O criză face să apară la suprafață lucruri neplăcute.

Deja ne sunt puse înainte câteva lucruri – și vor mai apărea cu siguranță și altele, pentru că suntem abia la început:

(1) Înțelegem dintr-o dată, fragilitatea planurilor noastre, a calendarului propriu, pe care ne-am obișnuit să-l socotim minuțios, pe ore și minute, cu săptămâni și luni înainte … de parcă timpul însuși nu ar fi doar un dar primit de la Acela care a creat epocile pentru ca noi să pricepem rostul eternității;

(2) Înțelegem emigrația română în toată fragilitatea și toată disponibilitatea pe care o are la compromis, îi aflăm limitele răbdării și mecanismul prin care ajunge la vorba străbună ”fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n țara mea ...” – vedem cameriste, femei de servici, ospătari, piccolo, barmani, portari, șoferi … lucrători aflați la baza piramidei serviciilor în industria ospitalității italiene – care e acum în stare de șoc și paralizie … , ei revin în țară de teamă dar și pentru că au fost lipsiți de protecția legalității: vom afla poate mai multe, dacă stăm de vorbă cu ei (câți dintre cei reveniți aveau asigurări medicale?) … Dar aici, acasă, sunt copiii și părinții lor, în fapt – scopul ultim al acestui efort de înstrăinare forțată. Viața e timpul pe care-l petrecem împreună

(3) Înțelegem – din greutatea cu care acceptăm izolarea și carantina – o mică părticică din ce trebuie să fi simțit Episcopii greco-catolici închiși pe nedrept în fatidicul an 1948, atunci când au fost despărțiți cu forța de turmele pe care le păstoreau … dar știm, recitindu-le caietele de însemnări, că sufletul nu poate fi robit, că sufletul omului este o cazemată în care nimeni nu poate pătrunde, afară de numai Bunul Dumnezeu, dar numai atunci când omul însuși îi va deschide … (Cardinal Martir Iuliu Hossu)

Pe măsură ce vom avansa în boala aceasta socială, vom mai afla lucruri despre noi înșine și despre lumea în care trăim, căci adevărurile grele, adevărurile care necesită intervenția noastră reparatorie, adevărurile care ne deranjează – se vor așterne cerându-ne socoteală, în fața ochilor noștri uimiți … să nu uităm că la origine, ἀποκάλυψις (apokalipsis) înseamnă revelație sau … ridicarea vălului

 

 

 

 


Ce ne spune harta coronavirusului despre felul nostru de a fi, al celor cu sânge latin?

Cum se întâmplă că ne păstrăm statutul de insulă – sau poate vecinii noștri nu raportează corect numărul cazurilor? (Mai are vreun sens să întreb de ce ne uităm din reflex la capra vecinului, să vedem – ea cum suportă trecerea prin criză?!)

Din desenul de mai jos, observ că încă nu am ajuns la densitatea Iranului, a Italiei sau a Frantei … dar îmi pare că Moldova noastră de dincolo de Prut și bineînțeles, Marea noastră cea Neagră sunt cele mai ferite de pandemie! Sau poate și pe-acolo se moare – dar fie prin banal înec, sau poate fără ca virusul să apuce să-și semneze și să raporteze victima?!

Harta Coronavirus

Harta coronavirusului azi, 10 Martie, conform Bloomberg.

Crede fiecare ce vrea: de pildă, că ar fi o legătură strânsă între sistemul raportărilor și culorile hărții de mai sus … dar mie îmi pare că tragem tare să-i ajungem din urmă pe frații noștri latini, parcă am primi un premiu al inconștienței (sau poate sperăm la niște ajutoare, ceva?) – … oricum, niște pupăcioși șifonați, loviți adânc în orgoiu, în plin sezon de mărțișoare! Zău așa! …

Ce a ajuns să însemne Binele? Iată că pentru unii, un dar dezinteresat și … neotrăvitor!

