Nostalgice



17 Ianuarie  2009 – ora 10,30… ma uit la ceas pentru a nota cat mai exact primul moment in care am simtit madrie dupa mult, mult, timp. Am intrat in incinta Bibliotecii Centrale Universitare din Bucuresti: INCREDIBIL de europeana. Scriu aceste randuri dintr-un “Bufet” curat, in care degust unul din cele patru sortimente de sandwich-uri cu piept de pui din care mi-a fost greu sa aleg…  Mi-au ramas rest doi lei, de care am preferat sa imi iau un pix si un top de hartie de langa casa de marcat – invitatie catre scris si aducere aminte totodata asupra locului in care te afli!

Gandul care ma framanta, in ascuns: cineva important, cineva mare, un personaj din acelea care stiu si pot multe, a realizat crima ce s-a produs in timpul Revolutiei din ’89, cand – absolut inutil, cartile au fost prinse la mijloc intr-un foc incrucisat si distruse… Multa vreme impracticabila, santier in lucru, BCU si cu mine ne-am departat unul de celalalt, ne-am luat fiecare cu destinul sau…  E Sambata amintirilor si a recunostintei:copiii nostri vor avea sansa de a studia intr-un oras european… da!, acesta este sentimentul cu care ma amagesc traindu-l realmente – mandria ca, printr-o parte a sa, intregul s-a ridicat peste conditia la care pare condamnat…

Ma grabesc sa inchei, pentru ca urmeaza sa particip la un tur de initiere, care se organizeaza din ora in ora, cu ghid dedicat…

IMPRESIONAT de cele ce vad, nu pot sa nu ma intreb cat de mare e distanta intre tineretul de azi si carte, daca au trebuit asemenea conditii exceptionale pentru a-i atrage in salile de lectura, a-i repune in contact cu realitatea profunda a cartilor… Cartile uitate, detronate si ocolite, prafuite, inselate si prea obositoare pentru ritmul vietii de azi.

Forma de autoaparare a culturii in fata asaltului mediatic: creeaza-le conditii tinerilor, da-le o forma perfecta (computerul si internetul sunt bine dar strunit integrate) – si asteapta sa te iubeasca, la schimb!

PS. ce pacat de capacitatea maxima atat de mica – doar 378 de cititori simultan… dar avem un standard!


Cea mai puternica unire, cea mai teribila atractie intre oameni,
aceea care dureaza si dupa ce trupurile noastre imbatranesc si isi pierd
din atractivitate – este in cuget si simtiri (cum spune Poetul);
in spirit si suflet (cum spune Biserica).
Daca sufletele se pot “simti” unele pe celelalte intr-o lume a lor,
separata de lumea aceasta – atunci avem o imagine despre cum sunt
Raiul si Iadul.
Dorinta noastra cea mai fierbinte, (pe care unii o resimt inca deja
din aceasta Vale a Plangerii si Trecerii) – este de a ne reintalni
ca familie (ca entitate si unitate), dupa savarsirea noastra de aici –
in lumea de dincolo.
Binemeritandu-i pe mortii nostri dragi in lumea aceea, ce ne asteapta
dincolo si petrecand apoi acolo, dimpreuna cu ei, in asteptare comuna,
venirea cea de-a doua a Mantuitorului. Impreuna asteptand
si nu singuri!
Poate ca Iadul inseamna tocmai sufletele ingreunate si preocupate
de propriile pacate, care nu s-au stiut impartasi din ceilalti aici si
care petrec in singuratate absoluta asteptarea cea de dincolo.

Relatia de “transfer” intre cum traim si cum petrecem dupa
ce murim rezulta destul de clar, nu?


Ghinionul lui Siegfrid: a omorit balaurul toamna… Prin victoria sa, ii aflam punctul slab. I se releva punctul slab dar nu baga de seama, nu vrea sa tina cont de el! Umbra de urma, de pe umar, de pe urma… Nu exista victorii finale in timpul vietii, fara umbre, fara puncte slabe, fara puncte puncte, fara urmare sau urmari sau urme.

Slabiciunea lui Siegfrid: provine direct de la Adam. Din nou femeia este punctul slab al barbatului, locul/poarta/calea aleasa sau aflata de raul Hagen in a patrunde in interiorul bunului erou. Crimhilda a tesut pe camasa barbatului ei, din dragoste si prostie, o lacrima de cal troian.

E toamna, tarziu. E timpul ca Siegfrizii sa fie mai atenti…

« Previous Page