Dacă aș fi fost zilele trecute la Craiova, aș fi fost probabil unul dintre cei mulți care au simțit a-i aduce un ultim omagiu marelui fotbalist Ilie Balaci … dar nici nu pot lăsa să treacă această despărțire fără un gând însoțitor: cum ajung marii sportivi să facă parte din viața noastră, cum ajungem să-i considerăm ”ai noștri”?
Generația mea (am absolvit Liceul German în 1984) a crescut cu bucuria meciurilor ascultate la Radio: fie așteptam Duminica pentru o etapă a Campionatului Național (în care ne amuzam cum un Ion Ghițulescu îl strunea pe-un Sebastian Domozină, cum ascultau unul de celălalt și amândoi de timpul pe care îl împărțeau cu celelalte stadioane) … în care învățam că fiecare minut contează, că fiecare secundă a jocului de fotbal poate aduce o întâmplare mai presus de orice – golul care oprea transmisia în direct, golul care dădea dreptul la intervenție, golul care ”cădea” și care urma să schimbe soarta: mai întâi a unei confruntări și mai apoi, configurația clasamentului …
Iar clasamentul final al campionatului național – atunci ca și acum -, era important, pentru glorie și recunoaștere dar și pentru șansa de a cunoaște lumea, prin participările echipelor noastre în ”Cupele Europene” (pe-atunci Cupa UEFA si Cupa Cupelor) …
Eram atât de pasionat de fotbal, încât primisem un radio SELGA portabil … la care țin minte, plecam urechea adânc în noapte pentru a asculta meciurile Sportului Studențesc cu Omonia Nicosia și Schalke 04 …
Apoi, a venit pentru a intra în legendă – Universitatea Craiova lui Balaci, Donose, Tilihoi, Țicleanu, Negrilă, Lung, Crișan, Cămătaru, Geolgău, Ștefănescu, Beldeanu, Cârțu și ceilalți … ale căror nume dacă le-am uitat, îmi cer iertare (dar exercițiul a fost din memorie iar ordinea, recitindu-i acum – poate lăsa să se-ntrevadă o anumită preferință … ). Împreună cu această minunată echipă, am învățat celebra sintagmă ”primăvara europeană”, alături de ei am prins curajul de suporter și încrederea că putem învinge pe oricine …
Cum să nu-i iubești pe cei care te-au învățat că poți avea curajul de a visa?!
Ca orice vis, eram deja în finală după ce Balaci a înscris magistral dintr-o lovitură liberă în meciul retur de la Craiova, cu Benfica … iar apoi, când a ratat Cămătaru, am simțit că putem mai mult … abia în repriza a doua, când au marcat lusitanii iar noi am mai ratat o dată prin Crișan (bara transversală), ne-am trezit la o realitate care nu mai avea cum să rămână aceeași.
A fost un meci frumos și oarecum trist (comentariul de înmormântare a lui Cornel Pumnea nu ascunde această tristețe …), la care mulți am plâns … pentru că ”ai noștri” au dat într-adevăr, ”totul” și am simțit că am fi putut câștiga, că am fi putut câștiga finala, ridica Cupa de-asupra capului, odată cu ei, odată cu eroii noștri …
Am plâns atunci – dar abia apoi, prin ascensiunea celorlalte echipe românești și repetarea meciurilor minunate, prin Dinamo și Steaua, am învățat cât de important e să înveți să crezi în victorie, pe de-o parte. Dar împreună cu aceste dream-team-uri, am mai învățat că de fiecare dată când uităm concentrarea acasă, când nu intrăm cu mentalitatea ”șansei a doua” (smerenie?) pe teren și când nu avem trează până în măduvă dorința de a ne autodepăși … pierdem.
Azi, la despărțirea de Ilie Balaci, e momentul să recunoaștem că datorăm Craiovei Maxima mulțumiri pentru toate emoțiile create (cu ei am învățat să ne bucurăm de fotbal), pentru satisfacția victoriilor, pentru introducerea conceptului de ”primăvară europeană” în mințile unor tineri încătușați în alb-negrul dictaturii comuniste, o generație condamnată la obediență care apoi a primit de la istorie invitația reinventării economiei de piață …
În tot acest parcurs, să recunoaștem cât au însemnat pentru fiecare din noi, în propriul parcurs educațional, driblingurile și mai ales precizia loviturilor libere executate de Minunea Blondă a Băniei …
Sit Tibi Terra Levis, dragul nostru Ilie Balaci!
Calin Diaconu 