Raportul internațional despre Gaza, publicat luna aceasta (august 2025), arată limpede: foametea în ”Fâșie” nu mai este o amenințare ipotetică, ci o realitate crudă. În limbaj tehnic, specialiștii notează praguri, cifre și grafice. Dar dincolo de ele, există chipuri …
Istoria ne ajută să înțelegem mai mult. Vintilă Corbu, în romanul Căderea Constantinopolului, descrie cum oamenii asediați, pe măsură ce rezervele scădeau, își schimbau comportamentul. Vecinul devenea rival, mila se transforma în suspiciune, iar prietenia se frângea în competiția pentru ultima bucată de pâine. Foametea nu e doar despre lipsa hranei – este despre schimbarea sufletului omenesc.
Și astăzi, criteriile foametei nu se reduc la calorii lipsă. Ele definesc prăbușirea unei comunități: pierderea solidarității, slăbirea încrederii, uitarea demnității în fața foamei.
Câți vor rămâne, la final? Statisticile vor consemna un număr, dar întrebarea adevărată este: cum vor arăta sufletele supraviețuitorilor? Pentru că, în fața foametei, supraviețuirea devine negociere între instinct și credință. Mulți se vor înrăi, văzând în celălalt doar un competitor. Dar există și altă cale: aceea a solidarității.
Papa Ioan Paul al II-lea amintea, în enciclica Centesimus Annus, că pacea se clădește doar pe temelia dreptății și a solidarității. La rândul său, Gaudium et Spes observa paradoxul lumii moderne: deși omenirea are resurse fără precedent, „este încă bântuită de foamete și sărăcie”.
De aceea, criteriile foametei nu sunt doar biologice, ci și morale: cât din sufletul nostru rămâne viu când trupul e înfometat?
Omenirea veacului XXI are resursele de a hrăni planeta. Ceea ce îi lipsește este voința de a construi o pace durabilă, bazată pe:
Dreptate – acces echitabil la resurse.
Solidaritate – „civilizația iubirii”, cum o numea Paul al VI-lea.
Împreunarea rațiunii cu credința (Fides et Ratio), pentru ca nici tehnologia, nici ideologiile să nu ne orbească.
În fond, criteriul ultim al foametei nu este „câte calorii lipsesc”, ci „câtă umanitate mai rămâne în noi”. Dacă vom învăța să ne hrănim unii pe alții – cu pâine, dar și cu speranță – atunci nu doar că vom supraviețui, ci vom da sens existenței noastre.
Jules Breton – „Culegătoarele de spice” (1854) … un tablou al muncii câmpului care vorbește, în egală măsură, despre fragilitatea hranei și despre demnitatea celor care trudesc pentru ea …
Săptămâna trecută ne-a adus două vești care, puse alături, par mai mult decât o simplă coincidență. În 5 august, la 95 de ani, a murit Ion Iliescu, primul președinte al României ales după lunga succesiune de dictaturi — regală, antonesciană, de ocupație sovietică, apoi Gheorghiu-Dej și Ceaușescu. Două zile mai târziu, în 7 august, la 93 de ani, a trecut la Domnul Lucia Rodica Coposu, sora Seniorului Corneliu Coposu.
Poate părea o întâmplare. Eu cred că nu e. Poate e felul în care Providența ne lasă pe masa istoriei două portrete pe care să le privim împreună, punându-ne întrebarea: care sunt șansele unei vieți drepte, în vremuri de teroare și învrăjbire socială?
1989 – libertatea ca drum, nu ca destinație
Sunetul schimbării în Europa de Est a bătut tot anul 1989, dar ultimele două luni – noiembrie și decembrie – trebuie rememorate.
9 noiembrie – cade Zidul Berlinului, se deschide Poarta Brandenburgului.
20 noiembrie – în România, contracurent, Congresul al XIV-lea al PCR îl confirmă pe Ceaușescu pentru a șaptea oară la conducere, la 71 de ani.
2–3 decembrie – la Malta, Gorbaciov și Bush (nu Reagan, cum ne place să credem) discută soarta lumii.
16 decembrie – la Timișoara începe Revoluția Română.
A fost, pentru noi, ieșirea din Egipt. Bucuria despărțirii de comunism era autentică, dar drumul până la „țara făgăduită” al libertății avea să fie lung și plin de oaze înșelătoare. Și, la fel ca poporul ales, nu am scăpat de tentația de a privi înapoi spre o robie „mai sigură” decât o libertate necunoscută.
