În vremuri în care fiecare pas ni se poate măsura cu un algoritm, iar viața personală pare o anexă la statisticile publice, e bine să ne întrebăm: ce mai e cu adevărat „al nostru”? Ce anume trebuie păstrat intim și demn, neinvadat de politicile statului ori de lăcomia pieței?
Un popor care a trăit dictatura comunistă știe prea bine ce înseamnă să nu ai nici viață privată, nici proprietate proprie. Dar nici capitalismul – după cum constatăm – nu ne cruță: dacă nu ești atent, te transformi din cetățean în consumator, iar din gospodărie – într-o simplă unitate economică, supusă rentabilității.
Aici e miza conducătorului adevărat: nu doar să reglementeze, ci să educe. Nu doar să vegheze asupra interesului național, ci să cultive demnitatea personală, rădăcina oricărei democrații autentice.
Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, în Fides et Ratio, ne reamintește că omul e „humă insuflată cu suflet și rațiune” – adică ființă chemată nu doar să trăiască, ci să înțeleagă rostul vieții sale și al lumii în care trăiește. Proprietatea nu e doar o posesie, ci o moștenire și o responsabilitate. Nu e un zid care separă, ci un gard viu, pe care-l putem deschide, atunci când aproapele e în nevoie.
Statul, în slujba binelui comun, ar trebui să țintească trei priorități clare:
- Apărarea (atât de lăcomia din afară, cât și de aceea dinăuntru);
- Reglementarea justă a piețelor, pentru protejarea celor slabi, nu favorizarea celor puternici;
- Judecata dreaptă, făcută de oameni incoruptibili, pentru ca legea să fie lumină, nu sabie în mâna celor puternici.
Puterea adevărată e puterea pentru ceilalți. Iar bogăția, dacă nu se transformă în caritate, devine greutate în suflet și uitare de aproapele.
A secătui pânza freatică a satului, pentru a-ți umple doar ție hambarele, e tot un furt, chiar dacă poartă semnătură legală.
Să nu uităm: omul care nu se mai miră de misterul vieții și care nu se mai întreabă „de ce?”, riscă să devină doar o rotiță în mecanism. Dar acela care își descoperă libertatea de a gândi și a iubi, care cultivă pământul cu grijă și dă din rodul său și celor în nevoie – acela e cu adevărat om deplin.
Așa cum ne spune Fides et Ratio, „credința și rațiunea sunt ca două aripi pe care sufletul omului se înalță spre contemplarea adevărului”. Iar adevărul cel mai simplu, dar și cel mai profund, rămâne acesta: nu suntem stăpâni pe nimic, dar suntem răspunzători pentru tot ce ni s-a dat.
Calin Diaconu 
