Am ieșit în tăcere din Sala „Liviu Ciulei” a Teatrului Bulandra, încercând să-mi potrivesc pașii pe același ritm cu inima care bătea ușor neliniștit. Tocmai văzusem (împeună cu fiica mea Daria, la invitația soției Cristina) Tatăl, piesa lui Florian Zeller, dar de fapt sentimentul era că participasem la o reprezentare a unui teatru antic … oare ce-și spuneau grecii lui Pericle, în drumul lor spre casă, atunci când plecau povestind impresiile din amfiteatrul care le explica despre alunecările și căderile lor zilnice?
Îmbătrânirea este o suferință complicat de povestit … coborârea fiind una lentă, imposibil de oprit, o suferință personală pe care și generația X (din care fac parte), a început să o perceapă ușor-ușor, pe propria piele.
Maestrul Victor Rebengiuc, la 92 de ani – reprezentant al ”Generației Tăcute” (sic!), ne-a oferit nu doar un rol, ci o lecție: despre fragilitatea minții, despre cărările încurcate ale memoriei, dar mai ales, despre demnitatea cu care-ți poți privi sfârșitul, chiar și atunci când nu-l mai recunoști.
Personajul său, un tată ajuns în labirintul bolii degenertive pe care medicii o numesc ”demență” (cu diferite forme, între care cea care a dobândit o tristă notorietate ar fi Alzheimer-ul) se manifestă printr-o deteriorare progresivă a funcțiilor cognitive, care afectează memoria, gândirea, limbajul și capacitatea de a realiza activitățile zilnice), ne-a fost propus ca simbol al bătrânului într-o lume care nu mai știe ce să facă cu bătrânii săi … Am amețit – purtați între realitate și imaginar, pentru a înțelege ”pe pielea altuia” gravitatea acestei boli.
Am văzut cum bastonul – semn al sprijinului, dar și al neputinței ce se transmite ”din tată-n fiu” – devine o torță trecută din mână în mână, de la o generație, la alta. Copiii, cândva sprijiniți, ajung sprijinitori. Sau … aleg să fugă de acest rol, nepregătiți. Cu omul bolnav nu te poți certa, iar egoismul bolii e greu de purtat pentru cei din jur: bătrânul cere, repetă, insistă, uită… și te obligă să fii mai bun decât ești.
Una dintre marile reușite ale punerii în scenă este transformarea subtilă a decorului. Privind pe scenă, realizam cum apartamentul cochet al personajului se metamorfozează sub ochii noștri într-un … azil. Mobilierul dispare, ceasul se pierde și se regăsește, până când înțelegem efemerul clipei pe care o numim ”prezent”. Timpul, în piesa aceasta, nu e liniar. Se întoarce, se rupe, se reia. De aceea, replicile … se repetă! Iar ceasul – obiect banal al rutinei – devine simbolul vieții noastre: cât ne-a mai rămas, cu ce ni-l umplem, ce rămâne după noi …
Salvador Dali – La persistència de la memòria (1931)
Proprietatea? O iluzie, fiindcă nu luăm nimicuța cu noi. Nici patul, nici tablourile, nici chiar numele celor din jur, atunci când boala începe să le șteargă contururile realității. Ca-n tabloul lui Dali … se scurge vlaga din noi. Dar și așa, să nu ne plângem: mai e vreme de-un ”step”, de-un farmec de cuceritor, de-o amintire retrăită.
Dincolo de aceste gânduri, rămâne recunoștința. Am avut norocul să-l vedem împreună pe Victor Rebengiuc, la cei 92 de ani ai săi, în acest rol. Un actor care a făcut din fragilitate forță și din suferință un act de mărturisire. O prezență scenică așa cum rar am întâlnit, care ne-a învațat că îmbătrânirea este parte din destinul fiecăruia, iar bătrânețea merită ascultată, nu ascunsă.
Ar fi lipsit de sens să fugim de bătrânețe. Sau să ne prefacem că Alzheimerul e doar o altă boală „de care noi nu o să avem parte”. Să fim pregătiți. Nu cu rețete medicale, ci cu înțelegere. Cu iubire. Cu timp – acel timp atât de prețios care, la ”sfârșitul zilei” (- end of the day, sic!), este singurul nostru bun adevărat, darul primit gratuit, pentru care nu avem alt merit, decât acesta: de a-l folosi, cu sens.
Calin Diaconu 