Două feluri de a sta în fața timpului
Ion Iliescu a fost un comunist filorus, crescut în spiritul socialismului și al disciplinei de partid. A muncit, s-a ridicat prin propriile forțe, dar nu a fost niciodată liber de frică. Frica de a pierde puterea obținută prin furt colectiv, frica de a schimba temeinic un sistem pe care îl cunoștea prea bine. Când íntr-un târziu a spus că „m-am supărat pe mine că nu am permis intrarea Regelui în țară”, a făcut-o cu un zâmbet arogant, pentru mine neconvingător. Pașii lui au fost mici, șchiopătați, chiar și atunci când istoria îl împingea să alerge.
Corneliu Coposu și familia lui au întrupat opusul. Integritate fără compromis, gând liber după 17 ani de închisoare nedreaptă, fidelitate față de un popor pe care l-a slujit cu conștiința curată. Relația lui cu timpul și cu eternitatea îi oferea discernământul pe care numai suferința curată îl poate naște.
Nimeni, în afară de…
Cine, afară de Moise, ar fi putut scoate poporul ales din robia egipteană? Și cine, afară de o pereche Regele Mihai – Corneliu Coposu, ar fi putut așeza România pe un drum limpede al libertății? Unul să domnească fără a conduce, altul să conducă fără a domni — amândoi, cu respect pentru valoarea libertății.
Ion Iliescu nu a fost omul acela. Și poate că nici nu a vrut să fie. Iar urmașii săi politici ar trebui să vadă în această pierdere o lecție: sunt astăzi cei mai singuri oameni din politica românească.
Ideea de a avea două partide mari și clare – unul de dreapta, altul de stânga – rămâne o condiție pentru o democrație sănătoasă. Unii să-și asume tradiția, ceilalți schimbarea. Și unii, și alții să-și pună frica la ușă și principiile pe masă.
Mai mult rău a făcut Traian Băsescu atunci când a botezat imoralitatea „pragmatism”, când cu ”soluția imorală”. Din clipa aceea, trădarea și-a pierdut rușinea. Dar despre asta – altă dată.
„Moise găsit pe Nil” – Frederick Goodall (sec. XIX) … fiecare lider a fost, odată, un copil purtat de curenții vieții. Destinul se joacă la răscrucea dintre mâinile care te salvează și alegerile pe care le faci când ajungi să conduci.
Eseu autoironic dintr-un viitor (sau poate trecut?) alternativ
Într-o zi oarecare, după ce mi-aș fi băut cafeaua (amară) și mi-aș fi citit Psalmul zilnic, aș fi avut poate, revelația: de ce nu aș intra în politică? Vorba aceea, dacă tot se pricep cu toții, de ce n-aș încerca și eu? Măcar să încurc apele cu bună-cuviință și citate corect atribuite.
În primul an de Filosofie, am învățat de la Aristotel că omul politic trebuie să fie, înainte de toate, un om virtuos, cu o viață morală exemplară — ceea ce înseamnă că, odată intrat, aș fi pornit cu stângul. Nu că aș fi comis vreo infracțiune, dar la o adică, cui nu i s-a întâmplat să parcheze neregulamentar sau să accepte un borcan de zacuscă de la vecina din sector?
Intrarea mea în Cetate ar fi fost primită cu entuziasm moderat. Unii m-ar fi confundat cu vreun alt Călin, alții mi-ar fi căutat pe Google CV-ul, găsind proiecte onorabile, dar niciun selfie cu Iliescu sau vreo poză în hanorac cu tricolor. Alții se vor fi întrebat, pe bună dreptate: dacă ăsta vine cu Etica Nicomahică în Parlament, cine mai citește proiectele de lege?
Politica, așa cum am descoperit-o la cei din casta conducătoare, e ca ORNISS-ul: ei trebuie să te verifice, dar mai ales, tu însuți trebuie să te vrei verificat. Întrebați-mă: cum a ajuns în fruntea unei comisii de evaluare a performanței în companiile de stat, un om cu dosar (de martor sau de șpagă, n-am înțeles exact) … Nu cumva criteriul de selecție e chiar vulnerabilitatea? Cine n-are un punct slab, să-și caute unul urgent — altfel nu trece de screening!
Și iată cum vine întrebarea cea mare, peste nesomnul nostru cel de toate zilele: Vrem valori sau vrem competiție? Răspunsul sincer: vrem voturi! Și cum obții voturi? Nu cu adevărul, ci cu imaginea. Nu cu idei, ci cu emoții. Așa că îți iei un stilist, un speechwriter și … o mască bună. Preferabil una etică, biodegradabilă, aprobată eventual și de Comisia Europeană.
Dacă te-ai uitat în oglindă după ce-ai citit Fides et Ratio (apropo: ce făceai de Ziua Crucii în 1998?) — știi că demnitatea nu vine din aplauze, ci din conștiință. Iar conștiința, bat-o vina, nu doarme niciodată. Ba chiar îți amintește, când ți-e lumea mai dragă, de Zaheu — cel care a ales să dea înapoi împătrit.
