„Fiecare să-și cerceteze fapta sa, și atunci va avea lauda numai în sine, iar nu în altul.”
 (Galateni 6,4)

Îmi pare că trăim în zodia bogatului nemilostiv: în jurul meu, lumea e chemată la mese pline, dar privirile celor ce (se) petrec, cată (pierdute) ”în gol” … 

Hai să mă-nfrânez a judeca pe ceilalți … căci am reținut avertismentul Sfântului Pavel, adresat galatenilor de ieri și de azi: adevărata îndreptare începe abia atunci când încetăm să ne comparăm cu ceilalți și începem să ne privim (critic) propriile fapte.

Educația, în sens creștin, nu constă în diplome și nu e un ”trofeu”, ci mai degrabă, un exercițiu al inimii.

Un semn al îndreptării, dacă ar fi să urmărim logica Sfântului Pavel, ar putea fi blândețea cu care îl mustrăm pe celălalt. Nu tonul, nu argumentul, ci … blândețea! Acea atitudine care spune, fără cuvinte: „Frate, recunosc că aș fi putut fi eu, foarte ușor, în locul tău.”

Munca preotului, a profesorului, a oricărui om care seamănă binele în ceilalți, este o formă de educație prin iubire. Ceea ce semănăm în ceilalți, aceea vom culege mai târziu în noi înșine. Gradul de civilizație atins (sau pierdut) de o națiune, sau altfel spus: ”cultura în acțiune”, nu rezultă din frumusețea unor discursuri, ci în gesturile mici ale omului de rând care a fost învățat să se abțină de la animalitate (scuipatul pe stradă, înjuratul la stop, cearta din orice, … ).

Educatorii (profesori, preoți, politicieni) știu că fiecare gest al lor – cât de mic – le adaugă sau le scade din credibilitate:  cum îți ții elevul de mână, cum îi asculți greșeala, fără să-l strivești …

O gravură, care ne judecă în tăcere

Heinrich Aldegrever, „Lazăr la poarta bogatului”, 1554 (gravură în cupru, domeniu public)

Gravura lui Heinrich Aldegrever, redă starea de tensiune pe care încerc să o explic. În miezul ”economiei-univers” (vorba lui Fernand Braudel, sic!), e masa bogatului — plină, fastuoasă, strălucind în lumina lămpilor; iar afară, Lazăr, culcat pe pământ, cerșind firimituri. Aldegrever nu moralizează, dar ne arată cum este transformat ospățul, prin orbirea confortului, în goliciune. Bogăția construită pentru simțuri, devine prizonierat.

Privind cu atenție scena, veți observa rolurile fiecărui personaj. Primul, preocupat să-și umple paharul, trăiește doar pentru plăcerea imediată. Bogatul nemilostiv, prins între o femeie care îl flatează și un bătrân care filosofează, oscilează între două ispite: cea a trupului și cea a vanității intelectuale. În fața lor, un alt bărbat, cu fruntea încruntată sau mirată, îl observă pe Lazăr și parcă gândește: „Ce caută ăsta aici? Nu se vor îmbolnăvi câinii noștri, dacă îl ating?”

Aldegrever reușește, cu linii tăiate în cupru, să spună ceea ce Evanghelia după Sf Luca ne învață în parabola Bogatului nemilostiv (cap 16): orbirea începe în clipa în care omul uită să mai vadă chipul fratelui său.

Despre îndreptarea după moarte

Unii se întreabă: bine, bine … dar mai e cu putință o îndreptare, după moarte? De fapt, începutul îndreptării se face chiar aici și acum — prin felul în care trăim partea conștientă a vieții noastre: maturitatea și bătrânețea.

Nu suntem într-o așteptare resemnată, ci avem în față un timp al împăcării. Cine a semănat cu răbdare, cine a crescut oameni și nu doar succese, va ajunge să guste dintr-o pace tăcută, în mijlocul nepoților și strănepoților. Pacea … ”huzur”-ul din limba turcă!

Gândesc că ar fi timpul ca, de-oi fi așezat în capul mesei, să am parte de o tăcere caldă, când ceilalți ar vorbi între ei, iar mie mi-ar rămâne zâmbetul, recunoscând în ei, ceea ce am fost cândva, mulțumind pentru ceea ce le-am dăruit, fără să știu … 

Poate că aceasta e adevărata îndreptare: nu prin judecată, ci prin rod.

Maturitatea și bătrânețea, trăite cu seninătate, sunt dovada că dragostea creștină, atunci când vine din și devine spre Educație, schimbă nu doar omul, ci și lumea din jurul lui.