De-a lungul vieții noastre suntem legați, ”conectați” la cele pământești – prin participarea la jocurile iluziei și ale ignoranței – refuzăm să ne concentrăm pe esențial (pe eternitate) și ne lăsăm copleșiți de aparență (temporalitate): fatalmente, ajungem la clepsidră ca simbol al scurgerii firului de nisip care e viața noastră aici, pe pământ.

Intuim că lucrurile stau altcum – mai ales atunci când picăm examenul sațietății – iar lăcomia și mânia ne împiedică să ridicăm privirea din pământ: asaltați fiind de cele trupești, nu simțim vibrațiile sufletului. Asumăm voit un handicap: acela de a nu-L vedea pe Domnul.  

Sufletul, plăpând și înlănțuit în trup, este supus unor priorități de care este străin: abia în momentul eliberării își poate ridica ochii, regăsind firesc, drumul său spre Creator – moartea este o eliberare, pentru suflet.

Din această perspectivă, viața nu o mai putem privi altfel, decât ca un lung șir de prilejuri, pe care suntem invitați să le folosim: fie spre izbăvirea, fie spre osândirea noastră. Există un ”vierme al conștiinței”, care pe toți ne roade, încă din timpul vieții dar pe care cu toții încercăm să-l ținem adormit (apud Petru Maior).

Viața e o înșiruire a schimburilor păguboase de bunuri: bunurile adevărate – cele spirituale -, le dăm prea ușor pe nimicuri, pe neadevărate plăceri …

Primul om, Adam – a „ieșit” din pământ, prin voința divină a Creatorului său – a trăit o vreme în Rai și a revenit, prin păcat, la pământul din care a fost frământat. Ce dramă ne însoțește – pe el și pe noi, deopotrivă : Cain, primul fiu al primului om, e primul ucigaș al primului frate, Abel, prima victimă a neamului omenesc.

Pământul pare a pendula între Rai și Iad – prezentul e filtrul de înțelegere al eternității – și poate tocmai de aceea, uneori, spunem că avem de-a face cu ”iadul pe pământ” … Noi suntem de prea multe ori umbre care umblă pe pământ încercând să interpretăm jocurile luminii, obturând-o prin nepriceperea noastră. Oamenii, deși suntem ființe spirituale, ne scufundăm prea des în animalic, uitând că viața noastră, pentru a fi trăită, trebuie închinată Creatorului. 

Pentru că e primită în dar, viața trebuie trăită și jertfită (răscumpărată) în același timp.

Azi e momentul să-i mulțumim Copilei de 15 ani, Alexandra, că ne-a arătat cu inocență și curaj mizeria nepăsării noastre de zi cu zi …

alexandra