În vremuri în care fiecare pas ni se poate măsura cu un algoritm, iar viața personală pare o anexă la statisticile publice, e bine să ne întrebăm: ce mai e cu adevărat „al nostru”? Ce anume trebuie păstrat intim și demn, neinvadat de politicile statului ori de lăcomia pieței?

Un popor care a trăit dictatura comunistă știe prea bine ce înseamnă să nu ai nici viață privată, nici proprietate proprie. Dar nici capitalismul – după cum constatăm – nu ne cruță: dacă nu ești atent, te transformi din cetățean în consumator, iar din gospodărie – într-o simplă unitate economică, supusă rentabilității.

Aici e miza conducătorului adevărat: nu doar să reglementeze, ci să educe. Nu doar să vegheze asupra interesului național, ci să cultive demnitatea personală, rădăcina oricărei democrații autentice.

Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, în Fides et Ratio, ne reamintește că omul e „humă insuflată cu suflet și rațiune” – adică ființă chemată nu doar să trăiască, ci să înțeleagă rostul vieții sale și al lumii în care trăiește. Proprietatea nu e doar o posesie, ci o moștenire și o responsabilitate. Nu e un zid care separă, ci un gard viu, pe care-l putem deschide, atunci când aproapele e în nevoie.

Statul, în slujba binelui comun, ar trebui să țintească trei priorități clare:

  1. Apărarea (atât de lăcomia din afară, cât și de aceea dinăuntru);
  2. Reglementarea justă a piețelor, pentru protejarea celor slabi, nu favorizarea celor puternici;
  3. Judecata dreaptă, făcută de oameni incoruptibili, pentru ca legea să fie lumină, nu sabie în mâna celor puternici.

Puterea adevărată e puterea pentru ceilalți. Iar bogăția, dacă nu se transformă în caritate, devine greutate în suflet și uitare de aproapele.

A secătui pânza freatică a satului, pentru a-ți umple doar ție hambarele, e tot un furt, chiar dacă poartă semnătură legală.

Să nu uităm: omul care nu se mai miră de misterul vieții și care nu se mai întreabă „de ce?”, riscă să devină doar o rotiță în mecanism. Dar acela care își descoperă libertatea de a gândi și a iubi, care cultivă pământul cu grijă și dă din rodul său și celor în nevoie – acela e cu adevărat om deplin.

Așa cum ne spune Fides et Ratio, „credința și rațiunea sunt ca două aripi pe care sufletul omului se înalță spre contemplarea adevărului”. Iar adevărul cel mai simplu, dar și cel mai profund, rămâne acesta: nu suntem stăpâni pe nimic, dar suntem răspunzători pentru tot ce ni s-a dat.

Jean-François Millet – „Angelus” Un tablou despre demnitatea muncii, despre pământul lucrat cu încredere și rugăciune, despre respectul față de timp și roade.

Recent, în fața imaginilor cu infiltrațiile masive de apă din Salina Praid, m-am întrebat dacă nu cumva și Natura are, la rândul ei, un mod al ei de a aplica ”amenzi” – nu prin polițiști, ci prin… infiltrații.

A fost nevoie doar de câteva zile de ploaie (în regim de ”flash flooding”) și s-a declanșat o situație de risc major: prăbușirea minelor de sare, evacuarea turiștilor, pericol pentru viața oamenilor și a animalelor, pentru economie, pentru încrederea în autorități. Și totul – se pare – pentru că, pe undeva, printr-un birou al unei instituții, a fost ignorat un semnal, un specialist, o limită.

Darul, pe care nu noi l-am creat

Oricât ne-am dori să credem contrariul, nu suntem – vreunul din noi – ”autorii” acestui Pământ. Nu noi am desenat munții, nu noi am sădit pădurile, nici sarea din Praid nu ne aparține „de drept”. Am primit această lume – frumoasă, echilibrată, îndestulătoare – ca dar.

Darul, în gândirea iudeo-creștină, implică nu doar recunoștință, ci și responsabilitate. Nu suntem stăpânii despotici ai planetei, ci administratori. A ne purta ca niște zei minori, cu drujba în mână sau cu buldozerul sub fund (scuzați pentru buldozer!), nu ne face nici mai puternici, nici mai respectați.

