Comentarii din Cetate



După cum se poate observa cu ochiul liber, trăim într-o lume imperfectă.

Problema e că acest lucru se întâmplă și celor sfințiți și mirenilor (laici), poate în mod diferit?!

Cei care au ales calea slujirii lui Dumnezeu se îndreaptă spre Bine, Adevăr și Lumină … Mergând pe cărarea strâmtă a hotărârii luate, nici ei nu sunt lipsiți de încercări, de ispite de tot felul. Au bogăția teologiei și experiența celor două milenii de creștinism. Autenticul creștin știe mai mult decât se poate citi în lecturi, știe că nu este singur în încercări, că acestea îi sunt date cu scopul de a recunoaște atotputernicia credinței, care este darul gratuit al lui Dumnezeu!

Cei care se abat de la calea cea dreaptă, rătăcind în pierdere de timp, suntem cei mulți: stăpâniți de iluzii și ignoranță, robi ai fricii de moarte. Pe noi ne macină în primul rând singurătatea insuportabilă, ne este dată revelația rătăcirii în momentul în care ne întrebăm. precum Fiul rătăcitor: Ce caut eu, aici?! … si ne este dat să ne aducem aminte de mai-binele din Casa Tatălui.

Văd tot mai mult educația, ca parte a sistemului național de sănătate. Iar rolul Bisericii, acela de a educa, de a pregăti sufletele pentru o trecere bună la cele veșnice. Dacă vreți, să punem Sănătatea în centru, dar cu Biserica și Școala în flancuri. Biserica nu e spital, dar vindecă. Școala nu e spital, dar previne. Acesta să fie începutul nou al fiecărei generații, căci subiectul nu se poate epuiza, blestem al lumii imperfecte în care trăim: de la abecedar pleacă educația fiecăruia!

Am scris aceste rânduri, privind astăzi, de Bunavestire, cu recunoștință, la implicarea Bisericii în proiectul de educare al națiunii române, în epoca interbelică, acolo unde putem afla repere ale normalității pe care vrem să credem că am pierdut-o, dar care ne va atrage mereu, atunci când vom înțelege că nu este nevoie să ne hrănim numai cu … roșcove!

Diploma Reuniunea Mariana, 1937, din arhiva Părintelui Marian Boian


Privite din perspectiva utilității, par a ne prelungi viața: “câte limbi cunoști, atâtea vieți trăiești”!

Privite din perspectiva rostului lor, le putem socoti ca pe un dar al cunoașterii prin ochii celuilalt, prin ochii străinului.

În timp ce străinul îmi vorbește, eu nu-l înțeleg (fiindcă nu-i cunosc limba), dar în același timp, îi citesc gesturile, mimica – și, mai mult, recunosc în el ceva din propria mea umanitate. Înțeleg că sunt legat de străin cu fire mai adânci decât tot ce mă desparte de el … La urma urmei, bariera limbii se poate trece, cu ceva strădanii de memorie și timp de învățare a unor reguli noi …

Limbile sunt semn pentru cei necredincioși, că există o umanitate în noi toți. Însăși diversitatea lor ne dă dreptul de a visa la o lume a păcii, a împăcării, o lume a bunei înțelegeri care prețuiește cuvintele: atât pe cele rostite, cât mai ales, pe cele ascultate!

Abia în momentul în care vom ajunge la înțelegere unii cu ceilalți, depășind prima barieră, cea lingvistică, ne vom putea bucura cu adevărat de darul pe care numai câțiva dintre noi l-au primit: darul proorocirii, ce se dă celor credincioși tocmai pentru a povesti celorlalți, despre credința lor.

Pentru cei care nu învățăm o altă limbă decât cea proprie, mă gândesc că lumea întreagă va rămâne un loc străin și ciudat, iar casa și locul nostru de baștină, un biet refugiu al fricii de a nu fi înțeleși de cei din jur …

Pentru cel care învață limbi străine, dar nu se deschide cu bucurie diversității, căutând în toți semenii sâmburele umanității ce ne ține împreună, lumea rămâne un dezolant câmp de bătălie și istoria un lung șir de războaie din care nu poate reieși un învingător definitiv …

Darul limbilor acesta este: să privim mai atent și să recunoaștem că ceea ce avem mai de preț, credința noastră, este un dar pe care nu l-am primit pentru a-l ține în noi, ci pentru a-l trăi, povestindu-l celorlalți. De aceea, să reținem pentru ziua de azi și pentru cele ce vor urma:

(1) Comunicarea este o formă de cunoaștere, căci primesc cunoaștere (și) prin cuvinte;

(2) Cunoașterea este o formă de comunicare, pentru că nu pot reține Cuvântul doar pentru mine (Adevăratul Bine nu se simte, ci se face, în afara mea);

(3) Credința, pentru a fi trăită, trebuie mărturisită în fața fraților – limba ei fiind ascultarea și rugăciunea, în comun.