Iar mai-Binele? Desigur, ajutorul, primit la nevoie.

Dar Binele Suprem? Acesta rămâne și ieri și azi și pururi, puterea iubirii atotprezente, văzute și nevăzute, a Domnului Dumnezeului nostru, care veghează asupra întregii Sale creații și a unor vase fragile de lut, pe care le păzește de toate formele agresive ale răului, dintre care cea mai grozavă este, să o recunoaștem: ura …

martisor

… și dacă mărțișoarele se vor dovedi otrăvite?!


Suntem conștienți că există realități imorale, necreștine, diforme, contondente … cum procedăm în fața lor?

Am putea să ne delimităm, de pildă. Putem să-l luăm pe NU! NOI? NICIODATĂ! … în brațe, să ne agățăm de el ca de-un colac de salvare și să sperăm că vom ajunge cândva, undeva, eventual pe-o insulă a celor perfecți …

Am putea să luptăm cu ele, de pildă. Putem să tăiem un cap sau două al hidrei cu mii de chipuri care se numește generic CORUPȚIE, pentru a constata apoi că înmărmurim în fața puterii de regenerare (prin reinventare) a răului …

Am putea să o luăm la fugă, de pildă. Prin forme mai mult sau mai puțin legale de emigrație, cu bagajul interior sau exterior mai bogat sau sărac, putem să ne procurăm pașapoarte străine, dar vom afla despre Pământ un lucru pe care-l știm deja, că este rotund și se învârte amețitor: dacă realitatea răului ține de sensibilitățile noastre, nu avem scăpare …

Atunci, mă întreb dacă am putea să preferăm vinului – narcoticele, iar starea de beție să o permanentizăm artificial, cât să ajungem a fi terorizați de rozul pe care ni l-am creat în jur? Sau am putea să recunoaștem starea noastră de fragilitate, căci nu există decât o singură boală fatală, ultima. Iar aceea poate fi – în cel mai fericit caz, iubirea de oameni a celor care înțeleg să-L urmeze pe Cel care iubindu-ne, S-a lăsat scuipat, batjocorit, umilit și omorât, fără altă vină decât aceea de a fi pus semnul egalității de iubire între planuri aparent ireconciliabile.

Poate exista iubire de Dumnezeu, fără iubire de oameni?

 

Scena din cartea mortilor

Viața omului, la judecata finală. Nu cât am produs, nici cât am condus… Ci, cât am iubit pe semenii noștri, și dacă am jertfit oareceva pe altarul acestei iubiri …

 


Istoria ne învață că există câte ceva bun în lucrurile urâte, contondente, care ne lovesc pe parcursul vieții … și depindem în analize de înțelegerea corectă a conjuncturilor. Să luăm de exemplu extrădarea timpurie a tinerilor revoluționari modoveni de către domnul reacționar Mihai Sturza: cum ar fi ajuns altfel să se plimbe prin celelalte regiuni istorice românești, cuprinse și ele de freamătul revoluționar de la 1848? Ideile circulă pentru că oamenii intră în contact unii cu ceilalți, pentru că exersează comunicarea …

Proclamația de la Islaz menționează  și ea, în 21 iunie 1848 – cele trăite la începutul lunii mai (in zilele de 3-5), la Blaj, pe Câmpia Libertății:

Frați români! Respectați proprietatea și persoanele, adunați-vă cât de mulți, armați-vă cu toți, însă imitați pe frații voștri transilvani. Vedeți cum se adunară atâtea miriade fără să se facă cea mai mică larmă, cea mai mică neorânduială. 

Se cuvine așadar să ne întrebăm: cum circulă ideile? Cum învățăm unii de la ceilalți – și poate nu e lipsit de importanță să mergem și mai adânc cu interogările: cine de la cine (sau cine pe cine) învață, sau – de ce nu? – cine pe cine ține în întuneric, și mai ales, cu ce scop?