Dimpotrivă – când exagerăm în exploatarea resurselor, când decidem să ne înfigem dinții în miezul pământului fără a face vreo socoteală, Natura ne răspunde. Nu cu vorbe, ci cu prăbușiri.

Despre echilibru și răspunsul Planetei

Suntem tentați să credem că legile Naturii sunt… opționale. Așa cum în viața socială unii se cred mai presus de lege, și în viața naturală unii se cred mai presus de limitele geologice, ale hidrologiei sau ale ingineriei.

Exemplele sunt multiple – de la defrișările masive, la secarea lacurilor, până la mineritul agresiv sau construcțiile pe pământuri mlăștinoase, fără consolidări.

Dar vine un moment când Pământul ”zice nu” – și o face fără referendum. O fisură în subteran, o alunecare de teren, o infiltrație care scapă de sub control – și brusc ne amintim de ce existau pe undeva – ”niște reguli”.

Moise și … specialiștii de azi

Moise s-a întors de pe munte cu 10 porunci – un set de reguli clare, simple, pentru o viață dreaptă. Legea era dar, nu pedeapsă. Astăzi, inginerul de structură sau geotehnicianul ar fi Moise-ul contemporan: vine din muntele facultății, cu planuri, normative, calcule, avertismente: ca-n tabloul lui Rembrandt, ar avea motive de supărare, că poporul nu ascultă de Lege?

Câți dintre noi nu am văzut șantiere în care proiectul e doar o formalitate? Câte construcții nu au apărut „ca ciupercile după ploaie”, fără autorizații, fără avize, fără un plan de urbanism coerent?

Ne întrebăm apoi de ce cedează structura, de ce se surpă un trotuar, de ce apare igrasia în pereți.

Am transformat legislația în construcții dintr-un instrument de civilizație, într-o piedică enervantă. Uităm că fiecare „semnătură” cerută de lege înseamnă, de fapt, un „control de calitate” al responsabilității noastre.

Rembrandt (la 1659) – ”Moise și Tablele Legii”

Rembrandt îl surprinde pe Moise în momentul de tensiune maximă, când descoperă că poporul ales se închină vițelului de aur și e gata să arunce Tablele Legii. Deși scena e una de mânie justă, expresivitatea chipului său și forța gestului transmit nu doar furie, ci și durerea unui conducător responsabil care vede cum darul divin e călcat în picioare.

Legea vine ca dar, dar trebuie asumată – altfel, se frânge între indiferență și lăcomie …

Cazul apometrelor în fântâni: exces de zel sau grijă legitimă?

A apărut recent o știre care i-a pus pe mulți pe gânduri: obligativitatea instalării apometrelor în fântâni – pentru cei care le folosesc în scopuri economice. Unii au urlat: „Ce urmează, taxa pe aer?”.

Dar poate că întrebarea ar trebui întoarsă: vrem, ca societate, să încurajăm folosirea responsabilă a resurselor sau haosul? Vrem să existe echitate între cei care plătesc apă din rețea și cei care folosesc apa gratuit, dar o valorifică comercial?

Nu întotdeauna legea e bună – dar fără o lege clară și corect aplicată, vom ajunge să construim sate pe sare, lacuri de nămol în mijlocul orașelor și clădiri fără fundație …


În loc de concluzie:

Poate că nu suntem făcuți să ascultăm de la prima vorbă. Poate că avem nevoie, din când în când, să ne scuture câte o ploaie torențială, să vedem prăbușindu-se vedeniile noastre (visurile deșarte?) acolo unde credeam că „merge și-așa”. Dar cu fiecare astfel de avertisment, avem datoria de a (re)învăța să ne supunem legii – legii firii, legii morale, legii scrise.

Căci nu-i rușine să respecți reguli. Rușinea este atunci când le ignori și te miri că natura te-a tras de mânecă …


Am ieșit în tăcere din Sala „Liviu Ciulei” a Teatrului Bulandra, încercând să-mi potrivesc pașii pe același ritm cu inima care bătea ușor neliniștit. Tocmai văzusem (împeună cu fiica mea Daria, la invitația soției Cristina) Tatăl, piesa lui Florian Zeller, dar de fapt sentimentul era că participasem la o reprezentare a unui teatru antic … oare ce-și spuneau grecii lui Pericle, în drumul lor spre casă, atunci când plecau povestind impresiile din amfiteatrul care le explica despre alunecările și căderile lor zilnice?

