamentale. Mai mult, trebuie să ne întrebăm: în ce măsură arta teatrală, extinsă dincolo de scenă, riscă să transforme întreaga societate într-un joc de roluri, în care realitatea este eclipsată de aparențe?

Istoria – Cunoașterea care ne eliberează

Fără istorie, discernământul rămâne vulnerabil în fața manipulării. Istoria este cea care ne învață să privim dincolo de simpla narațiune a prezentului, să contextualizăm și să chestionăm informațiile pe care le primim. Într-o lume dominată de fluxuri rapide de știri, de fake news și de interese politice, doar istoria poate oferi acea busolă intelectuală care ne ajută să distingem adevărul de mistificare.

În cadrul unei dezbateri despre educația istorică în România, trebuie abordate mai multe aspecte esențiale:

  • Rolul istoriei în educația primară: Construirea conștiinței istorice începe din copilărie, prin integrarea istoriei locale și naționale într-un context universal. Cum putem adapta programa astfel încât să insuflăm respect pentru trecut, fără a transforma istoria într-un set de date sterile?
  • Dificultățile predării trecutului: Istoria comunismului, dictaturile, conflictele, toate trebuie analizate fără mistificare sau ocolire. Predarea „istoriei ascunse” este esențială pentru înțelegerea reală a mecanismelor puterii și pentru evitarea repetării greșelilor trecutului.
  • Lecțiile comunismului: Introducerea obligatorie a cursului „Istoria Comunismului în România” este un pas important, dar ce garanții avem că acesta va fi predat cu obiectivitate și că va combate adevăratul pericol al nostalgiei față de regimul trecut?

Geografia – Orientare în spațiu și în lume

Geografia nu este doar studiul hărților, ci și al relațiilor dintre oameni și spații. Lipsa unei educații geografice solide ne transformă în spectatori ai lumii, incapabili să înțelegem dinamica globalizării, a resurselor naturale sau a schimbărilor climatice. O societate lipsită de cunoștințe geografice este vulnerabilă la miturile geopolitice și la pseudoexplicațiile oferite de diferiți actori politici sau mediatici.

Limba Latină – O moștenire ignorată

Abandonarea treptată a limbii latine din școli este un simptom al ruperii de rădăcinile noastre culturale. Limba latină nu este doar o relicvă a trecutului, ci o cheie spre înțelegerea profundă a limbajului, a gândirii logice și a apartenenței noastre la o civilizație cu un patrimoniu remarcabil. Ignorarea latinei înseamnă o deconectare de la fundamentul gândirii europene, cu toate consecințele ce decurg de aici.

Etica – Fundament al caracterului civic

Educația etică nu ar trebui să fie un curs marginal, ci un element central al formării tinerilor. Nu este suficient să știm istorie și geografie dacă nu avem busola morală care să ne ghideze alegerile. Într-o societate tot mai fragmentată, educația etică trebuie să ofere un cadru de dezbatere asupra valorilor fundamentale: ce înseamnă responsabilitatea? Cum definim adevărul? Care sunt limitele libertății noastre în raport cu ceilalți?

Concluzie

A combate manipularea și ignoranța nu se poate face decât printr-un sistem educațional solid, în care istoria, geografia, latina și etica joacă un rol esențial. În loc să reducem ponderea acestor materii în favoarea unor discipline „la modă”, ar trebui să ne asigurăm că fiecare elev român dobândește instrumentele necesare pentru a înțelege trecutul, a naviga în prezent și a construi viitorul.

Educația nu trebuie să devină un simplu joc de roluri, în care realitatea este estompată de artificialitate. Adevărata provocare este să ne păstrăm umanitatea, memoria și discernământul într-o lume care ne împinge spre superficialitate.

Cum putem redescoperi adevărul și ce putem face pentru a ghida tinerii prin întunericul incertitudinii?

