Calin Diaconu

Raportul internațional despre Gaza, publicat luna aceasta (august 2025), arată limpede: foametea în ”Fâșie” nu mai este o amenințare ipotetică, ci o realitate crudă. În limbaj tehnic, specialiștii notează praguri, cifre și grafice. Dar dincolo de ele, există chipuri …

Istoria ne ajută să înțelegem mai mult. Vintilă Corbu, în romanul Căderea Constantinopolului, descrie cum oamenii asediați, pe măsură ce rezervele scădeau, își schimbau comportamentul. Vecinul devenea rival, mila se transforma în suspiciune, iar prietenia se frângea în competiția pentru ultima bucată de pâine. Foametea nu e doar despre lipsa hranei – este despre schimbarea sufletului omenesc.

Și astăzi, criteriile foametei nu se reduc la calorii lipsă. Ele definesc prăbușirea unei comunități: pierderea solidarității, slăbirea încrederii, uitarea demnității în fața foamei.

Câți vor rămâne, la final? Statisticile vor consemna un număr, dar întrebarea adevărată este: cum vor arăta sufletele supraviețuitorilor? Pentru că, în fața foametei, supraviețuirea devine negociere între instinct și credință. Mulți se vor înrăi, văzând în celălalt doar un competitor. Dar există și altă cale: aceea a solidarității.

Papa Ioan Paul al II-lea amintea, în enciclica Centesimus Annus, că pacea se clădește doar pe temelia dreptății și a solidarității. La rândul său, Gaudium et Spes observa paradoxul lumii moderne: deși omenirea are resurse fără precedent, „este încă bântuită de foamete și sărăcie”.

De aceea, criteriile foametei nu sunt doar biologice, ci și morale: cât din sufletul nostru rămâne viu când trupul e înfometat?

Omenirea veacului XXI are resursele de a hrăni planeta. Ceea ce îi lipsește este voința de a construi o pace durabilă, bazată pe:

• Dreptate – acces echitabil la resurse.
• Solidaritate – „civilizația iubirii”, cum o numea Paul al VI-lea.
• Împreunarea rațiunii cu credința (Fides et Ratio), pentru ca nici tehnologia, nici ideologiile să nu ne orbească.

În fond, criteriul ultim al foametei nu este „câte calorii lipsesc”, ci „câtă umanitate mai rămâne în noi”. Dacă vom învăța să ne hrănim unii pe alții – cu pâine, dar și cu speranță – atunci nu doar că vom supraviețui, ci vom da sens existenței noastre.