Am ieșit în tăcere din Sala „Liviu Ciulei” a Teatrului Bulandra, încercând să-mi potrivesc pașii pe același ritm cu inima care bătea ușor neliniștit. Tocmai văzusem (împeună cu fiica mea Daria, la invitația soției Cristina) Tatăl, piesa lui Florian Zeller, dar de fapt sentimentul era că participasem la o reprezentare a unui teatru antic … oare ce-și spuneau grecii lui Pericle, în drumul lor spre casă, atunci când plecau povestind impresiile din amfiteatrul care le explica despre alunecările și căderile lor zilnice?

Îmbătrânirea este o suferință complicat de povestit … coborârea fiind una lentă, imposibil de oprit, o suferință personală pe care și generația X (din care fac parte), a început să o perceapă ușor-ușor, pe propria piele.

Maestrul Victor Rebengiuc, la 92 de ani – reprezentant al ”Generației Tăcute” (sic!), ne-a oferit nu doar un rol, ci o lecție: despre fragilitatea minții, despre cărările încurcate ale memoriei, dar mai ales, despre demnitatea cu care-ți poți privi sfârșitul, chiar și atunci când nu-l mai recunoști.

Personajul său, un tată ajuns în labirintul bolii degenertive pe care medicii o numesc ”demență” (cu diferite forme, între care cea care a dobândit o tristă notorietate ar fi Alzheimer-ul) se manifestă printr-o deteriorare progresivă a funcțiilor cognitive, care afectează memoria, gândirea, limbajul și capacitatea de a realiza activitățile zilnice), ne-a fost propus ca simbol al bătrânului într-o lume care nu mai știe ce să facă cu bătrânii săi … Am amețit – purtați între realitate și imaginar, pentru a înțelege ”pe pielea altuia” gravitatea acestei boli.

Am văzut cum bastonul – semn al sprijinului, dar și al neputinței ce se transmite ”din tată-n fiu” – devine o torță trecută din mână în mână, de la o generație, la alta. Copiii, cândva sprijiniți, ajung sprijinitori. Sau … aleg să fugă de acest rol, nepregătiți. Cu omul bolnav nu te poți certa, iar egoismul bolii e greu de purtat pentru cei din jur: bătrânul cere, repetă, insistă, uită… și te obligă să fii mai bun decât ești.

Una dintre marile reușite ale punerii în scenă este transformarea subtilă a decorului. Privind pe scenă, realizam cum apartamentul cochet al personajului se metamorfozează sub ochii noștri într-un … azil. Mobilierul dispare, ceasul se pierde și se regăsește, până când înțelegem efemerul clipei pe care o numim ”prezent”. Timpul, în piesa aceasta, nu e liniar. Se întoarce, se rupe, se reia. De aceea, replicile … se repetă! Iar ceasul – obiect banal al rutinei – devine simbolul vieții noastre: cât ne-a mai rămas, cu ce ni-l umplem, ce rămâne după noi …

Salvador Dali – La persistència de la memòria (1931)

Proprietatea? O iluzie, fiindcă nu luăm nimicuța cu noi. Nici patul, nici tablourile, nici chiar numele celor din jur, atunci când boala începe să le șteargă contururile realității. Ca-n tabloul lui Dali … se scurge vlaga din noi. Dar și așa, să nu ne plângem: mai e vreme de-un ”step”, de-un farmec de cuceritor, de-o amintire retrăită.

Dincolo de aceste gânduri, rămâne recunoștința. Am avut norocul să-l vedem împreună pe Victor Rebengiuc, la cei 92 de ani ai săi, în acest rol. Un actor care a făcut din fragilitate forță și din suferință un act de mărturisire. O prezență scenică așa cum rar am întâlnit, care ne-a învațat că îmbătrânirea este parte din destinul fiecăruia, iar bătrânețea merită ascultată, nu ascunsă.

Ar fi lipsit de sens să fugim de bătrânețe. Sau să ne prefacem că Alzheimerul e doar o altă boală „de care noi nu o să avem parte”. Să fim pregătiți. Nu cu rețete medicale, ci cu înțelegere. Cu iubire. Cu timp – acel timp atât de prețios care, la ”sfârșitul zilei” (- end of the day, sic!), este singurul nostru bun adevărat, darul primit gratuit, pentru care nu avem alt merit, decât acesta: de a-l folosi, cu sens.