Deşi România nu a mai avut parte de război după 1945, am auzit totuşi, gloanțe şuierând şi în afara poligonului de trageri, în 1989.

Iar după ce ne-a bătut zgomotos la poarta granițelor, şi mai ales după ce ne-a subțiat bugetul prin cotele obligatorii, am înțeles că afacerea războiului este guvernată de producția de gloanțe.

Nu ar fi suficient un armistițiu, ci recomand o grevă generală, la toate Fabricile de Armament …


Motto: 

Iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă.” (Sf Pavel – Romani 5,5)

Este oare altceva prezentul decât privirea lui Dumnezeu?” (Sf. Mucenic Vladimir Ghika, Gândul Zilei, pentru data de 16 Octombrie)

Dragi Prieteni, 

la pragul dintre ani, vă propun o meditație despre Speranță și Curaj, două forțe lăuntrice care, împletite, ne pot ajuta să pășim în Noul An căutând spre lumină, cu inimile deschise.

Intenția se leagă de chemarea Papei Francisc, după cum ne-a adresat-o în Bula Papală Spes non confundit, prin care se consacră Jubileul Anului 2025, ca An al Speranței. 

Ca români, avem o sensibilitate aparte pentru limba latină – și sesizăm în titlul Spes non confundit un joc de cuvinte semnificativ. Dacă e adevărată, dacă nu are la bază părerile proprii și dorințele iluzorii, speranța „nu dezamăgește” și, în același timp, ne împiedică să ne „cufundăm”, să ne scufundăm în confuzie și descurajare. 

Speranța e cea care ne ține deasupra apelor tulburi și ne cheamă la curaj, la vigilență și perseverență, chiar și atunci când viața ne pune în fața unor încercări greu de anticipat.

Drumul de la suferință la speranță: care e sensul „eliberării condiționate”?

În Scrisoarea către Romani – capitolul 5 – Sfântul Apostol Pavel ne arată etapele prin care trecem, în drumul practicii creștine. Suferințele nasc răbdare, răbdarea ne oferă șansa unei noi încercări (”Bewährung”, cum se spune în limba germană), iar răsplata acestei încercări este speranța. 

Așadar, speranța nu apare dintr-un optimism ieftin (să ne ferim de atitudinea ”mai bagi un leu, mai tragi o dată”, sic!), ci își trage seva din capacitatea noastră de a răspunde cu răbdare la durerile și dificultățile vieții. Avem puterea de a le asuma, sau căutăm să fugim, să ne-ascundem de ele?!

Aici intervine explicația „eliberării condiționate”*: mă pot crede pe deplin liber, scăpat de griji, însă știu bine că nici măcar ziua de mâine nu-mi este garantată. 

Am fost eliberat condiționat, pentru a realiza ceva important cu libertatea mea! 

Am ajuns la conștiința faptului că nu dețin controlul absolut asupra viitorului, și înțeleg că împlinirile și reușitele nu depind exclusiv de mine…

Condiționat de limitele vieții, descopăr cum, în fiecare zi, primesc resurse de a merge mai departe. Însă progresez, numai atunci când răspund suferinței cu răbdare și o pun în mâinile Domnului. Adevărata libertate, cea interioară, trebuie răscumpărată, zilnic, cu realismul smereniei și fără a cădea în deznădejde.

Cum sunt legate Speranța și Curajul?

Speranța se cere dublată de curaj. Dacă nu o facem, înaintăm șchipătând, iar teama piciorului se transmite în suflet. Speranța ne dă încredere că, deasupra oricărui întuneric, există întotdeauna o fereastră deschisă spre lumină. Curajul ne ajută să pășim prin acea fereastră și să înfruntăm vânturile, valurile și norii necunoscuți …

Să ne imaginăm o barcă fragilă, care străbate o mare învolburată: speranța este convingerea că dincolo de orizont se află țărmul, iar curajul este puterea de a vâsli mai departe, chiar și-atunci când apele se tulbură și barca se clatină. Avem nevoie de ambele: să vedem ceea ce încă nu se vede (prin speranță) și să acționăm, depășind blocajul fricii (prin curaj).

