În Noaptea Învierii, când sufletul tresaltă la glasul biruitor al troparului „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând…”, cuvântul de Înțelepciune al Sfântului Ioan Gură de Aur răsună nu doar în biserici, ci în inima unei omeniri care încă tânjește după pace, bunătate și adevăr. În el, găsim taina împărtășirii unui Bine care nu rămâne abstract, ci se frânge ca pâinea și devine Bunătate – căldura care nu se măsoară în kilowați, ci în gesturi, în iertare, în bucuria împărtășirii.

Împărăția cea de Obște: unde Binele se împarte fără a se micșora

În această noapte luminoasă, suntem invitați cu toții, „cei ce am postit și cei ce n-am postit”, să intrăm în aceeași masă a bucuriei. Împărăția lui Dumnezeu nu este o competiție, ci o obște – un loc în care Binele nu se epuizează atunci când este dăruit, ci se înmulțește. A te împărtăși din același potir nu înseamnă doar a primi Trupul și Sângele lui Hristos, ci a primi și pe aproapele tău, cu toate umbrele și luminile lui. E o chemare tăcută la fraternitate – acea fraternitate evanghelică pe care Papa Francisc o numește cale comună a fragilității asumate.

Când gustăm din Binele acesta divin, îl transformăm în Bunătate doar atunci când îl dăm mai departe. Aceasta e Împărăția cea de Obște: o societate care nu se bazează pe calculul câștigului, ci pe îndrăzneala inimii.

Binele deplin – darul care nu poate fi impus

Adevăratul bine nu se poate cumpăra, nu se poate negocia și nu poate fi impus cu forța. Este, prin natura lui, un dar. Nu poate fi închis într-o factură, nu poate fi cerut în instanță. E un act gratuit de har – precum căldura soarelui după o noapte rece.

Într-o lume care traduce prea des „greater good” printr-un sacrificiu calculat în numele majorității, uităm că binele deplin este acela care nu exclude pe nimeni. Nu este binele celor mulți, ci binele care nu lasă pe nimeni în afara mesei. De aceea, pașii către acest bine deplin încep cu:

  1. Ne place ceea ce știm – când cunoașterea devine familiaritate cu Binele.
  2. Devino ceea ce ești – când ne asumăm chemarea la asemănarea cu Hristos.
  3. Fii ceea ce ești – când trăim în adevăr, fără masca fricii.
  4. Împarte ceea ce ai – când înțelegem că numai ceea ce dăruim rămâne veșnic al nostru.

Lumina – răsplată a penitenței, dar și a ascultării

Postul și penitența nu sunt simple exerciții de disciplină spirituală, ci pregătirea inimii pentru a primi lumina. „Cel ce a venit în ceasul al unsprezecelea să nu se teamă”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, pentru că bucuria este întreagă chiar și pentru cel care ajunge târziu. De ce? Pentru că a auzit chemarea. A ascultat. Iar credința nu începe decât atunci când urechile se desfundă – nu doar cele ale trupului, ci mai ales cele ale inimii.

Într-o lume a războiului, mai este posibilă bucuria înfrățirii?

Am putea întreba, cu amărăciune: mai este posibilă bucuria înfrățirii, când lumea se clatină între suspiciune, răutate și dreptul celui puternic? Când oamenii nu mai vor să recunoască umanitatea celuilalt, ci caută să o corecteze, să o suprime, să o înlocuiască?

Și totuși – exact aici este taina Paștelui. Pentru că, în ciuda mormântului, în ciuda trădării, în ciuda sabiei, Lumina nu s-a stins. În fiecare alegere de a ierta, de a rămâne cu mâna întinsă, de a nu răspunde urii cu ură, ci cu tăcerea Celui Răstignit – în fiecare astfel de alegere, biruie Binele.

Paște comun – o sărbătoare a nădejdii

Anul acesta, Paștele a fost sărbătorit de toți creștinii împreună. Ce semn mai bun că Hristos ne vrea una? Nu identici, ci uniți în diferențele noastre – ca trupul, care are mădulare felurite, dar un singur cap: iubirea. Împărțim o cale comună, așa cum o definește Papa Francisc: un drum pe care suntem chemați să-l parcurgem împreună, păstrând în fața noastră fragilitatea umbrei – nu ca să ne înfricoșăm, ci ca să nu uităm că lumina nu e a noastră, ci ni se dă.
Să păstrăm, așadar, această lumină pascală vie nu doar în candele, ci în fapte. Să ne bucurăm că ne putem întâlni în același cuvânt: Hristos a înviat! – și să ne rugăm ca fiecare răspuns: Adevărat a înviat! să fie, în același timp, o făgăduință de bunătate.