După 1700 de ani de la Crezul niceean, iată cum încă ne arătăm unii pe alții cu degetul, căutând vinovatul de servici pe baza adevărului din cărți – și nicidecum considerând că ceea ce trebuie pus pe primul plan în viețile noastre, este Domnul …

Albrecht Dürer ”Christos în mijlocul doctorilor (Bisericii) …” – pictură de la 1506, care explică pasajul Aflării în Templu – vezi Evanghelia după Sf Luca, cap 2, 41-51

Lumea de azi pare că nu se mai înțelege nici măcar asupra felului în care ar trebui să se certe. În locul eleganței, observăm o confuzie a veseliei și tristeții, cu megafoane și microfoane în locul argumentelor, cu emoji-uri și înjurături accentuate cu ura lui ”HUO!” (v-ați imaginat că Parlamentul se poate coborî la nivelul unui Stadion?) în locul faptelor și cu multă, prea multă oboseală a inimii.

În mijlocul acestei hărțuieli pe care o acceptăm (până când?) în numele democrației needucate, două sărbători ne vor ajuta să ne adunăm mintea și sufletul: cei 1700 de ani de la Conciliul de la Niceea și Anul comemorativ al Fericitului Cardina Martir Iuliu Hossu, episcop al Bisericii Române Unită cu Roma, greco-catolică …

În anul 325, la Niceea, creștinii (abia ieșiți din catacombele rezistenței prigoanei romane) s-au așezat să se certe … teologic. A fost – dacă-mi permiteți – un scandal sfânt, pus la cale de Împăratul Constantin. Și tocmai pentru că s-au certat în conștiință și cu râvnă pentru Adevărul lui Dumnezeu, au reușit în cele din urmă să ajungă la o formulă comună: Credo in unum Deum…

Crezul – rugăciunea care a păstrat unitatea credinței mai presus de toate deosebirile de opinie. Vă amintiți filosofii stoici, care spuneau că ”înțeleptul nu are opinii” (adică nu-i este îngăduit să arunce cu vorbele, să aibe păreri neargumentate, neverificate – fiindcă pierde din credibilitate)? Nu e puțin lucru ca o adunare de episcopi să iasă din dezbatere cu o mărturisire atât de exactă a sufletului: lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.

În anii ’50 ai secolului trecut, la Sighet, într-o celulă înghețată, o altă adunare – una tăcută și fără stenograme – reafirma același Crez. Episcopul Iuliu Hossu rostea, în numele și împreună cu ceilalți șase Episcopi greco-catolici arestați pentru opoziția față de regimul ateu: „Credința noastră este viața noastră. Omul credincios nu poate fi lipsit de dreptul mărturisirii Adevărului, iar forma cea mai curată a mărturisirii este suferința. Când regimul ce s-a crezut prea-puternic în vremelnicia sa îți spunea ce să crezi, Crezul a funcționat ca o conștiință comunitară, ce mulțumește pentru tot ceea ce a primit în dar!

Și ce ne mai spune conștiința, dacă o analizăm astăzi, când lumea e tot mai fragmentată? Când consensul este subminat de suspiciune, iar dezbinarea e ridicată la rang de virtute?

Să observăm cum putem fi – fiecare din noi, în raportul pe care-l avem cu propria noastră conștiință, pe o cale:

  • rea, când o simțim mustrându-ne (vezi întâlnirea cu femeia adulteră în Ioan 8, 9);
  • greșită, atunci când ne încăpățânăm să nu vedem lumina (vezi descrierea orbirii inimii în Ioan 9, 41);
  • bună și bucuroasă, abia atunci când ne păstrăm curăția inimii (simțiți bucuria Sfântului Pavel în Scrisoarea a II-a către Corinteni 1, 12).

Unitatea credinței nu înseamnă nici pe departe uniformitate de opinie! Înseamnă că fiecare om are datoria de a-și trăi viața în acord cu ceea ce mărturisește cu gura. Nu poți rosti Crezul (tău, sic!) Duminica și apoi, să trăiești de parcă Dumnezeu e doar ”o idee printre altele”, de luni până sâmbătă….

Adevărata unitate nu se votează și nu se impune prin forță. Ea se trăiește – ca la Niceea, prin dialog și discernământ, cu sfinte palme date pentru trezirea celor rătăciți – sau ca la Sighet, prin tăcerea răbdătoare, a suferinței care-L mărturisește pe Christos, Domnul.

Și pentru că ne regătim să intrăm în era matematicienilor … revenim la invitația adresată fiecărui suflet cititor al acestor modeste rânduri, de a descoperi ecuația vieții sale, acolo unde credința este axa verticală, iar iubirea, coordonata orizontală.

Poate că în felul acesta, vom învăța, luând-o de la capăt, să nu ne mai fie rușine cu propria noastră conștiință …