Calin Diaconu

(Note de lectură pe marginea unei cărticele de G. E. Lessing)

Atunci când se ia la luptă cu imposibilul, rațiunea ”sparge” infinitul în fracții pe care le poate ”mesteca”, pe care le poate rosti pe nume și pe care le poate înțelege: înțelegerea poate fi  o plăcere în sine, un mod de a evolua – dar, dacă nu are orientare, dacă nu are un sens al înțelepciunii, există un risc major al pierderii de sine, al distracției, al rătăcirii în infinita diversitate …

Istoria poate fi privită ca un parcurs al rătăcirilor și regăsirilor rațiunii? Adam a avut șansa de a sta de vorbă cu Creatorul său, primul om L-a cunoscut pe Dumnezeu ca fiind unicul său Părinte … apoi, după câte rătăciri?, Dumnezeu alege un singur popor pentru a interveni eliberator in istoria care pe-atunci, rătăcea în politeism.

Publicată în anul 1780, broșura despre ”Educarea neamului omenesc” a lui Gotthold Ephraim Lessing este o frumoasă și convingătoare pledoarie despre dialogul între educație și revelație, între pedagogie și teologie, așa cum se înțelegeau lucrurile în secolul luminilor … atunci când rațiunea se obișnuise să-și câștige treaptă cu treaptă, o poziție onorabilă la masa conducătorilor lumii.

Dacă omul învață prin educație, omenirea învață prin revelație. Și așa cum există vârste ale omului, există și vârste ale omenirii – nu suntem apți pentru educație din primele clipe, suferim la început de limitările insuficientelor noastre cunoștințe. Nici măcar morala nu o percepem în întreaga ei importanță de la început – nu suntem buni în conștiință, ci suntem buni pentru că suntem (obligați) să ascultăm de porunci. Un fel de ”prefăcuți”, ”profitori” care deși ascultăm și înțelegem simplitatea poruncilor, nu avem puterea de a le urma, cauza fiind raportarea la imediat, la lumea de aici. Poruncile lui Dumnezeu se referă însă la viața de apoi, la Rai – al cărui gust se pare că l-am uitat …

Alegerea poporului evreu pentru revelarea legilor nu e deloc întâmplătoare. Adevărul suferințelor colective ale acestui popor greu-încercat a fost o precondiție: mai întâi a fost interzicerea relației sale cu Dumnezeu, apoi poporul lui Israel și-a dorit să-L regăsească, să iasă din sclavie. Și-a adus aminte de Dumnezeu, de unicitatea Lui și de infinita Sa putere, de unitatea dintre el și Creatorul-Părinte – ca fiind poporul ales al legământului și având o misiune pe Pământ … Devenise un popor de sclavi, care a trebuit să repornească ”de la zero” – întrucât a nesocotit binele casei părintești, binele pe care-l aveau dar nu-l recunoșteau ca bine … Vai, binele devine ”bun” doar atunci când ești capabil să-l înțelegi ca atare! Există o artă a recunoașterii binelui – iar aceasta se poate numi recunoștință.

Prin educație, înțelegem arta pașilor mărunți – până la descoperirea talentului care trebuie fructificat în fiecare din noi, reînvățarea mersului. Iar educația, spartă în învățături – despre nemurirea sufletului, despre viața viitoare, despre Legile (eterne) – se face greu, pentru că ascultătorii suntem biete ființe finite, care se percep ca atare: speriate de propria lor finitudine, de iminentul lor sfârșit.

Atunci: cum să educi, altfel decât incomplet? Căci nu putem comunica totul (sunt lucruri pe care copilul nu le-ar înțelege) și nici nu putem interzice accesul către explorarea personală: libertatea de a testa experimente nu trebuie îngrădită. Legea nu e pusă să îngrădească libertatea, ci să întărească dreptul!

Principiile – legile imuabile – fac ca lumea să funcționeze și în același timp, ne ajută să înțelegem vremurile în care trăim. Ascultarea de legi duce la apariția statului, la societăți așezate, structurate și care au o bază pe care se poate clădi durabil.

Învățătura despre nemurirea sufletului este în fapt o construcție (revelată și logică în același timp), care acționează asupra vieții noastre, aici, pe Pământ, presupunând o reglare ulterioară de conturi, într-un ”dincolo” pe care-l căutăm ca pe o dovadă, ca pe o explicație constitutivă a lumii. În afara materialității diferite (aici lutul, acolo sufletul), meditând la raporturile dintre dreptate și nedreptate, vom constata relația cauzală între comportamentul nostru și fericire. Din când în când, la vârste diferite, se cuvine să recitim ”Cartea lui Iov”.