Asta e marea durere: deși spațiul public te judecă cu like-uri și dezbateri TV, judecata propriei conștiințe e cea care nu se prescrie. Nu poți face pace cu tine dacă ai luat sau ai dat mită, chiar și sub forma unei excursii la Bruxelles, cu scop de documentare.
Poate că filosofia șpăgii nu e o ideologie, dar cu siguranță e o metastază. Îți afectează discernământul, îți șterge liniile dintre corectitudine și „merge și-așa”, te face să crezi că ești realist când, de fapt, ai devenit doar resemnat.
Și totuși, adevărul merită rostit chiar și atunci când nu e ascultat … sau și mai bine: ”fiecare adevăr atins este doar un pas spre plinătatea adevărului” (Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea în enciclica amintită). În ciuda agnosticismului civic generalizat, am convingerea că există oameni care cred că politica nu e doar despre putere, ci și despre responsabilitate.
Sau poate e doar dorința mea secretă de a intra într-o comisie unde se votează pentru binele comun, nu pentru binele vreunui cumătru.
Închei aici, nu cu un program de guvernare, ci cu o întrebare: dacă nu ne putem schimba liderii, putem măcar începe prin a ne schimba criteriile după care-i alegem?
Imaginea care însoțește acest eseu este ”Democrit râzând”, o lucrare atribuită pictorului baroc napolitan Luca Giordano(1634–1705), cunoscut pentru verva și rapiditatea execuției sale. Filosoful grec al râsului – Democrit – este aici reprezentat nu cu toga sobră a înțeleptului antic, ci cu o expresie de amuzament profund, aproape sarcastic, ținând în mână un pergament: poate chiar proiectul unui nou program de guvernare?
Râsul său nu e simplu divertisment, ci reacție filosofică la absurditățile lumii. E o oglindă în care se pot privi, cu sinceritate (sau rușine), toți cei care și-au pierdut cumpătul în lupta pentru putere. Într-un context în care politica uită valorile și se închină competiției, acest Democrit devine un tovarăș ironic și tăcut al celor care mai cred că adevărul merită spus… chiar și cu un zâmbet în colțul gurii.
Cernem astăzi încă un an peste Sărbătoarea noastră Națională, care ne asigură – o zi în an, sau mai bine, în fiecare zi? -, că suntem Români – și ne putem prezenta cu vocea noastră diferită de a celorlalți, în marele concert al popoarelor lumii.
Fiind o zi specială, zi de Sărbătoare, zi de Duminică a Neamului, zi în care suntem chemați să ne alegem reprezentanții în Parlament pentru a susține mersul înainte al democrației, vom înțelege sensul cuvintelor lui Isus, consemnate în Evanghelia lui Marcu, cap 1, 15 ”S-a împlinit vremea … ”, și anume că momentul decisiv este momentul în care luăm decizia (expresia este a lui Silvano Fausti).
Să reflectăm împreună asupra acestei Sărbători … Ce înseamnă ”a fi (a rămâne) în actualitate”? E posibil să retrăim Actul Unirii, în prezent? Nu cumva ne dorim ”a fi (a rămâne) în centrul atenției”, cu orice preț?
Sunt de părere că educația nu se face nici prin senzațional, dar nici prin omisiune. Există o decizie personală, pe care fiecare din noi este chemat a o lua pentru sine, astfel încât să ne putem regăsi uniți, în jurul ideii de ”Românie unită” dar nu pentru a ne izola, ci pentru a aduce obolul de originalitate în rândul Familiei Europene, din care facem parte.
Am ales să vă semnalez o lucrare fundamentală pentru tema Unității – se intitulează, „Originile și Formarea Unității Românești” de Gheorghe I. Brătianu. Publicată în 1943, într-un moment de cumpănă istorică, lucrarea răspunde unei întrebări esențiale: a fost Unirea doar rodul unei conjuncturi favorabile sau rezultatul unui proces istoric complex?
Brătianu identifică trei straturi ale Unității Românești:
Elementele Unității
Spațiul geografic: Poziția Carpaților și accesul la Dunăre și Marea Neagră au fost esențiale. Muntele a oferit protecție și identitate, iar libertatea maritimă a facilitat contactul cu lumea exterioară.
Spațiul etnic și continuitatea: Originea comună, limba română și sentimentul apartenenței au creat baza existenței unui popor unitar.
Instinctul Unității
Transilvania și Maramureșul au avut un rol fundamental în păstrarea tradițiilor și valorilor românești. „Descălecatul” a fost mai mult decât o migrație, a fost o întoarcere către sine.
