”Cum ne raportăm la trecut?” este o întrebare la care istoricii și politicienii sunt chemați să răspundă în spațiul public. Mai întâi, pentru că oamenilor pur și simplu le plac poveștile, sunt atrași de ele: gospodinele sunt gata să uite oala pe foc din pricina te miri cărui episod de telenovelă; meșterii ratează „fereastra de întărire” a cutărui adeziv din cauza unei transmisiuni de fotbal în direct …
Cetățeanul de rând așteaptă să asculte povestea, pentru că vrea să mai învețe câte ceva, de cele mai multe ori, doar din nevoia de a-și satisface curiozitatea (sau pentru că timpul îi trece mai ușor) … dar politicianul are un scop când aduce în discuție trecutul; istoricul are, la rândul lui, o intenție clară. Analizând discursul lor, vom ști dacă în fața noastră e cineva care vrea să cerceteze trecutul sau să-l instrumentalizeze.
Recent (de când cu războiul ruso-ucrainean), am înțeles că interogarea memoriei nu este naivă și că intenția celor ce apelează la istorie e ușor de descifrat … mai ales dacă sunt aduse în discuție pretenții teritoriale.
În contextul celui de-al 25-lea Congres de Studii Bizantine, ce va avea loc luna aceasta la Viena, considerăm că e firesc să ne aducem aminte de formula „Byzance après Byzance”, a marelui istoric Nicolae Iorga, care a refuzat să identifice civilizația bizantină cu durata politică a statului care o produsese.
El continuă în cult, în artă, în drept, în manuscrise, în instituțiile bisericești, în lumea slavă, în Principatele Române și în formele politice și culturale care supraviețuiesc mult după dispariția împăratului bizantin.
Organizatorii congresului de la Viena spun astăzi explicit că tema „Byzantium beyond Byzantium” are legătură cu primul congres care s-a desfășurat la București, în 1924 …
Der Standard promovează Congresul pornind de la o discuție cu bizantinista Claudia Rapp, care arată cât de contemporane au devenit întrebările adresate Bizanțului: secetă și instabilitate socială, migrație, reziliență, bioarheologie, manuscrise și inteligență artificială. Da, AI-ul poate ajuta la descifrarea unor manuscrise medievale cu o precizie impresionantă; important este, avertizează Rapp, să nu confundăm instrumentul cu gândirea însăși. Și — am adăuga noi — să nu devenim încrezuți, lăudându-ne cu merite care nu sunt ale noastre.
Ce putem învăța la Viena despre memorie, alteritate și reziliență
În centrul Vienei există un ceas care nu doar măsoară timpul. Îl povestește.
Se numește Ankeruhr. E situat în Hoher Markt, prezintă douăsprezece personaje (sau perechi de personaje) din istoria orașului care trec, oră după oră, prin fața privitorului. Ceasul, construit între 1911 și 1914 după proiectul lui Franz von Matsch, este un monument Jugendstil, dar și o mică lecție de filosofie a istoriei: oamenii trec, timpul îi dă înainte, iar memoria rămâne (dacă o cultivăm).
La ora XI apar Maria Tereza și soțul ei, Franz I Stephan de Lorena. În fundal, stema imperială, cu acvila bicefală – un singur trup, privind spre capetele lumii, spre Răsărit și Apus …
Vă propun această imagine pentru cel de-al XXV-lea Congres Internațional de Studii Bizantine, ce va avea loc între 24 și 29 august 2026, împreună cu întrebarea pe care a conturat-o atât de clar, Nicolae Iorga: ce rămâne dintr-o civilizație după ce imperiul care a reprezentat-o în formă statală dispare?
(Pentru cei curioși, avem la dispoziție paginile ediției din 1935)
Maria Tereza, Franz Joseph și … românii Transilvaniei
Pentru un român care privește Ankeruhr-ul, Maria Tereza nu este un simplu personaj din istoria Vienei.
În timpul domniei ei s-a consolidat instituțional lumea greco-catolică românească din Transilvania. Blajul, școlile sale și elita intelectuală formată în jurul Bisericii Române Unite au devenit unul dintre laboratoarele în care identitatea culturală românească începea să se transforme treptat într-o conștiință națională modernă.
Recunosc o legătură dintre fundamentul greco-catolic, studiul istoriei și al limbii și revendicările politice ale românilor ardeleni. Epoca habsburgică a oferit românilor unelte decisive: școala, cartea, un cler educat și posibilitatea de a-și formula identitatea în limbajul intelectual al Europei.
Un secol mai târziu, în timpul lui Franz Joseph I, procesul face încă doi pași importanți.
În 1853, Papa Pius al IX-lea ridică Biserica Română Unită la rang de Mitropolie de Alba Iulia și Făgăraș și creează noile eparhii de Gherla și de Lugoj. Organizarea oferea Bisericii greco-catolice românești o autonomie instituțională considerabilă și o conducere proprie.
În 1864, prin decret imperial, este reînființată și Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei, sub Andrei Șaguna, cu sediul la Sibiu.
Cele două mari confesiuni ale românilor ardeleni primesc astfel structuri capabile să întrețină școli, tipografii, presă, cultură și reprezentare publică.
Franz Joseph nu a fost un „eliberator” al românilor. După Compromisul austro-ungar din 1867, conflictele naționale s-au înăsprit, iar în 1892 românii ardeleni au ajuns la Viena (în tradiția suplicilor) cu Memorandumul lor.
Și totuși, …
Actualitatea Bizanțului …
Întrebarea ar fi aceasta: cum a reușit Imperiul bizantin, moștenitor al Imperiului roman, predominant grec ca limbă și creștin ca viziune asupra lumii, alcătuit din numeroase popoare, să reziste mai bine de o mie de ani?
Cu siguranță, nu fiindcă ar fi rămas neschimbat. Ci pentru că a știut să se transforme fără să uite cine este. Pentru că a transformat experiența celuilalt într-o resursă.
O societate nu devine mai săracă atunci când membrii ei sunt diferiți. Devine mai puternică atunci când știe să facă din aceste diferențe o formă de cooperare.
La Ankeruhr, personajele trec mai departe. Maria Tereza și Franz Stephan dispar la sfârșitul orei XI. La prânz vine Haydn. Ceasul nu încearcă să întoarcă timpul.
Doar ne amintește și ne cere: să-l înțelegem.
Calin Diaconu 