Îmbătrânirea este o suferință complicat de povestit … coborârea fiind una lentă, imposibil de oprit, o suferință personală pe care și generația X (din care fac parte), a început să o perceapă ușor-ușor, pe propria piele.

Maestrul Victor Rebengiuc, la 92 de ani – reprezentant al ”Generației Tăcute” (sic!), ne-a oferit nu doar un rol, ci o lecție: despre fragilitatea minții, despre cărările încurcate ale memoriei, dar mai ales, despre demnitatea cu care-ți poți privi sfârșitul, chiar și atunci când nu-l mai recunoști.

Personajul său, un tată ajuns în labirintul bolii degenertive pe care medicii o numesc ”demență” (cu diferite forme, între care cea care a dobândit o tristă notorietate ar fi Alzheimer-ul) se manifestă printr-o deteriorare progresivă a funcțiilor cognitive, care afectează memoria, gândirea, limbajul și capacitatea de a realiza activitățile zilnice), ne-a fost propus ca simbol al bătrânului într-o lume care nu mai știe ce să facă cu bătrânii săi … Am amețit – purtați între realitate și imaginar, pentru a înțelege ”pe pielea altuia” gravitatea acestei boli.

Am văzut cum bastonul – semn al sprijinului, dar și al neputinței ce se transmite ”din tată-n fiu” – devine o torță trecută din mână în mână, de la o generație, la alta. Copiii, cândva sprijiniți, ajung sprijinitori. Sau … aleg să fugă de acest rol, nepregătiți. Cu omul bolnav nu te poți certa, iar egoismul bolii e greu de purtat pentru cei din jur: bătrânul cere, repetă, insistă, uită… și te obligă să fii mai bun decât ești.

Una dintre marile reușite ale punerii în scenă este transformarea subtilă a decorului. Privind pe scenă, realizam cum apartamentul cochet al personajului se metamorfozează sub ochii noștri într-un … azil. Mobilierul dispare, ceasul se pierde și se regăsește, până când înțelegem efemerul clipei pe care o numim ”prezent”. Timpul, în piesa aceasta, nu e liniar. Se întoarce, se rupe, se reia. De aceea, replicile … se repetă! Iar ceasul – obiect banal al rutinei – devine simbolul vieții noastre: cât ne-a mai rămas, cu ce ni-l umplem, ce rămâne după noi …

Salvador Dali – La persistència de la memòria (1931)

Proprietatea? O iluzie, fiindcă nu luăm nimicuța cu noi. Nici patul, nici tablourile, nici chiar numele celor din jur, atunci când boala începe să le șteargă contururile realității. Ca-n tabloul lui Dali … se scurge vlaga din noi. Dar și așa, să nu ne plângem: mai e vreme de-un ”step”, de-un farmec de cuceritor, de-o amintire retrăită.

Dincolo de aceste gânduri, rămâne recunoștința. Am avut norocul să-l vedem împreună pe Victor Rebengiuc, la cei 92 de ani ai săi, în acest rol. Un actor care a făcut din fragilitate forță și din suferință un act de mărturisire. O prezență scenică așa cum rar am întâlnit, care ne-a învațat că îmbătrânirea este parte din destinul fiecăruia, iar bătrânețea merită ascultată, nu ascunsă.

Ar fi lipsit de sens să fugim de bătrânețe. Sau să ne prefacem că Alzheimerul e doar o altă boală „de care noi nu o să avem parte”. Să fim pregătiți. Nu cu rețete medicale, ci cu înțelegere. Cu iubire. Cu timp – acel timp atât de prețios care, la ”sfârșitul zilei” (- end of the day, sic!), este singurul nostru bun adevărat, darul primit gratuit, pentru care nu avem alt merit, decât acesta: de a-l folosi, cu sens.