Există libertate religioasă în regimurile totalitare? Pot fi oamenii despuiați, prin teroare și tortură, de propria lor rațiune și voință? Câtă vreme și pentru ce trebuie să rămână sfinții la cheremul lepădăturilor? Când devine dragostea de țară și popor, o sfântă datorie pentru unii, în timp ce alții nu simt vinovăția trădării în supunerea față de asupritorul străin? Cum ajung românii să-i urască pe români, să-și lichideze elitele, făuritorii Marii Uniri, și mai ales, cum ajunge un popor întreg, sedat, fără reacție de apărare, fără respect față de Adevărul Istoriei …?! 

Filmul Cardinalul este un gest important împotriva uitării. La urma urmei, pe acest tărâm – al memoriei, se duce lupta noastră de zi cu zi, dacă suntem de acord că viața este o luptă pentru supraviețuire. Trebuie să rezistăm, ne spune Filmul, pentru că trebuie să spunem povestea noastră, celor ce vin după noi. Așteptările noastre de la acest film, pentru generatia Z și nu numai, sper să se împlinească într-o frământare profundă, într-un șir de întrebări curioase, de genul: Cum au apărut greco-catolicii? Ce rol au avut ei în pregătirea Marii Uniri? Cine a fost Cardinalul Iuliu Hossu? De ce a venit Papa Francisc în România, la Blaj? Ce am învățat la Școală despre Biserica Greco-Catolică? Cine are interes să ascundă pagini de istoria poporului român? …

Filmul e o mărturisire necesară. O recunoaștere a faptului – stânjenitor dar de netăgăduit, că oameni de nimic, lipsiți de caracter, au colaborat vremelnic cu ocupantul sovietic, pentru avantajele oferite de putere. Noi românii, am omorât Părinții care ne-au făurit Țara. Întreaga Generație de Aur a Marii Uniri a fost exterminată la Sighet. Va trebui să ajungem, pentru a înțelege istoria celei de-a doua jumătăți a secolului trecut, în pelerinaj la Sighet: atât la Memorial cât bineînțeles și la Cimitirul Săracilor. Nu pentru a ne vaccina împotriva trecutului. Ci pur și simplu, pentru a completa cu informație prețioasă acele pagini care încă ne lipsesc, din manualele de istorie, cele pe care oricum le deschidem tot mai rar  …

În confruntarea Bisericii cu Statul, în competiția lor pentru mai buna conducere a turmei/societății, fiecare parte vine cu arme specifice. În cazul filmului “Cardinalul“, aceste arme se conturează foarte clar. Statul afișează un aparat represiv puternic, decrete arbitrare cărora le spune legi, pe care le semnează fără remușcări pe o hârtie ce nu se rușinează să le suporte, statistici mincinoase și tot felul de profesioniști care se ascund sub haina specializării și nu fac altceva decât să schimbe stăpânul, fără mustrări de conștiință … La urma urmei, ce e  un fotograf – un simplu cronicar, nu-i așa?

Biserica însă, e cea care iese triumfătoare din acest film istoric, cu ecouri până în ziua de azi și – sperăm noi -, cu influențe pozitive în zilele de mâine, deoarece are de partea ei Adevărul, Binele și Frumosul – cele trei idealuri care se desăvârșesc abia în lumea de dincolo, nu în cea de dincoace … Atunci când le-a venit ceasul să dea mărturie, caracterele spălate în conștiința propriei nevinovății, au îmbrăcat, cu seninătate, cămășile albe ale martiriului. Și astfel, au pecetluit prin jertfă de sânge Unirea Românilor, în jurul limbii latine, a istoriei adevărate și a idealurilor Romei, latura românească, din hora universală a creștinismului. 


https://www.socialprogress.org/?tab=2&code=ROU&compare=ROU&compare=DEU&compare=AFG&prop=BHN-NBM&embedded=true

Pădurea sau frunzele: cine se pricepe să ofere umbră și răcoare? Mai bine, toamna … !

Pădure, dragă pădure,

În tine sunt multe mure,

Nu mă spune la nime

C-am vărat o vară-n tine.

Lasă să mă spună frunza

Că ea mi-a ținut umbra.

După câteva luni bune, mă reîntorc în miez de noapte la Jurnal și caut un motiv să trag de ceas înainte. Îl găsesc la bunul prieten Lucian Blaga, într-una din paginile Antologiei de Poezie Populară.

În primul rând, că vara nu se pierde niciodată: ea se vărează, se trăiește zi de zi. Cu meniuri light, pline de vitamine. De când n-am mai fost în pădure? De când am trecut pe vitamine sintetizate, fabricate în laborator? Și cu ce folos?

În al doilea rând, secretele lumii reale nu se strigă nici din avion, nici din amvon. Cel care vede întregul pădurii, nu se poate bucura de copaci, și invers. Secretele nu se publică pentru bani – aceea e propagandă sau publicitate. Secretele nu se dezvăluie – asta o fac știriștii, la rubrica lor de senzațional. Cuvântul trebuie dat celui ce face fapte bune, măcar de l-am asculta, privind și imitându-l …

În al treilea rând – merită să cunoască un secret cel care se coboară până la detaliu. Fără cunoașterea amănuntelor, cum să ai pretenția înțelegerii? Frunza, cea care e în stare să absoarbă raza soarelui și să ofere umbră celui copleșit de toropeală.

Răcoarea codrului e totuși diferită de răcoarea toamnei.

« Previous PageNext Page »