Putin a venit la conducerea Rusiei în 2000, când Boris Elțîn – continuatorul lui Gorbaciov – reușise să compromită democrația prin eșecul economic și dezintegrarea URSS: să pierzi o pătrime din teritoriu și jumătate din populație în zece ani … e o performanță negativă greu de egalat!
Extinderea NATO e percepută de ruși ca o amenințare directă.
Problema principală cu puterea este aceea că – dacă nu o exerciți, o pierzi în favoarea altuia. A fost nevoie de simplificarea politicii (uneori, democrația e foarte încâlcită) – și așa a apărut un program clar, pe înțelesul tuturor: ”unitatea țării” a fost pusă pe primul plan în politica lui Putin. Prin ”țară”, el înțelege fosta URSS – și asta poate fi considerat discutabil, în contextul dreptului la autodeterminare al diferitelor popoare: să încerci să le ții unite prin forță, înseamnă că nu ai reușit cristalizarea conștiinței unui trecut comun (pentru că acesta nu există în realitate).
Dar ceea ce nu există, poate fi creat și apoi impus ca soluție: din 2005, în Rusia se sărbătorește ”Ziua Unității Poporului”, prilej de a arăta cu degetul în interior către ”trădătorii” puși în slujba ”agenturilor”. Pentru că cei care gândesc diferit înseamnă că au interese diferite. Iar între diferit și străin este o nuanță care de multe ori scapă. Cine atentează la unitatea poporului nostru? Cine ne vrea răul? E simplu: cel care vrea să ne ia locul. Păi, se cuvine să renunțăm fără luptă la execitarea puterii?!
Visele imperiale ale Rusiei, reluarea peste timp a unor clișee care țin de curtea țarilor mai degrabă decât de austeritatea exterioară impusă de comuniști se exprimă în politica externă într-un soi de ”gelozie” față de vecinii de altă naționalitate decât cea rusă, dar parte din fosta structură numită URSS. Rusia își iubește cu gelozie vecinii, adică dozează într-un amestec numai de ea știut, dragostea sinceră cu îngrijorarea unui părinte care ține la copilul său: eu te iubesc, dar nu te pot lăsa de capul tău. Că de aici rezultă înapoierea, prin exersarea permanentă a unui handicap …
Shaakashvili – un presedinte visător sau o marionetă?
Un exemplu care va rămâne în cărțile de istorie este felul în care s-a realizat controlul efectiv asupra Georgiei. Rețeta este una banal de simplă: după regulile NATO, o țară aflată în stare de război nu poate accede la statutul de membru al Alianței. Iar în 2008, după summitul de la București, rușii au înțeles să acționeze în Abhazia și Osetia – când, într-un război de 5 zile, au repus în discuție liniile roșii pe harta geopolitică a lumii – ”până aici!” a fost reinventat ca sintagmă în politica externă rusă. De atunci, fiind în stare de război, Georgia nu mai are cum visa în mod realist la a deveni membră NATO sau UE – dar … politica poate fi si nerealistă, de aceea, în aparițiile lor, conducătorii georgieni par că visează înconjurați de steaguri ale unei apartenențe pe care geografia le-o neagă.
Europa, draga de ea, un vis îndepărtat pentru cei care sunt departe …
Că-ți place de Uniunea Europeană nu înseamnă neapărat că te califici pentru a-i deveni membru. Iar pentru ruși, extinderea NATO a fost un șir îndelungat de umilințe: au fost destui interpreți care au călcat orgoliul învinșilor în picioare. De fapt, cum a fost? Putem vorbi de o victorie a americanilor în războiul rece sau de o încheiere a războiului rece, prin voința (și înțelepciunea) unui Gorbaciov? Iată două puncte de vedere foarte diferite, care nasc filosofii politice și programe diferite. De ce să vorbim de extindere, dacă nu ne-am înțeles cine a câștigat războiul sau dacă el s-a încheiat prin armistițiu?
