Comentarii din Cetate



Privite din perspectiva utilității, par a ne prelungi viața: “câte limbi cunoști, atâtea vieți trăiești”!

Privite din perspectiva rostului lor, le putem socoti ca pe un dar al cunoașterii prin ochii celuilalt, prin ochii străinului.

În timp ce străinul îmi vorbește, eu nu-l înțeleg (fiindcă nu-i cunosc limba), dar în același timp, îi citesc gesturile, mimica – și, mai mult, recunosc în el ceva din propria mea umanitate. Înțeleg că sunt legat de străin cu fire mai adânci decât tot ce mă desparte de el … La urma urmei, bariera limbii se poate trece, cu ceva strădanii de memorie și timp de învățare a unor reguli noi …

Limbile sunt semn pentru cei necredincioși, că există o umanitate în noi toți. Însăși diversitatea lor ne dă dreptul de a visa la o lume a păcii, a împăcării, o lume a bunei înțelegeri care prețuiește cuvintele: atât pe cele rostite, cât mai ales, pe cele ascultate!

Abia în momentul în care vom ajunge la înțelegere unii cu ceilalți, depășind prima barieră, cea lingvistică, ne vom putea bucura cu adevărat de darul pe care numai câțiva dintre noi l-au primit: darul proorocirii, ce se dă celor credincioși tocmai pentru a povesti celorlalți, despre credința lor.

Pentru cei care nu învățăm o altă limbă decât cea proprie, mă gândesc că lumea întreagă va rămâne un loc străin și ciudat, iar casa și locul nostru de baștină, un biet refugiu al fricii de a nu fi înțeleși de cei din jur …

Pentru cel care învață limbi străine, dar nu se deschide cu bucurie diversității, căutând în toți semenii sâmburele umanității ce ne ține împreună, lumea rămâne un dezolant câmp de bătălie și istoria un lung șir de războaie din care nu poate reieși un învingător definitiv …

Darul limbilor acesta este: să privim mai atent și să recunoaștem că ceea ce avem mai de preț, credința noastră, este un dar pe care nu l-am primit pentru a-l ține în noi, ci pentru a-l trăi, povestindu-l celorlalți. De aceea, să reținem pentru ziua de azi și pentru cele ce vor urma:

(1) Comunicarea este o formă de cunoaștere, căci primesc cunoaștere (și) prin cuvinte;

(2) Cunoașterea este o formă de comunicare, pentru că nu pot reține Cuvântul doar pentru mine (Adevăratul Bine nu se simte, ci se face, în afara mea);

(3) Credința, pentru a fi trăită, trebuie mărturisită în fața fraților – limba ei fiind ascultarea și rugăciunea, în comun.


Există libertate religioasă în regimurile totalitare? Pot fi oamenii despuiați, prin teroare și tortură, de propria lor rațiune și voință? Câtă vreme și pentru ce trebuie să rămână sfinții la cheremul lepădăturilor? Când devine dragostea de țară și popor, o sfântă datorie pentru unii, în timp ce alții nu simt vinovăția trădării în supunerea față de asupritorul străin? Cum ajung românii să-i urască pe români, să-și lichideze elitele, făuritorii Marii Uniri, și mai ales, cum ajunge un popor întreg, sedat, fără reacție de apărare, fără respect față de Adevărul Istoriei …?! 

Filmul Cardinalul este un gest important împotriva uitării. La urma urmei, pe acest tărâm – al memoriei, se duce lupta noastră de zi cu zi, dacă suntem de acord că viața este o luptă pentru supraviețuire. Trebuie să rezistăm, ne spune Filmul, pentru că trebuie să spunem povestea noastră, celor ce vin după noi. Așteptările noastre de la acest film, pentru generatia Z și nu numai, sper să se împlinească într-o frământare profundă, într-un șir de întrebări curioase, de genul: Cum au apărut greco-catolicii? Ce rol au avut ei în pregătirea Marii Uniri? Cine a fost Cardinalul Iuliu Hossu? De ce a venit Papa Francisc în România, la Blaj? Ce am învățat la Școală despre Biserica Greco-Catolică? Cine are interes să ascundă pagini de istoria poporului român? …

Filmul e o mărturisire necesară. O recunoaștere a faptului – stânjenitor dar de netăgăduit, că oameni de nimic, lipsiți de caracter, au colaborat vremelnic cu ocupantul sovietic, pentru avantajele oferite de putere. Noi românii, am omorât Părinții care ne-au făurit Țara. Întreaga Generație de Aur a Marii Uniri a fost exterminată la Sighet. Va trebui să ajungem, pentru a înțelege istoria celei de-a doua jumătăți a secolului trecut, în pelerinaj la Sighet: atât la Memorial cât bineînțeles și la Cimitirul Săracilor. Nu pentru a ne vaccina împotriva trecutului. Ci pur și simplu, pentru a completa cu informație prețioasă acele pagini care încă ne lipsesc, din manualele de istorie, cele pe care oricum le deschidem tot mai rar  …

În confruntarea Bisericii cu Statul, în competiția lor pentru mai buna conducere a turmei/societății, fiecare parte vine cu arme specifice. În cazul filmului “Cardinalul“, aceste arme se conturează foarte clar. Statul afișează un aparat represiv puternic, decrete arbitrare cărora le spune legi, pe care le semnează fără remușcări pe o hârtie ce nu se rușinează să le suporte, statistici mincinoase și tot felul de profesioniști care se ascund sub haina specializării și nu fac altceva decât să schimbe stăpânul, fără mustrări de conștiință … La urma urmei, ce e  un fotograf – un simplu cronicar, nu-i așa?

