Imaginaţi-vă nişte dealuri line, pe care te poţi da de-a berbeleacul până jos, copil nebun şi fără minte, pentru ca apoi să rămâi lat în iarbă, cu ochii spre cer – unde norii se învârtesc dincolo de comanda ta, într-o horă: ba-ncolo, ba-ncoace…
Începe ca un cântec trist, de om care s-a aşezat la casa lui, care a-nvăţat să calce apăsat pe urmele celui din faţa sa. Se continuă şi mai trist, dar pe un ton mai înalt, ca şi cum apa pârâului ar vrea s-o pornească înapoi spre izvoare. Şi apoi, brusc – fără nici un menajament, îşi aduce aminte că viaţa e frumoasă, şi ţine-te frate, veselie!
Capul ridicat, pasul relaxat, cu mâinile şăgalnic ţinute la spate: efortul fizic se îngroapă în bucuria muzicii împletită cu dansul – astfel ia naştere o stare pe care n-am ştiut să o numesc serios. I-am spus, când am ascultat-o văzând cum se joacă: ĂSTA-i UN ZORBA … ARDELENESC! Odată şi odată, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi filma acest dans. Până atunci, vă invit să-l ascultaţi pe Dan Dărăbanţ şi băieţii lui…
PS: … mă întreb de nu cumva, spre final – există şi opţiunea intrării fetelor în joc, pentru o învârtită? E mult de-atunci, şi amintirile se cer împrospătate!
Mai jos, avem un film intitulat “Nunta de la Rupea” …