„Spes non confundit”: cum rămânem la suprafață?

După cum am văzut mai sus, în limba latină, spes este speranța, iar non confundit înseamnă „nu ne face de rușine”, „nu dezamăgește”, ”a nu confuza (pe cineva)”. 

Jucându-ne cu sonoritatea cuvântului „confundit”, putem să ne gândim și la pericolul de „scufundare” (cufundare) pe care-l simțim când ne încolțește teama sau pesimismul. Ori de câte ori viața ne trimite valuri peste măsură, ne putem simți „confuzi” și „pe cale să ne cufundăm”. Dar speranța rămâne ca o vestă de salvare, un colac de care te poți prinde, ca să respiri deasupra apei.

Ne gândim aici la mesajul atribuit Fericitului Vladimir Ghika: „Ridică-ți privirea, ca să poți merge drept.” Dacă rămânem doar cu ochii la picioarele noastre, rătăcim și arătăm că suntem robiți de frică. Speranța ne cheamă să privim în sus, la Țărmul Ceresc, unde iubirea lui Dumnezeu nu doarme și nu se clatină.

Ce e dincolo de nesiguranța zilei de mâine?

Frica și lipsa de încredere apar când încercăm să ne sprijinim doar pe forțele noastre. Viitorul rămâne oricum imprevizibil. E suficient să pornim televizorul și să urmărim știrile ca să vedem cât de fragili suntem: cutremure, crize economice, conflicte, boală, neajunsuri. În acest context, fie ne cufundăm în anxietate și deznădejde, fie reînnoim în noi puterea speranței, însoțit de curajul, de îndrăzneala de a merge, totuși, mai departe.

Sfântul Pavel: speranța (ca virtute teologală) nu ne face de rușine (nu rușinează). Ea nu dispare la prima lovitură. De altfel, și Sfântul Evanghelist Luca ne transmite Cuvântul Domnului: „Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (cf. Lc 21,19). Să reținem: răbdarea creștină nu este abandon, ci perseverență curajoasă și încredere în Cel ce poate preschimba suferința în bucurie.

Un An Nou 2025, cu Speranță și Curaj!

În acest spirit, iubiți Prieteni, vă îndemn ca, la început de An Nou, să ne punem viața sub semnul speranței și al curajului. Să nu lăsăm frica și incertitudinea să ne dicteze fiecare pas. Chiar dacă nu deținem garanția absolută a zilei de mâine, avem certitudinea iubirii lui Dumnezeu, „care s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt”. Datorită acestei iubiri putem îndrăzni să visăm și să ne asumăm riscuri pentru bine, pentru cei dragi, pentru societate și pentru credința noastră.

Rămâneți vigilenți, rămâneți recunoscători și să nu uitați că speranța înseamnă și curajul de a iubi mai mult!

Să vă fie anul 2025 un Jubileu al Speranței regăsite, în care să îndrăzniți să priviți spre cer și să vă amintiți cuvintele Sfântului Pavel: „Iar nădejdea nu ruşinează.” Speranța adevărată nu dezamăgește și nu ne îneacă în confuzie, ci ne ridică mereu la suprafață, către aerul curat al prezenței lui Dumnezeu …

____________________________________

*pentru a aprofunda termenul eliberării condiționate, vă invit să consultați sistemul juridic anglo-saxon, întrebându-vă dacă soluția de plată a unei cauțiuni nu este exclusiv pentru cei bogați, care-și ”permit” să calce legea…?

