De ce Unirea nu se face din Frică, ci din Credință

(O meditație la finalul Anului Omagial Iuliu Hossu)

Suntem la finalul Anului Omagial Iuliu Hossu, an dedicat memoriei și moștenirii spirituale a Episcopului-martir care a rostit, pe Câmpul lui Horea, Actul Unirii la 1 Decembrie 1918.

Iuliu Hossu, fotografia de pe coperta Memoriilor: Credința noastră, este Viața noastră

Iuliu Hossu (31 ianuarie 1885 – 28 mai 1970) a fost Episcop de Cluj–Gherla, deținut politic al regimului comunist, cardinal „in pectore”, senator de drept în Parlamentul României și membru de onoare al Academiei Române. A fost beatificat de Papa Francisc în 2019, împreună cu ceilalți episcopi greco-catolici martiri.

În calendarul Bisericii, Fericitul Iuliu Hossu este sărbătorit pe 2 iunie, alături de Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Bălan, Tit-Liviu Chinezu, Ioan Suciu, Alexandru Rusu.

În plan civic, în 2023, Parlamentul României a instituit, la inițiativa Președintelui Federației Comunităților Evreiești din România, Onor. Silviu Vexler, Anul Omagial Iuliu Hossu — un semn de recunoaștere pentru un om care a unit, în propria viață, identitatea românească, credința catolică și responsabilitatea față de binele comun.

Știm însă că vindecarea nu vine prin lege, ci prin adevăr, memorie, iertare și grija față de aproapele.
Iar Ziua de 1 Decembrie ne invită tocmai la această lucrare interioară:

Ce înseamnă pentru noi recunoștința?
Ce ne învață istoria?
Cum se trăiește libertatea astăzi?

Pentru a răspunde, ne vom întoarce la Cuvântarea rostită de Iuliu Hossu în 1918, citită în lumina Rezoluției Marii Adunări Naționale, și apoi vom privi spre prezent — inclusiv spre apropierea dintre catolici și evrei, consolidată prin moștenirea Cardinalului și evocată în acest an la Vatican …

Papa Leon al XIV-lea și Onor. Silviu Vexler, la Vatican

Valorile fundamentale ale Unirii (1918)

Am extras aceste 5 puncte din Rezoluția Unirii, citită prin ochii Fericitului Iuliu Hossu – și considerăm că ele au valoare de program politic moral, pentru orice timp. Aceste puncte nu sunt doar axiome ale unei politici creștine, ci trasee spirituale, care dau sens năzuințelor unui popor, când ajunge în moment de cumpănă al istoriei.

1. Pacea – care nu există fără dreptate

Cuvântarea tânărului Episcop ne propune încă de la început, un paradox frumos: „A biruit dreptatea!”
Nu spune „am biruit noi”, ci „a biruit dreptatea lui Dumnezeu”.

Din Rezoluție:

„În viitor să se elimine războiul ca mijloc de rezolvare a raporturilor internaționale.”

O pace dreaptă nu este lipsă de conflict, ci prezență a adevărului.
Dacă suntem sinceri, recunoaștem că Europa de azi tânjește după o astfel de pace — una care lasă iubirea să pulseze în inimile noastre, nu una care se sprijină pe teama de agresiune.

Frica nu poate hrăni solidaritatea.
Frica te închide, nu te deschide.
Frica ridică ziduri, nu comunități.
Frica conservă instinctul; dreptatea conservă demnitatea.

2. Libertatea – forma vizibilă a fraternității

Când românii au rostit „Ne unim pentru vecie cu Țara-Mamă”, au rostit o vindecare.
Rezoluția afirmă ferm:

„Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare.”

Un act de unire care oferă libertate și celorlalți nu este dominație, ci fraternitate.
Asta transformă unirea într-o oglindă a Evangheliei.

3. Sacrificiul – prețul de sânge al libertății

„Ne închinăm smeriți înaintea memoriei celor bravi români care și-au vărsat sângele…”

Orice libertate durabilă are un cost.
În 1918, acel cost a fost purtat de soldați, de familii, de sate întregi.

Sacrificiul nu este glorificare a suferinței — ci recunoaștere a darului.
Un popor care uită sacrificiul înaintașilor, își pierde reperele morale.

4. Responsabilitatea pentru „plinirea vremii”

Iuliu Hossu ne spune:

„Ceasul plinirii vremii este acesta…”

„Plinirea vremii” nu este magie.
Este întâlnirea dintre maturitatea poporului și Providență.

Responsabilitatea noastră este să nu facem din acel ceas un monument static, ci un drum care continuă în fiecare zi.

5. Demnitatea libertății – și pericolul euforiei

„Fericiți ochii voștri că văd…”

Episcopul Iuliu nu oferă triumfalism, ci un avertisment cald: demnitatea libertății nu stă în emoția momentului, ci în felul în care trăiești această libertate după aceea.

Cât de repede ne putem îmbăta de euforie.
Cât de repede putem confunda libertatea cu autosuficiența.
Cât de repede putem uita că libertatea e un dar, nu o pradă.

PS Cristian Crisan explica Papei Leon XIV icoana Catedralei din Blaj

Continuitatea istorică – testul unui popor

Un legământ nu se verifică în sărbătoare.
Se verifică în încercări.

1940 – rapturile teritoriale

Pierderea Ardealului de Nord, a Basarabiei, a Bucovinei de Nord și a Cadrilaterului.
Un popor întreg simte frica dezmembrării.
Unirea se cere trăită și în vremuri grele, nu doar în momente de entuziasm.

1948 – anul trădării frățești

Garda Unirii este arestată, la ordin sovietic, și aruncată la Sighet.
Printre ei, episcopi, preoți, intelectuali — între care și Iuliu Hossu.
Aici se vede clar: Unitatea din frică nu rezistă.

Unirea impusă, unirea contra propriului popor, nu este Unire.
E doar o închidere forțată a ușilor.

1989–2025 – căzneli spre adevăr și împăcare

Au trecut peste 30 de ani de la Revoluție și tot pășim cu grijă, uneori șchiop, alteori nesigur, spre adevăr.
Dar fiecare pas este un exercițiu de responsabilitate pentru harul libertății.

Nu ne putem grăbi.
Dar nici nu ne putem opri.

Concluzie: Ce facem cu harul libertății, azi?

Nu putem rămâne blocați în decembrie 1918.
Nu putem judeca anul 1940.
Nu putem uita crimele anului 1948.

Dar putem învăța din toate trei.

Putem pune tot ce facem în mâinile lui Dumnezeu.
Putem transcrie valorile Unirii în gesturile noastre de fiecare zi:
– pace făcută prin adevăr,
– libertate trăită ca fraternitate,
– sacrificiu asumat,
– responsabilitate pentru timpul nostru,
– demnitate în felul de a fi.

Înaintașii au visat o Românie demnă și dreaptă.
Visul lor este și al nostru.
Iar lumea de azi întreabă, legitim:

Cu ce vine România la masa popoarelor?

Cu adevărul ei.
Cu suferințele ei.
Cu bucuriile ei.
Cu credința ei.
Cu această recunoștință care nu se vede întotdeauna, dar pulsează în tăcere, în inimile celor care încă mai cred că libertatea este un dar ce trebuie înmulțit, nu consumat.

Dacă vom face asta, atunci da: fericiți sunt ochii noștri. Și fericit va fi și viitorul acestei țări...