O meditație despre Polybios, Anacyclosis și rolul culturii în păstrarea demnității cetățenești

Am descoperit recent această imagine simplă, dar tulburătoare, cu șase trepte politice – trei forme superioare de guvernare și trei inferioare, fiecare pereche alunecând una în cealaltă, ca pe o pantă unsă cu uitarea de sine. Monarhie, Aristocrație, Democrație. Tiranie, Oligarhie, Ohlocrație (Anarhie).

Acest model ciclic se numește Anacyclosis și a fost descris pentru prima oară de istoricul grec Polybios, un fel de analist geopolitic al lumii antice. A trăit în secolul al II-lea î.Hr., a fost ostatic în Roma, dar și martor al ridicării Imperiului Roman. Nu scria din bibliotecă, ci din mijlocul transformărilor istorice.

În viziunea lui, societățile nu evoluează liniar, ci alunecă în cerc, prin coruperea formelor lor nobile. Când virtutea pălește, când liderii uită de telos – scopul binelui comun – și se lasă ademeniți de plăcerea puterii, urmează declinul, prin neglijarea sufletului.

I. De la monarhie la tiranie: ispita stăpânului

Polybios vedea monarhia ca fiind forma originară, în care conducătorul are grijă de popor asemenea unui tată. Dar când acest tată devine despot și-și confundă voința cu dreptatea divină, cade în tiranie – o caricatură de regalitate, unde frica ține loc de lege.

Saturn devorându-și fiul” – Francisco de Goya y Lucientes (Prado) … ilustrează cum se poate ca o putere paternă (Monarhia) să se transforme într-o forță devoratoare (Tirania), atunci când dorința de a păstra controlul devine distructivă. O invitație la meditație asupra fricii de a pierde puterea?

II. De la aristocrație la oligarhie: orbirea celor aleși

Aristocrația presupune conducerea celor mai virtuoși. Dar dacă aceștia își folosesc poziția pentru a-și proteja averile, nu idealurile, se transformă în oligarhi: un cerc restrâns care se hrănește din corupție și dispreț față de cei mulți.

III. De la democrație la ohlocrație: delirul mulțimii

Democrația este, în teorie, guvernarea celor mulți prin voință liber exprimată. Dar dacă nu e dublată de educație și spirit critic, se preface într-o ohlocrație – domnia pasiunilor colective. Populismul devine rege, iar rațiunea exilată. Urmează anarhia – clipa în care nu mai există nicio autoritate legitimă și fiecare strigăt vrea să devină lege.

Ce putem învăța noi, cei din veacul 21?

Că, paradoxal, istoria nu se repetă, dar rimează, cum spunea Mark Twain. Iar Polybios ne avertizează, peste veacuri, că formele bune de guvernare nu sunt garanții, ci responsabilități. Ele pot aluneca în forma lor coruptă dacă nu sunt hrănite permanent cu educație, caracter și cultură.

Nu putem opri alunecarea unei societăți doar prin vot, legi sau proteste. Adevărata frână este conștiința cetățeanului educat, care înțelege diferența dintre libertate și anarhie, dintre justiție și răzbunare.

Să ne întrebăm, deci, nu doar “cine ne conduce?”, ci mai ales “cine ne formează?”: Cărțile, Școala, Biserica, Familia – toate ar trebui să devină scuturi de apărare împotriva alunecării în formele inferioare.

Epilog cu tâlc

Grecul Polybios a fost prețuit de romani nu doar pentru istoria pe care o scria, ci pentru că traducea realitatea în lecții morale. Când monarhul devine tiran, când aristocratul devine hoț, când democratul devine demagog – e semn că virtutea a fost părăsită.

N-o putem aduce înapoi decât printr-o cultură vie, care educă inima înaintea minții …


După 1700 de ani de la Crezul niceean, iată cum încă ne arătăm unii pe alții cu degetul, căutând vinovatul de servici pe baza adevărului din cărți – și nicidecum considerând că ceea ce trebuie pus pe primul plan în viețile noastre, este Domnul …

Albrecht Dürer ”Christos în mijlocul doctorilor (Bisericii) …” – pictură de la 1506, care explică pasajul Aflării în Templu – vezi Evanghelia după Sf Luca, cap 2, 41-51

Lumea de azi pare că nu se mai înțelege nici măcar asupra felului în care ar trebui să se certe. În locul eleganței, observăm o confuzie a veseliei și tristeții, cu megafoane și microfoane în locul argumentelor, cu emoji-uri și înjurături accentuate cu ura lui ”HUO!” (v-ați imaginat că Parlamentul se poate coborî la nivelul unui Stadion?) în locul faptelor și cu multă, prea multă oboseală a inimii.

