Trăim vremuri în care totul se măsoară în performanță. Competența e regina zilei, iar greșeala — o rușine. Și totuși, omul competent, dar lipsit de cumpătare, poate deveni tiranic. Iar cel care nu se corectează, oricât ar ști, rămâne un captiv al propriilor impulsuri. Aici intervine sensul mai profund al verbului latin castigo — care nu înseamnă doar „a pedepsi”, ci a câștiga prin înfrânare, a găsi puterea interioară de a-ți corecta viciile (castigo sua vitia), pentru a dobândi, în cele din urmă, o viață care merită trăită.
Înfrânarea nu e o limitare, ci o eliberare. O precondiție a hărniciei, a muncii cu sinele, a sensului. Astăzi, când totul pare a fi despre reacție instantanee, despre „impuls” și „reward”, virtutea răbdării a fost împinsă în uitare. Trăim într-o lume în care nu mai avem timp să lăsăm lucrurile să rodească — și totuși ne întrebăm: de ce nu ne mai satură nici apa fântânii, nici rodul muncii?
Parabola Samarinencii rămâne exemplară: femeia merge la fântână în mod repetat, dar nu se satură — până când apare Cineva care nu îi oferă apă, ci îi revelează setea. Îi descoperă că dorul ei adânc nu este de un lucru, ci de un înțeles. Asta e cumpătarea: a te opri din alergat, pentru a înțelege după ce alergi de fapt.
Am ajuns, cum scria și Papa Ioan Paul al II-lea, la o „societate a permisivității”, în care nu mai educăm impulsurile, ci le ridicăm la rang de principiu de viață. În loc să vorbim despre formare, vorbim despre exprimare. Dar fără înfrânare, impulsul devine agresiv, iar omul — un prizonier al propriei voințe. Tocmai de aceea, Centesimus Annus subliniază că „libertatea care refuză să fie legată de adevăr ajunge să se supună celor mai josnice pasiuni și chiar să se distrugă pe sine” (CA, §4) … Iar în același spirit, se afirmă clar că „libertatea are nevoie de un cadru moral” (CA, §17).
Ne place să credem că suntem autonomi (iaca, mă fac că nu înțeleg termenul ”suveraniști”, sic!), dar uităm că autonomia fără adevăr e haos. În Gaudium et Spes, părinții conciliari afirmă că omul „nu se poate înțelege cu adevărat pe sine decât în lumina Cuvântului Întrupat” (GS, §22). Fără această lumină, libertatea devine licență, iar dialogul — ceartă. Iar dacă tot am fost înzestrați cu limbă, nu este ca să ne sfâșiem reciproc, (în certuri interminabile, sic!), ci ca să ne înțelegem unii pe alții, ca frați (GS, §24).
Cine caută pacea, trebuie să învețe să tacă înainte de a vorbi. Să asculte. Să rabde. Să aibă curajul de a se corecta. De a pune piciorul în prag — nu al celuilalt, ci al propriilor porniri.
Demnitatea omului derivă din natura sa divino-umană. Deși nu suntem cu toții matematicieni (sic și iar sic!), fiecare are o ecuație de viață de rezolvat. O ecuație în care necunoscuta nu este „ce vom face”, ci cine alegem să fim. Iar alegerea aceasta se face nu în public, ci în conștiință. În acel loc tainic despre care Gaudium et Spes spune că este „locul în care omul este singur cu Dumnezeu, a cărui voce răsună în adâncul inimii lui” (GS, §16).
Fiii Cuvântului sunt chemați să vorbească cuvinte de lumină. Să educe, nu să eticheteze. Să construiască punți, nu ziduri. Pentru că pacea se naște nu din neputința de a răspunde, ci din puterea de a nu răspunde cu rău la rău.
Astăzi, mai mult ca oricând, avem nevoie de cumpătare — nu ca semn de slăbiciune, ci ca dovadă de tărie. Cumpătarea este forma matură a speranței. Este arta de a păstra direcția atunci când toți strigă, de a merge drept când calea e învăluită în ceață. Este semnul omului care știe că e mai important să se corecteze pe sine decât să îndrepte lumea.
Și, poate, prin această înfrânare, vom câștiga ceea ce contează mai mult: pe noi înșine.
Surse bibliografice:
- Ioan Paul al II-lea, Centesimus Annus, 1991: §4, §17.
- Conciliul Vatican II, Gaudium et Spes, 1965: §16, §22, §24.
”Cavalerul, Moartea şi Diavolul – Albrecht Dürer, 1513”. Cavalerul care merge neabătut printre ispite și frici – o imagine a stoicismului și cumpătării creștine. Ideea pe care ne-o transmite e aceea de a ne păstra direcția și cumpătul printre impulsuri și tulburări …
Calin Diaconu 