Unitatea limbii române și apărarea ortodoxiei au cimentat identitatea națională. Însă, în acest context, trebuie să amintim și contribuția Bisericii Greco-Catolice, care a îmbogățit dialogul cultural și spiritual cu Europa.
Conștiința limbii latine a păstrat legătura noastră cu Occidentul.
Conștiința Unității
Unirea cu Biserica Romei și Școala Ardeleană au oferit românilor o bază intelectuală solidă. Supplex Libellus Valachorum a fost un manifest al demnității.
Revoluția de la 1848 și marile momente ale secolului al XIX-lea au înscris idealurile naționale într-un cadru european.
Aceste trei straturi: elementele, instinctul și conștiința unității, arată că Unirea nu a fost întâmplătoare. A fost rezultatul unei îndelungi pregătiri istorice, diplomatice și culturale. Mai mult decât atât, a fost expresia unei voințe colective animate de credința că Dumnezeu scrie Istoria împreună cu noi.
În teologia creștină, unitatea este un dar, dar și o responsabilitate. Așa cum ne rugăm „ca toți să fie una” (Ioan 17:21), tot astfel generațiile noastre au fost chemate să aleagă unitatea ca un ideal. Dumnezeu oferă libertatea alegerii, iar românii, odată ce au ajuns la conștiința unității lor, au ales în momente critice să fie uniți. Revoluția de la 1848, Războiul de Independență și participarea în Primul Război Mondial sunt dovezi clare ale acestui angajament.
Să ne amintim, că în spatele fiecărei acțiuni își face simțită prezența un verb. în spatele Unirii stă verbul ”a uni”, care permite să fie declinat în două diateze, atât tranzitiv cât și și reflexiv, sensul fiind următorul:
În diateza tranzitivă, spunem „a uni” când ne referim la situația în care cineva face ceva pentru altcineva sau pentru altceva. Este ca și cum o persoană (sau o forță) vine să lege două lucruri care erau separate. Gândiți-vă la Mihai Viteazul, care a unit cele trei Țări Române. Mihai – Voievodul Unirii – este cel care acționează, iar piesele devin parte dintr-un întreg datorită lui. În istorie, există momente în care un lider ne adună și ne spune: „Acum vom fi împreună!”
În diateza reflexivă, spunem „a se uni” și prin aceasta înțelegem că părțile implicate aleg ele însele să vină împreună. Este ca și cum două sau mai multe lucruri se îndreaptă unele către altele, fără să fie forțate de cineva. Să ne gândim la doi magneți care se apropie unul de celălalt. Ei simt o atracție naturală și se unesc singuri, fără ca cineva să intervină. „A se uni” la reflexivul reciproc, arată o voință comună, o decizie a celor implicați. Este ca atunci, la 1 Decembrie 1918, când românii și-au spus: „Noi dorim să fim împreună, pentru că avem același vis!”
E corect să spunem că Unirea a fost rodul a trei mari instrumente ale politicii externe: războiul, diplomația și cultura. Dar mai presus de acestea, Unitatea – care e frunctul Unirii, este rodul unei conștiințe naționale adânc înrădăcinate în limba, credința și valorile noastre comune.
Astăzi, când celebrăm Ziua Națională, să nu uităm că unitatea noastră este mai mult decât un fapt istoric. Este un proces viu, care cere fiecărei generații să contribuie la consolidarea sa. Fie ca această zi să fie o reamintire că adevărata educație vine din asumarea integrală a trecutului, fără senzațional dar și fără omisiuni.
Vă mulțumesc!
Călin Diaconu, 1 Decembrie 2024
Ca în fiecare an de 1 Decembrie, ne-am regăsit uniți și anul acesta, în jurul pietrei de mormânt, a Cardinalului Mărturisitor Iuliu Hossu … Mulțumim, Organizatorilor!
I admire Phylosophers and Theologians – they love wisdom and some times make wise choices. Most important, they do not forget to say “thank You” for their findings …
Istoricii sunt cei care studiază știința istoriei, ei caută să înțeleagă cauzele unor evenimente trecute, prin informațiile pe care le organizează sistematic: detectivi ce recompun un puzzle, pentru a aduce povestea tabloului respectiv, în actualitate …
Filosofii istoriei sunt cei care studiază materia din perspectiva adevărului intim, ei reușesc să aprofundeze firul faptelor, până la descifrarea intențiilor reale ale protagoniștilor.
Teologii istoriei reușesc să întrevadă, în lungul șir al faptelor unor generații în succesiune neîntreruptă, voința divină, sensul eternității care se toarce în fuiorul timpului … Acest sens nevăzut, ascuns ochiului care cercetează, este revelat sub forma privirii de ansamblu, și răspunde celei mai profunde întrebări pe care am auzit-o vreodată: ”Ce vrea Dumnezeu, de la noi?”
Calin Diaconu 