Veți spune să ne ferim de întrebările retorice, fiindcă plictisesc cititorul. De acord. Însă mirarea pe care am avut-o descoperind (într-o inspirată incursiune online pe site-ul Bibliotecii Naționale a Austriei), un manifest datat 24 Iunie 1848, în care cetățenii imperiului (printre care și frații noștri transilvăneni) – erau chemați să vegheze la respectarea ordinii alegerilor … mă fac nu numai să-l redau aici, dar voi încerca și un mic rezumat. Nu de alta, dar suntem în an electoral – și vechile năravuri electorale se vor actualiza.

Bineînțeles, in contextul noilor tehnologii, ni se va părea poate că răul îmbracă forme noi … dar vă rog, amintiți-vă de lecțiile învățate și haideți să recunoaștem, cât de mult ne regăsim în cele de mai jos … Iar atunci când o lecție predată în urmă cu 172 de ani își păstrează valabilitatea, nu cumva acest lucru în sine devine o probă de verificare a adevărului?

Pe cine imitau transilvănenii, admirați de românii din afara Carpaților?  Iată pe cine. Încercăm o traducere a primului paragraf din acest Manifest …

An alle Staatsbürger der österreichischen Monarchie (1)_1

Către toți Cetățenii Monarhiei habsburgice.

Alegerea deputaților pentru Parlament este pentru fiecare cetățean una dintre sarcinile cele mai importante care-i revin; căci viitorul patriei depinde de imparțialitatea și oportunitatea aleșilor.

Fiecare cetățean liber nu este numai îndreptățit, ci are și obligația să exercite toată influența legală de care este capabil, pentru ca alegerile să transforme în reprezentanți ai poporului pe acei bărbați (cu adevărat) liberi și cu fermitate de caracter (de care patria are nevoie, n.n.), și să se opună cu maximă fermitate oricăror influențe ilegale pe care le-ar observa, cum sunt acestea: amenințările, înșelătoriile, mituirea, siluirea, folosirea în interes propriu a ignoranței, ocolirea legislației alegerilor, și altele asemenea, care pot fi numite generic ca uneltiri împotriva statului

Un cuvânt doar, despre (1) imparțialitatea și (2) oportunitatea aleșilor. Iată ce stă în forța acestor calități:

(1) Odată aleși, reprezentanții sunt ai întregului popor, au o responsabilitate care transcende interesele partidului sau familiei – au intrat într-o familie mai mare – a  poporului -, sunt eliberați de ceea ce le-ar putea îngusta judecata;

(2) Fiecare om, la locul lui – după pricepere și pregătire. Altfel, cât ai fi de bun la suflet, dacă profesional nu depui efortul cunoașterii, a educării inteligenței , al specializării într-o bucățică pe care să o stăpânești cu autoritate profesională … nu vei ajunge niciodată la nivelul cerințelor.


Drama omului – dacă am citit eu bine în introducerea lui Friedrich Nietzsche la Genealogia Moralei (1887) este aceasta: deși poate fi definit ca ființă cunoscătoare, căci e posedat de a cunoaște toate cele din jurul său, omul nu poate ajunge la cunoașterea de sine-însuși.

Din demonstrația care urmează afirmației, am reținut că pe drumul vieții ne întâmpină multe întâmplări – noi ne ciocnim de ele, iar ele ne înțelepțesc doar până într-un punct, care nu aparține unei limite absolute …

Hotarul nu se închide după o întâmplare ce tocmai ni s-a petrecut, ci în aceeași măsură, acest limes interior e făcut să dureze numai până la următoarea întâmplare …

Aceasta să fie oare capacitatea noastră de life-long-learning?

Trag din cele de mai sus, aceste două concluzii:

(1) sinea noastră se protejează de cunoașterea întâmplătoare;

(2) sinea noastră nu se descoperă în fața cunoașterii senzoriale sau raționale, ci doar în fața altui mecanism, acela al cunoașterii revelate

Duminică binecuvântată!

Friedrich Nietzsche