În mijlocul acestei hărțuieli pe care o acceptăm (până când?) în numele democrației needucate, două sărbători ne vor ajuta să ne adunăm mintea și sufletul: cei 1700 de ani de la Conciliul de la Niceea și Anul comemorativ al Fericitului Cardina Martir Iuliu Hossu, episcop al Bisericii Române Unită cu Roma, greco-catolică …

În anul 325, la Niceea, creștinii (abia ieșiți din catacombele rezistenței prigoanei romane) s-au așezat să se certe … teologic. A fost – dacă-mi permiteți – un scandal sfânt, pus la cale de Împăratul Constantin. Și tocmai pentru că s-au certat în conștiință și cu râvnă pentru Adevărul lui Dumnezeu, au reușit în cele din urmă să ajungă la o formulă comună: Credo in unum Deum…

Crezul – rugăciunea care a păstrat unitatea credinței mai presus de toate deosebirile de opinie. Vă amintiți filosofii stoici, care spuneau că ”înțeleptul nu are opinii” (adică nu-i este îngăduit să arunce cu vorbele, să aibe păreri neargumentate, neverificate – fiindcă pierde din credibilitate)? Nu e puțin lucru ca o adunare de episcopi să iasă din dezbatere cu o mărturisire atât de exactă a sufletului: lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.

În anii ’50 ai secolului trecut, la Sighet, într-o celulă înghețată, o altă adunare – una tăcută și fără stenograme – reafirma același Crez. Episcopul Iuliu Hossu rostea, în numele și împreună cu ceilalți șase Episcopi greco-catolici arestați pentru opoziția față de regimul ateu: „Credința noastră este viața noastră. Omul credincios nu poate fi lipsit de dreptul mărturisirii Adevărului, iar forma cea mai curată a mărturisirii este suferința. Când regimul ce s-a crezut prea-puternic în vremelnicia sa îți spunea ce să crezi, Crezul a funcționat ca o conștiință comunitară, ce mulțumește pentru tot ceea ce a primit în dar!

Și ce ne mai spune conștiința, dacă o analizăm astăzi, când lumea e tot mai fragmentată? Când consensul este subminat de suspiciune, iar dezbinarea e ridicată la rang de virtute?

Să observăm cum putem fi – fiecare din noi, în raportul pe care-l avem cu propria noastră conștiință, pe o cale:

  • rea, când o simțim mustrându-ne (vezi întâlnirea cu femeia adulteră în Ioan 8, 9);
  • greșită, atunci când ne încăpățânăm să nu vedem lumina (vezi descrierea orbirii inimii în Ioan 9, 41);
  • bună și bucuroasă, abia atunci când ne păstrăm curăția inimii (simțiți bucuria Sfântului Pavel în Scrisoarea a II-a către Corinteni 1, 12).

Unitatea credinței nu înseamnă nici pe departe uniformitate de opinie! Înseamnă că fiecare om are datoria de a-și trăi viața în acord cu ceea ce mărturisește cu gura. Nu poți rosti Crezul (tău, sic!) Duminica și apoi, să trăiești de parcă Dumnezeu e doar ”o idee printre altele”, de luni până sâmbătă….

Adevărata unitate nu se votează și nu se impune prin forță. Ea se trăiește – ca la Niceea, prin dialog și discernământ, cu sfinte palme date pentru trezirea celor rătăciți – sau ca la Sighet, prin tăcerea răbdătoare, a suferinței care-L mărturisește pe Christos, Domnul.

Și pentru că ne regătim să intrăm în era matematicienilor … revenim la invitația adresată fiecărui suflet cititor al acestor modeste rânduri, de a descoperi ecuația vieții sale, acolo unde credința este axa verticală, iar iubirea, coordonata orizontală.

Poate că în felul acesta, vom învăța, luând-o de la capăt, să nu ne mai fie rușine cu propria noastră conștiință …