Relația dintre nemurirea sufletului și existența unei vieți de apoi poate ajunge să preocupe un întreg popor, creând un curent al bunului simț, un comportament social îndreptat spre Bine și la pândă, pentru a blama Răul. Este o relație pe cât de strânsă, pe atât de complicată, deoarece Etica însăși pare să ia naștere de la întrebări cum sunt acelea despre fericirea din clipa morții – despre care presupunem că ne va însoți (sau nu), dincolo … E mai bine pentru piosul care moare fericit și sătul? Oare păcătosul nu moare la fel? Dar păcătosul care pleacă dincolo cu regrete, sau piosul care moare în cruntă sărăcie? Aceste întrebări pot preocupa individul – dar răspunsurile, abia după ce sunt asumate de popor în ansamblul său, duc la recunoașterea transformatoare a Binelui. Sufletul fiecăruia se transformă mai lesne, dacă recunoașterea Binelui e colectivă … chiar dacă un consens se obține mai greu atunci când o mulțime se pune de acord: drumul spre Bine poate fi mai întâi negat, apoi reconsiderat, și abia la final recunoscut ca singurul drum ce (ne) poate duce undeva … e vorba despre chiar sensul vieții noastre.

Poporul lui Israel – spune Lessing – a dat dovadă de o ”ascultare eroică”, parcurgând în existența sa etape evolutive care pleacă din sclavagism (ce presupune ascultarea de nevoie, de o conștiință exterioară) ajungând la Lege (ascultarea superioară, a propriei conștiințe); iar emoțional – de la cunoașterea fricii la trăirea iubirii (aproapelui) … Acest drum nu l-a făcut singur, ci împreună cu Dumnezeu, care – în atotputernicia Lui, s-a pus la încercare – s-a expus – în confruntarea (desigur) înjositoare cu zeii egipteni și babilonieni. Un prizonierat prinde bine, dacă înveți ceva – așa cum s-a întâmplat în marile robii ale lui Israel – care, cunoscându-i pe egipteni, pe babilonieni sau persani și pe zeii lor, a ajuns a-L mărturisi pe Dumnezeu nu numai ca atotputernic, ci și ca fiind unic. Metafora reîntoarcerii acasă, după un prizonierat crunt și lung, este desăvârșită de o rătăcire purificatoare – 40 de ani, o generație a trebuit să se stingă, pentru ca noile condiții ale libertății înfloritoare să dea rod.

În același timp, unicitatea lui Dumnezeu este o condiție a credinței pentru un popor cu aspirații universale, care a arătat cât de firesc și fluid poate depăși granițele naționale sau barierele de limbă, un adevărat maestru al adaptării și supraviețuirii. Pe bună dreptate, Dumnezeu nu poate fi arestat la nivelul unei singure națiuni, ci presupune înțelegerea ubicuității – este peste tot, în același timp.

Este creștinismul condiționat de iudaism? Cu siguranță, nu numai pentru că Isus a fost evreu, din neamul lui David. Ci și pentru că a venit între ai Săi, atunci când cei care au avut urechi de auzit, au auzit și au preluat Vestea cea Bună a Evangheliei: prin Apostoli, credința în Isus și învățătura Sa este transmisă întregii lumi. Într-un fel, prin creștinism, iudaismul iese cu adevărat în lume, pe care o cucerește (în sens cultural) prin instituția numită Biserică, al cărei cap este însuși Isus Hristos. Biserica creștină nu poate fi altfel decât unică și unitară – chiar dacă prin ceea ce vedem că există azi, am fi tentați să spunem că diversitatea mai mult încurcă decât unește.       

Adevărurile pe care Biserica unică a lui Isus s-a clădit, includ învățăturile Vechiului Testament și sunt de două tipuri – adevăruri revelate și adevăruri raționale. Rațiunea se poate scălda în adevărurile revelate și poate găsi aici ogorul fecund al progresului, Adevărul revelat poate fi demonstrat, întocmai ca un adevăr științific. Întrebarea e – am fi ajuns oare la Adevăr, dacă Acesta nu s-ar fi revelat pe Sine? Și încă ceva – să nu uităm că oricât ar fi de interesantă cunoașterea, ea nu este suficientă pentru salvarea noastră: Binele se și face, nu-i sunt suficiente deducțiile logice. Jertfa pe Cruce a lui Isus nevinovat, pentru ispășirea păcatelor noastre și Învierea Sa sunt adevăruri revelate, pe care o parte din cei care le-au văzut – le-au cunoscut și le-au transmis mai departe. Alți contemporani, au văzut dar au cârtit: trebuie un suflet curat, eliberat de patimile lumii materiale și interesat de cele veșnice, pentru a primi adevărurile revelate.