Rusia are de ales – între a privi și a se împotrivi. Iar împotrivirea echivaleaza cu trasarea unor linii de demarcație, liniile roșii, și repetarea mantrei – ”până aici!”. Culmea este că cei care-i înțeleg cel mai bine pe ruși în acest mod de a-și privi vecinii cu interesul de a-i ține sub controlul dictat de propriile interese, sunt chiar americanii, care impun interesele lor economice în lume sub flamura luptei pentru democrație. Expansionismul ambelor mari puteri trebuie înțeles ca unul sistematic, de ieșire din granițele lor, prin trimiterea de trupe în teritorii care nu le aparțin, sub pretextul că lumea are nevoie de un ”jandarm bun” sau sub pretextul că ”acolo unde sunt vorbitori de limbă rusă, avem dreptul să-i apărăm cu arma în mână”. Puterea caută – și găsește mereu pretexte de a se exercita. De fapt, cele două Mari Puteri sunt nevoite să se înțeleagă, pentru că problema reală este moștenirea kazahă, la care China poate emite pretenții oricând. La fel de important este moștenirea talibană în Afghanistanul pe care americanii îl vor abandona la un moment dat – cine este îndreptățit să preia monitorizarea problemelor care vor continua în Asia centrală?
Ați văzut zâmbete mai false? Ei bine, e nevoie ca cele două Mari Puteri să se înțeleagă.
Reuniunea din 2-4 Aprilie 2008 de la București intră în istorie ca un mare eșec în politica externă a acestei alianțe, din care occidentalii se pare că nu au tras nici o învățătură. La doar câteva luni distanță, în August 2008, Georgia capitula – și de atunci nu se mai vorbește despre extinderea NATO în acea zonă. Poate a fost un succes organizatoric cu care putem să ne mândrim noi românii, poate ne-am bucurat că străzile Bucureștiului prăfuit au fost spălate cu detergent …, dar efectul imediat al acestui Summit a fost – stimularea rușilor spre acțiune concretă. De-atunci, rușii au preluat inițiativa și au așa numitul ”upper hand”: au demonstrat faptic că nu se vor da în lături de la intervenția armată în apărarea liniilor roșii – adică a granițelor fostului URSS.
După intervenția din Crimeea, acest fel de a (re)introduce în mod (aproape) natural forța în relațiile internaționale – a devenit o realitate certă. Nimeni nu se îndoiește că vom vedea flamurile separatiștilor din ”Republica Donbas” fluturând la Donetsk și Lugansk. Preocupat în vest cu o Ucraină care trage – sau e atrasă – în altă direcție, probleme serioase se conturează, cum spuneam, și în sudul Rusiei.
De ce am vorbi mai mult de extinderea UE spre Est decât de extinderea influenței Chinei spre Vest? Iar totul, pare să aibe loc în jurul Rusiei – care a căpătat brusc o forță centripetă considerabilă. Pentru a nu pierde Kazahstanul în favoarea Beijingului, Putin a inventat Uniunea Euro-Asiatică, semnând un tratat între autocrați – un fel de Sfântă Alianță, între Rusia – Belarus și Kazahstan. Mai mult, s-au găsit filosofi ( vezi Alexander Dughin) care să pună sofismele și utopiile la lucru, pentru a fundamenta teoretic ”euroasismul” – adică un model de societate în care nu libertatea individuală a membrilor este ceea ce contează în primul rând, ci puterea statului condus în mod autoritar.Un fel de absolutism luminat – invenție a secolului al XVIII-lea, readus în discuție ca mijloc de salvare actual!
O ”Sfânta Alianță!” de tip modern. Autocrații decid să se sprijine reciproc.
În acest context, m-aș bucura să aflu părerile voastre privind vizita recentă a Președintelui Klaus Johannis la Chișinău: voi ați înțeles care au fost obiectivele acestei vizite? Ați reținut ce ne propunem? Presimțiți ceea ce urmează? …
Calin Diaconu 