Probation = the system allowing people who have broken the law to go free on condition that they commit no more crimes and report regularly to a social worker

Parole = permission that is given to someone to leave prison before the end of their sentence if they agree to obey specific rules and behave well

Speranța este atunci când Dumnezeu coboară în viața noastră și ne dă curaj în fața neprevăzutului … așa ca în scena Bunei Vestiri din Mânăstirea San Marco, Florența. Sursa Foto: Wikimedia


Dacă se va întâmpla să ajungem careva la Ospățul Fiului de Împărat, după cum am aflat Duminică, atunci haina faptelor bune nu poate fi lăsată la intrare, va fi semn al recunoașterii că darul gratuit, a fost pus la treabă.

Așa ne țesem identitatea firii noastre interioare: printr-un scop mai înalt decât binele propriu.

Alungarea din Rai – dar și alungarea de la Ospățul Mirelui au legătură cu voința noastră de a participa, cu disponibilitatea și mai ales cu ținuta noastră morală: și cei buni, și cei răi – toți sunt chemați dar nu toți sunt vrednici … 

Vrednicia, hărnicia faptelor noastre bune … iată ce oferă credibilitate și ne garantează demnitatea după care de altfel, zilnic, alergăm.

Să ne reamintim – cu ocazia Zilei Naționale – de ceasul de aur pe care-l purtau la buzunarul vestei, Făuritorii Unirii care au fost întemnițați apoi la Sighet, pentru îndrăzneala de a se exprima până la capăt, având în sângele lor, promisiunea punctualității și a respectului, pentru timpul celuilalt …

Cine a întârziat, pe Câmpul lui Horea, dintre cei 100.000?!

Ospatul Fiului de Impărat


Dragi Prieteni,

Cernem astăzi încă un an peste Sărbătoarea noastră Națională, care ne asigură – o zi în an, sau mai bine, în fiecare zi? -, că suntem Români – și ne putem prezenta cu vocea noastră diferită de a celorlalți, în marele concert al popoarelor lumii.

Fiind o zi specială, zi de Sărbătoare, zi de Duminică a Neamului, zi în care suntem chemați să ne alegem reprezentanții în Parlament pentru a susține mersul înainte al democrației, vom înțelege sensul cuvintelor lui Isus, consemnate în Evanghelia lui Marcu, cap 1, 15 ”S-a împlinit vremea … ”, și anume că momentul decisiv este momentul în care luăm decizia (expresia este a lui Silvano Fausti).

Să reflectăm împreună asupra acestei Sărbători … Ce înseamnă ”a fi (a rămâne) în actualitate”? E posibil să  retrăim Actul Unirii, în prezent? Nu cumva ne dorim ”a fi (a rămâne) în centrul atenției”, cu orice preț? 

Sunt de părere că educația nu se face nici prin senzațional, dar nici prin omisiune. Există o decizie personală, pe care fiecare din noi este chemat a o lua pentru sine, astfel încât să ne putem regăsi uniți, în jurul ideii de ”Românie unită” dar nu pentru a ne izola, ci pentru a aduce obolul de originalitate în rândul Familiei Europene, din care facem parte.

Am ales să vă semnalez o lucrare fundamentală pentru tema Unității – se intitulează, „Originile și Formarea Unității Românești” de Gheorghe I. Brătianu. Publicată în 1943, într-un moment de cumpănă istorică, lucrarea răspunde unei întrebări esențiale: a fost Unirea doar rodul unei conjuncturi favorabile sau rezultatul unui proces istoric complex? 

Brătianu identifică trei straturi ale Unității Românești:

  1. Elementele Unității
    • Spațiul geografic: Poziția Carpaților și accesul la Dunăre și Marea Neagră au fost esențiale. Muntele a oferit protecție și identitate, iar libertatea maritimă a facilitat contactul cu lumea exterioară.
    • Spațiul etnic și continuitatea: Originea comună, limba română și sentimentul apartenenței au creat baza existenței unui popor unitar.
  1. Instinctul Unității
    • Transilvania și Maramureșul au avut un rol fundamental în păstrarea tradițiilor și valorilor românești. „Descălecatul” a fost mai mult decât o migrație, a fost o întoarcere către sine.
    • Unitatea limbii române și apărarea ortodoxiei au cimentat identitatea națională. Însă, în acest context, trebuie să amintim și contribuția Bisericii Greco-Catolice, care a îmbogățit dialogul cultural și spiritual cu Europa.
    • Conștiința limbii latine a păstrat legătura noastră cu Occidentul.
  1. Conștiința Unității
    • Unirea cu Biserica Romei și Școala Ardeleană au oferit românilor o bază intelectuală solidă. Supplex Libellus Valachorum a fost un manifest al demnității.
    • Revoluția de la 1848 și marile momente ale secolului al XIX-lea au înscris idealurile naționale într-un cadru european.

Aceste trei straturi: elementele, instinctul și conștiința unității, arată că Unirea nu a fost întâmplătoare. A fost rezultatul unei îndelungi pregătiri istorice, diplomatice și culturale. Mai mult decât atât, a fost expresia unei voințe colective animate de credința că Dumnezeu scrie Istoria împreună cu noi.

 În teologia creștină, unitatea este un dar, dar și o responsabilitate. Așa cum ne rugăm „ca toți să fie una” (Ioan 17:21), tot astfel generațiile noastre au fost chemate să aleagă unitatea ca un ideal. Dumnezeu oferă libertatea alegerii, iar românii, odată ce au ajuns la conștiința unității lor, au ales în momente critice să fie uniți. Revoluția de la 1848, Războiul de Independență și participarea în Primul Război Mondial sunt dovezi clare ale acestui angajament.

Să ne amintim, că în spatele fiecărei acțiuni își face simțită prezența un verb. în spatele Unirii stă verbul ”a uni”, care permite să fie declinat în două diateze, atât tranzitiv cât și și reflexiv, sensul fiind următorul:

În diateza tranzitivă, spunem „a uni” când ne referim la situația în care cineva face ceva pentru altcineva sau pentru altceva. Este ca și cum o persoană (sau o forță) vine să lege două lucruri care erau separate. Gândiți-vă la Mihai Viteazul, care a unit cele trei Țări Române. Mihai – Voievodul Unirii – este cel care acționează, iar piesele devin parte dintr-un întreg datorită lui. În istorie, există momente în care un lider ne adună și ne spune: „Acum vom fi împreună!”

În diateza reflexivă, spunem „a se uni” și prin aceasta înțelegem că părțile implicate aleg ele însele să vină împreună. Este ca și cum două sau mai multe lucruri se îndreaptă unele către altele, fără să fie forțate de cineva. Să ne gândim la doi magneți care se apropie unul de celălalt. Ei simt o atracție naturală și se unesc singuri, fără ca cineva să intervină. „A se uni” la reflexivul reciproc, arată o voință comună, o decizie a celor implicați. Este ca atunci, la 1 Decembrie 1918, când românii și-au spus: „Noi dorim să fim împreună, pentru că avem același vis!

E corect să spunem că Unirea a fost rodul a trei mari instrumente ale politicii externe: războiul, diplomația și cultura. Dar mai presus de acestea, Unitatea – care e frunctul Unirii, este rodul unei conștiințe naționale adânc înrădăcinate în limba, credința și valorile noastre comune.

Astăzi, când celebrăm Ziua Națională, să nu uităm că unitatea noastră este mai mult decât un fapt istoric. Este un proces viu, care cere fiecărei generații să contribuie la consolidarea sa. Fie ca această zi să fie o reamintire că adevărata educație vine din asumarea integrală a trecutului, fără senzațional dar și fără omisiuni.

Vă mulțumesc!

Călin Diaconu, 1 Decembrie 2024

Ca în fiecare an de 1 Decembrie, ne-am regăsit uniți și anul acesta, în jurul pietrei de mormânt, a Cardinalului Mărturisitor Iuliu Hossu … Mulțumim, Organizatorilor!