Nimeni nu are drept de proprietate asupra Adevărului. Cunoașterea Adevărului se poate face cu inima – iar semnul este încălzirea ei. Putem simți cu inima, înainte să așternem demonstrația rațională pe hârtie: știm că un lucru este adevărat când ne liniștește, nu atunci când creează neîncredere sau panică în interiorul nostru. Adevărul revelat atinge sufletul nostru, vorbește sufletului nostru – ne scoate din starea de nepăsare și indiferență.

Sunt mai multe exerciții posibile pentru a ajunge să simțim adevărul nemuririi sufletului. Situațiile familiale: (1) dacă pentru păcatul meu vor plăti fiii mei, până la a treia sau la a patra generație sau (2) dacă după moarte, ne reunim cu cei ce nu mai sunt … Dar de la aceste întrebări până la rescrierea formelor de practicare a virtuților încă din timpul vieții mai este un pas – atunci când ne îndreptăm spre Bine cu un scop aflat mai presus de această lume.  Nu facem binele pentru a fi declarați eroi sau pentru a fi considerați câștigători în ochii celorlalți. Facem binele pentru sufletul nemuritor din noi. Acum, aici, mă pot pregăti pentru atunci, acolo.

Evoluția însăși poate ține uneori și de accidente – dar nu se poate imagina progresul omenirii în afara alegerilor conștiente sau inspirate și mai ales în afara eforturilor susținute, a muncii și talentului cultivat (în loc de a fi risipit). Cu siguranță genetica are și ea un important rol în evoluție: influențe simțim și primim de la generațiile care ne-au precedat, atunci când ne lăsăm cuceriți de amintiri, obiceiuri și datini. Sensul evoluției este să ajungem la împlinirea vremurilor. Iar împliniți vom fi abia atunci când vom ajunge să facem binele de dragul Binelui și nu pentru o oarecare răsplată, pe care o întrezărim sau ne-o imaginăm că am putea-o obține, la schimb.

Observăm că actualitatea adevărurilor revelate, termenul lor de valabilitate, nu a expirat încă  – deși au trecut două milenii de la momentul primirii învățăturilor. Nu pot fi nici îngrădite, și nici nu se doresc a fi impuse cuiva. Am învățat că orice forțare ar conduce la blocaje și la deformări: Adevărul se pune la dispoziția noastră pentru ca noi să-L gustăm, să-L frământăm pentru a-I descoperi textura, să-L trăim pentru a fi liberi. Inima va urma întotdeauna în mod firesc Virtutea, pentru că-i este plăcut Binele pe care-l resimte, principiile se vor aplica, indiferent de condiții.

Atunci când întrezărim mai-binele viitorului, putem fi aprinși de dorința de a ni-l dori mai aprig, să dorim a-l trage mai aproape, a-l accelera … dar frumusețea evoluției noastre – ca specie – ține de răbdarea și angajamentul de a păși spre un viitor mai bun numai alături de frații noștri: nu putem evolua lăsând pe alții în urma noastră. Cum ar fi posibil acest lucru? Dacă vom înțelege fiecare din noi că marea roată a istoriei este pusă în mișcare de alte rotițe, mai mici: fiecare își poate aduce contribuția, dacă înțelegem că facem parte dintr-un angrenaj.

Nimic nu se întâmplă fără motiv (chiar dacă nu vedem noi cauza sau nu suntem de acord cu efectul). Nici măcar amintirile care par a se pierde în neant. Vedem pe oricare din șantierele arheologice, cum praful istoriei îngroapă trecutul, la propriu. Arheologii au făcut din aceasta o meserie cu metodă științifică, măsoară anii și secolele, săpând in-situ. Dacă pământul acoperă urmele materiale, poate eternitatea să găzduiască sufletele acelor oameni care ne-au precedat?

Împreună cu Lessing, credem că da – căci altfel, întotdeauna când ne vrem proprietari ai timpului, pierdem câte puțin din eternitate …   

(27 Ianuarie 2019, Bucuresti)