Biserica însă, e cea care iese triumfătoare din acest film istoric, cu ecouri până în ziua de azi și – sperăm noi -, cu influențe pozitive în zilele de mâine, deoarece are de partea ei Adevărul, Binele și Frumosul – cele trei idealuri care se desăvârșesc abia în lumea de dincolo, nu în cea de dincoace … Atunci când le-a venit ceasul să dea mărturie, caracterele spălate în conștiința propriei nevinovății, au îmbrăcat, cu seninătate, cămășile albe ale martiriului. Și astfel, au pecetluit prin jertfă de sânge Unirea Românilor, în jurul limbii latine, a istoriei adevărate și a idealurilor Romei, latura românească, din hora universală a creștinismului. 


https://www.socialprogress.org/?tab=2&code=ROU&compare=ROU&compare=DEU&compare=AFG&prop=BHN-NBM&embedded=true

Pădurea sau frunzele: cine se pricepe să ofere umbră și răcoare? Mai bine, toamna … !

Pădure, dragă pădure,

În tine sunt multe mure,

Nu mă spune la nime

C-am vărat o vară-n tine.

Lasă să mă spună frunza

Că ea mi-a ținut umbra.

După câteva luni bune, mă reîntorc în miez de noapte la Jurnal și caut un motiv să trag de ceas înainte. Îl găsesc la bunul prieten Lucian Blaga, într-una din paginile Antologiei de Poezie Populară.

În primul rând, că vara nu se pierde niciodată: ea se vărează, se trăiește zi de zi. Cu meniuri light, pline de vitamine. De când n-am mai fost în pădure? De când am trecut pe vitamine sintetizate, fabricate în laborator? Și cu ce folos?

În al doilea rând, secretele lumii reale nu se strigă nici din avion, nici din amvon. Cel care vede întregul pădurii, nu se poate bucura de copaci, și invers. Secretele nu se publică pentru bani – aceea e propagandă sau publicitate. Secretele nu se dezvăluie – asta o fac știriștii, la rubrica lor de senzațional. Cuvântul trebuie dat celui ce face fapte bune, măcar de l-am asculta, privind și imitându-l …

În al treilea rând – merită să cunoască un secret cel care se coboară până la detaliu. Fără cunoașterea amănuntelor, cum să ai pretenția înțelegerii? Frunza, cea care e în stare să absoarbă raza soarelui și să ofere umbră celui copleșit de toropeală.

Răcoarea codrului e totuși diferită de răcoarea toamnei.


Vremea pandemiei ne pune in fata unor schimbari urgente de comportament.

Pe de-o parte, suntem chemati sa ne acoperim trupurile cu masti, combinezoane si manusi. Pe de alta parte, suntem preocupati de faptul că noile tehnologii care faciliteaza comunicarea online ne expun unor riscuri reale. Nu le sunt toate regulile scrise (abia dacă a inceput procesul de legiferare), lipsește accesul universal la spațiul online, și mai sunt încă destui analfabeți cuminți, care fie se feresc de tastatura telefoanelor inteligente sau/și nu vor să învețe limba engleză …

Însă, momentul în care vom vota online, se apropie, ca un firesc al noilor forme de comunicare. Îl vom accepta, după cum am acceptat să ținem jurnale de idei online, să ne auzim cu prietenii pe Facebook, să vizităm muzee în spațiul virtual și bineînțeles, să ne facem cumpărăturile, la distanță. Și ne vom pune toate speranțele în softurile certificate de organisme apolitice, în care vom avea reprezentanți onești, cu o înaltă ținută morală.

Tot atunci, însă, vom mai afla un lucru. Că adevărul înscris în inimile noastre are nevoie de intimitate și de dialogul cu Dumnezeu, intermediat de Preot. Și vom constatat, că pentru a ne odihni cu adevărat, pentru a simți cu adevărat, e nevoie de altfel de contact. Îi vom spune ”ca pe vremuri” sau ”varianta tradițională” (old school) … și poate vom suferi de nostalgie, dacă vom pierde pe drum învățămintele istoriei. Nu de alta, dar alegerile s-au furat și în 1946, când nu s-a votat nici cu mănuși, și cu atât mai puțin, online sau în limba engleză. Iar de atunci, continuăm să construim o lume parcă tot mai mincinoasă.

Oare ne vor scăpa transparența online-ului și limba engleză de … minciună?!

« Previous PageNext Page »