Dacă religia s-ar retrage mâine din societate, pentru că oamenii ar decide în unanimitate că au nevoie doar de un sens tangibil, material – iar sensul lumii de dincolo (si deci al metafizicii) nu le-ar mai fi de vreun folos, probabil ne-ar rămâne un gol în inimi – sau mai bine spus, un gol în locul sufletelor, ce ar avea forma unei inimi – ce ni s-ar umple cu ideologie – cel mai probabil o formă de nihilism ce ne-ar duce încet dar sigur, dpre anarhie …
Comunismul dictatorial nu cred că va mai reveni vreodată pe aceste meleaguri și sper că suntem de acord că ar fi scârbos de-am revedea, fie chiar și numai prin ochii strănepoților nepoților noștri, un pitic bâlbâit, cocoțat în funcția de mare preot al națiunii carpato-danubiano-pontice, făcând promisiuni mesianice unui popor înfometat și înfrigurat, cu liberul arbitru suspendat de teroare și care s-ar considera salvator al omenirii, …
Cel mai dureros va fi că după ce-am pierdut pe Dumnezeu care este principiul unității noastre, vom observa că nu mai avem orientare, nu mai știm încotro să ne îndreptăm pașii, că am renunțat la traseul cărarii de munte fiindcă ni se părea greu, iar acum rătăcim pe câmpii, asaltați din toate părțile de un orizont care se îndepărtează de noi, care ne refuză atingerea …
Vom înțelege că am renunțat la convenția unui Bine care ne atrăgea, fiindcă este parte constitutivă din noi înșine.
Vom fi neliniștiți fără să știm ce ne lipsește.
Vom cădea în apatie, plictisiți și îngreunați de materialitate.
Până vom înțelege că principiile morale sunt parte din formarea noastră, condiție a existenței noastre, ne vom duce traiul indecent într-o lume fără obiceiuri unde vom fi înconjurați de o puzderie de secte …
Vom observa cum fiecare devine un predicator al propriei cauze, nemaiascuștându-ne unul pe celălalt, în competiție fiind pe resursele materiale, vom urla să convingem, să atragem atenția, vom constitui grupul nostru propriu, gașca de cartier …
Vom deveni tot mai străini, mai neîncrezători, și vom ajunge să râdem de promisiunile celuilalt – pentru că vom ști că nu mai există, de mult de tot, din evul mediu, cuvânt de onoare. Fiecare va fi pentru el, iar omul se va integra perfect în natură … dar nu în sensul armoniei – ci al lui homo homini lupus …
Problema care nu va putea fi rezolvată – va fi aceea a locului rămas gol din inima noastră: sufletul nu va putea fi înlocuit cu vreun alt ingredient artificial ce s-ar găsi de vânzare în galantarul consumismului capitalist.
Pentru că istoria ne oferă exemple și modele, am ales pentru analiza și reflecția acestor zile, un text pe care-l simțim de actualitate, pe care am dori să-l comentăm împreună, pentru a-l înțelege mai bine. Acest text s-a născut din șocul produs de Revoluția Franceză asupra societății engleze, și exprimă reflecțiileunui anume Edmund Burke, publicate în 1790, la Londra – sub forma unei scrisori … (sublinierile ne aparțin).
Textul integral:
Edmund Burke Reflections on the Revolution in France
I flatter myself that I love a manly, moral, regulated liberty as well as any gentleman of that society, be he who he will; and perhaps I have given as good proofs of my attachment to that cause in the whole course of my public conduct. I think I envy liberty as little as they do to any other nation. But I cannot stand forward and give praise or blame to anything which relates to human actions, and human concerns, on a simple view of the object, as it stands stripped of every relation, in all the nakedness and solitude of metaphysical abstraction. Circumstances (which with some gentlemen pass for nothing) give in reality to every political principle its distinguishing color and discriminating effect. The circumstances are what render every civil and political scheme beneficial or noxious to mankind. Abstractedly speaking, government, as well as liberty, is good; yet could I, in common sense, ten years ago, have felicitated France on her enjoyment of a government (for she then had a government) without inquiry what the nature of that government was, or how it was administered? Can I now congratulate the same nation upon its freedom? Is it because liberty in the abstract may be classed amongst the blessings of mankind, that I am seriously to felicitate a madman, who has escaped from the protecting restraint and wholesome darkness of his cell, on his restoration to the enjoyment of light and liberty? Am I to congratulate a highwayman and murderer who has broke prison upon the recovery of his natural rights? This would be to act over again the scene of the criminals condemned to the galleys, and their heroic deliverer, the metaphysic Knight of the Sorrowful Countenance.
When I see the spirit of liberty in action, I see a strong principle at work; and this, for a while, is all I can possibly know of it. The wild gas, the fixed air, is plainly broke loose; but we ought to suspend our judgment until the first effervescence is a little subsided, till the liquor is cleared, and until we see something deeper than the agitation of a troubled and frothy surface. I must be tolerably sure, before I venture publicly to congratulate men upon a blessing, that they have really received one. Flattery corrupts both the receiver and the giver, and adulation is not of more service to the people than to kings. I should, therefore, suspend my congratulations on the new liberty of France until I was informed how it had been combined with government, with public force, with the discipline and obedience of armies, with the collection of an effective and well-distributed revenue, with morality and religion, with the solidity of property, with peace and order, with civil and social manners. All these (in their way) are good things, too, and without them liberty is not a benefit whilst it lasts, and is not likely to continue long. The effect of liberty to individuals is that they may do what they please; we ought to see what it will please them to do, before we risk congratulations which may be soon turned into complaints. Prudence would dictate this in the case of separate, insulated, private men, but liberty, when men act in bodies, is power. Considerate people, before they declare themselves, will observe the use which is made of power and particularly of so trying a thing as new power in new persons of whose principles, tempers, and dispositions they have little or no experience, and in situations where those who appear the most stirring in the scene may possibly not be the real movers.
Calin Diaconu 