Calugar in Padure, admirand in tacere Lumina

Oare cum astepta ivirea zorilor, primele raze de lumina, acel calugar al evului mediu, retras in pustie, fara provizii de lumanari sau lux de faclii aprinse care sa-i prelungeasca orele de lectura si implicita apropiere de Cuvantul cel Sfant al Scripturii … poate singura carte pe care si-o luase cu sine, companion si far calauzitor printre necuvantatoare, intr-o lume din afara celei lumesti, o lume a sinelui care sta de vorba cu sine insusi …?

Lumina cuvantului scris are nevoie de lumina soarelui (sau a lumanarii), de lumina ochiului care sa o adune si, in fine, de lumina ratiunii insufletite – adica dedicata mantuirii sufletului -, care sa o cuprinda, inteleaga, guste …

In ciuda (sau datorita?) acestor lipsuri, lumina cuvantului scris pare ca se afla mereu in asteptare pentru a fi culeasa: fruct gata rodit, aflat in parg, asteptand pe cel copt sa isi astampere foamea, pe cel insetat sa isi astampere setea…

Lumina cuvantului vorbit razbeste si vindeca ochii celui orb, forta cu care vibreaza aerul face sa ne speriem uneori de puterea lui. Dar si cuvantul vorbit are limitarile lui: am intalnit predicatori care se pierd in ascultarea idolatra a propriei lor rostiri, iar  neconsemnarea in scris, netintuirea lui, il poate pierde sau deforma prin transmiterea orala – de la puterea de a comunica a unuia, pana la posibilitatile limitate de receptare a celuilalt…


Cuvintele nu ne-au fost date pentru a înjura, ci pentru a ne înțelege unii cu ceilalți. De multe ori însă, ne trezim în fața evidenței că în loc să ne adune, cuvintele descriu prăpastia dintre noi.

E suficient să ne gândim la creștini, care se descriu prin titulatură urmași legitimi ai lui Isus Cristos – dar care sunt astăzi împărțiți în catolici, ortodocși, protestanți …

Mă gândesc că diferențele sunt înrădăcinate în adâncul firii noastre, nu numai ca semn distinctiv, ci ca expresie a propriei libertăți…

Unii vad cuvintele, altii le si inteleg, altora li se pare ca le-au auzit iar altii le asculta ...

Şi totuşi …

După ce înţelegem că aceeaşi realitate poate suporta zeci de interpretări diferite, după sensibilitatea şi puterea de cunoaştere a fiecăruia;

După ce concluzionăm că deşi avem aceeaşi alcătuire, fiecare din noi fiind “compus” din trup, suflet şi spirit … ajungem la performanţe diferite şi avem reacţii diferite faţă de ale celuilalt, fiind unici în felul nostru şi liberi prin darul alegerii;

Tocmai această mirare şi acest mod de a înţelege/concluziona asupra vieţii, face să ne cutremure din nou gândul unităţii: CARE ESTE SCOPUL ULTIM AL CREŞTINILOR? ACELA DE A SE UNI CU TOŢII, SUB STEAGUL LUI CRISTOS!

Ne gândim la o unitate a vieţii, unitate de trăire: ce se exprimă atât fizic (prin Sfânta Taină a Botezului şi prin Sfânta Euharistie) cât şi psihic (gândurile şi vorbele noastre se supun de bunăvoie aceloraşi reguli).

Puterea unităţii sufleteşti este atât de amplă, încât depăşeşte graniţele temporale ale unei singure generaţii: unitatea în trăire creştină este singura soluţie pe care o cunosc, pentru ca noi, cei de azi, să fim împreună cu generaţiile care s-au închinat lui Cristos înaintea noastră şi cu cei care vor veni după noi: nu-i aşa că sună optimist?

Şi poate fi punctul ideal de plecare în explicarea obligativităţii speranţei ca atitudine de viaţă …