Sensul împăcării noastre cu Domnul este dat de ontologia Crăciunului – momentul în care Fiul lui Dumnezeu se coboară în iesle, pentru a deveni Fiul Omului. Dumnezeu ne-a oferit iubirea Sa, ne-a redat speranța și ne-a învățat cum putem dobândi darul credinței, prin Fiul Său. 

A vrut să ne cunoască ființa din interior, pentru a ne îndrepta apoi prin exemplu, cu simplitate, spre Lumina pe care o putem vedea și de care ne-am lăsat dintodeauna îndrumați, lumina stelei. 

Pacea trainică se naște din iubire. Înainte de a ne uni și pentru a ne uni, e necesară împăcarea. Drumul spre unire trece prin sărbătoarea Păcii. Fiecare minut de pace ar trebui sărbătorit – ar fi o exagerare? Fiecare clipă ne este dăruită, timpul – prezentul – e un dar pe care se cuvine să-l răscumpărăm cu purtarea noastră, cu iubirea făptuitoare. Să privim lumea din jur cu inima, și atunci am face loc păcii în lume – ar fi o slăbiciune de care ar profita brutele fără credință?

Dacă mintea ne ajută să înțelegem lumea din jur, atunci voința să o punem în slujba faptelor bune. Cum știm că o faptă e rea? Simplu, când fapta noastră rămâne fără rod, când ne dărâmă și ne agită, când ne consumă și ne lasă un gust amar, o părere de rău. Faptele bune rodesc: cel mai frumos cuvânt la care putem spera în acest sens e ”Mulțumesc!” – atunci când îl auzim, știm că am făcut o faptă bună. Și de multe ori, nici nu e nevoie să-l auzim, vedem cum se schimbă în bine lumea din jur, prin pacea pe care o generăm. Recunoașterea și recunoștința au aceeași rădăcină, izvorăsc din același dialog al binelui care se face de când lumea, fiindcă suntem făcuți să fim buni: recunosc o lipsă la fratele meu și un preaplin la mine. Să mă întreb: cine mi-a oferit aceste multe daruri? …

A da din prisos, nu e rău. Dar a da din lipsuri, e cu adevărat bine. Ne spune Isus, importanța bănuțului văduvei (Ev Marcu, 12, 44): ”Pentru că toţi au aruncat din prisosul lor, pe când ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, toată avuţia sa.”

Inima e rațiunea existenței noastre, fiindcă avem înscrisă în legea firii noastre, chemarea de a da înapoi. Iar fragilitatea ființei noastre, ce se va întoarce și ea cândva în țărâna din care e alcătuită, este mereu în ”crisis”: criza alegerii între bine și rău. 

Psalmistul ne spune (Ps 118, v 5) ”O, de s-ar îndrepta căile mele, ca să păzesc poruncile Tale!” – anticipând conceptul modern de ”channeling”: a canaliza, a ne pune limite și restricții, conștient, pentru ca barca vieții noastre să înainteze spornic, zi de zi. Dacă ne lăsăm conduși de legea cea înnoitoare a iubirii, nu mai sunt necesare poruncile. Nimeni nu mă oprește să explorez necunoscutul, dar călcătura pasului nostru nu poate fi înfumurată iar ochii noștri nu vor uita să se ghideze după lumina stelei, cea care ne încălzește inima. 

În goana noastră după cadourile ieftine, a trecut iarăși neobservat darul bunătății nemărginite a Celui Preaînalt. Asistăm neputincioși la spectacolul morții cauzate de o judecată strâmbă, omenească. Privim fața hâdă și ororile războiului iar apoi trăim cu iluzia că dacă-i vom întoarce spatele, va înceta să existe. ”Pentru mine, ceea ce nu am aflat, nu există. De aceea, nu mă mai uit la televizor”, aud în jurul meu și mă întreb când a ajuns egoismul nostru atât de … primitiv?!