Recunosc ca am doua locuri unde ma simt acasa.

Nu, nu am doua domicilii (cu atat mai putin doua proprietati …) – ci am amintiri la fel de puternice din doua locuri.

Primul este Bucurestiul, orasul in care m-am nascut (scuzati, nu ne alegem nici familia si nici momentul sau locul nasterii!) iar al doilea este Rupea (judetul Brasov) – oraselul in care am copilarit. Intre cele doua sunt atat de mari deosebirile, incat le-as putea linistit plasa la extreme, acoperind astfel intreaga oferta imobiliara autohtona: cine a crescut in fata blocului, batand mingea in parcare iar vacantele si le petrecea pe dealurile podisului transilvan – poate spune ca a gustat din tot ce ar fi putut oferi plaiul mioritic in veacul XX …

Pana in 1989, ca majoritatea conationalilor, nu am fost plecat in strainatate, cum se spunea pe-atunci “nici macar la bulgari”. De aceea, setea de cunostere a strainatatii – motivata de seceta impusa de regimul comunist -, a generat in noi nu numai curiozitate, ci mai ales o tensiune a asteptarilor: “Cum o fi dincolo?” ne intrebam …

Acel “dincolo” a fost pentru mine Toscana, iar primul oras vizitat la pas – Florenta.

“Firenze per la belezza, Roma per la grandezza”, spun italienii. In poza de mai jos, centrul spiritual e surprins pe de-a-ntregul: Baptisteriul octogonal in care se spune ca ar fi fost botezat Dante; Campanilla lui Giotto si Domul Santa Maria del Fiore – cu faimoasa cupola a lui Brunelleschi.

Iar astazi, cand revad locuri in care am fost, ma trec fiorii aducerii aminte si ma bucur ca universul bipolar Bucuresti-Rupea, ce parea candva indestructibil, s-a spart la un moment dat, facand loc unor orase si mai ales unor amintiri la fel de dragi.

Firenze

 


Am fost in fuga prin Rupea, am ajuns pe inserat. Folosind ultimele raze de soare si puterea blitzului, iata mai jos cateva poze despre stadiul lucrarilor, dar mai bine spus: felul in care se lucreaza la renovarea uneia dintre cele mai mandre cetati din Ardeal.

Mai jos, vedeti cum romanii – ajutati generos de prietenii lor europeni, cauta sa refaca cu cele mai primitive metode, o constructie care s-a straduit sa reziste veacurilor. Tencuiala cade deja, proiectul de schela s-a pierdut, fantana adanca si cu apa limpede e de domeniul trecutului, dar undeva, departe … se aud deja autocarele pline de turisti curiosi sa viziteze tara lui Dracula!

Pe o stanca de bazalt ...

... cetatea avea nevoie de mesteri priceputi in proiecte!

... mesteri de suprafata, pentru care tencuiala e pe primul loc!

... iar tencuiala fara schela nu se poate!

... o schela europeana, pe masura valorii proiectului!


Între două turnuri...

Imaginaţi-vă nişte dealuri line, pe care te poţi da de-a berbeleacul până jos, copil nebun şi fără minte, pentru ca apoi să rămâi lat în iarbă, cu ochii spre cer – unde norii se învârtesc dincolo de comanda ta, într-o  horă: ba-ncolo, ba-ncoace…

Începe ca un cântec trist, de om care s-a aşezat la casa lui, care a-nvăţat să calce apăsat pe urmele celui din faţa sa. Se continuă şi mai trist, dar pe un ton mai înalt, ca şi cum apa pârâului ar vrea s-o pornească înapoi spre izvoare. Şi apoi, brusc – fără nici un menajament, îşi aduce aminte că  viaţa e frumoasă, şi ţine-te frate, veselie!

... ochiul Cetăţii ciclopic, veghează!

Capul ridicat, pasul relaxat, cu mâinile şăgalnic ţinute la spate: efortul fizic se îngroapă în bucuria muzicii  împletită cu dansul – astfel ia naştere o stare pe care n-am ştiut să o numesc serios. I-am spus, când am ascultat-o văzând cum se joacă:  ĂSTA-i UN  ZORBA …  ARDELENESC!  Odată şi odată, cu ajutorul lui Dumnezeu, voi filma acest dans. Până atunci, vă invit să-l ascultaţi pe Dan Dărăbanţ şi băieţii lui…

PS: … mă întreb de nu cumva, spre final – există şi opţiunea intrării fetelor în joc, pentru o învârtită? E mult de-atunci, şi amintirile se cer împrospătate!

Mai jos, avem un film intitulat “Nunta de la Rupea” …


A plouat într-adevăr mult prea mult – e un soi de abur în Bucureşti şi un aer tot mai greu respirabil (sau poate m-am sensibilizat eu din lipsă de mişcare?).

Dramele moldovenilor (şi nu numai) fac obiectul discuţiilor din ultima săptămână, drame prezentate personalizat, fiecare individ ca destin influenţat particular de năvalnicele ape.

În ’72 îmi aduc aminte că am făcut un desen cu nişte recolte compromise, în care grâul nostru părea crescut în orezărie… Aveam 6 ani şi rămăsesem impresionat de imaginile transmise la televizor. Apoi, în vizită la Rupea – orăşelul celor mai minunate vacanţe, am văzut locul până unde ajunsese apa în partea de jos a oraşului, marcat cu dungă distinctă pe pereţii caselor.

S-a dispus imediat după aceea, îndiguirea “Văii” – un afluent al Oltului care trece prin apropiere, la Hoghiz. A rezultat o “PROMENADĂ” de toată frumuseţea, pe care au fost plantaţi tei, montate bănci…Ce seri splendide cu ceata Vikingilor, cântând Beatles sub clar de lună, la vreo 10 ani după… Şi de atunci, nu am mai auzit să se fi inundat orăşelul meu drag. Deci, se poate.

Apropo, să nu uit de cinismul autorităţilor aflate în vizită de lucru, care AU TUPEUL SĂ SCOATĂ PE GURITZA LOR: “De ce v-aţi construit casele în zone inundabile?” HELLO GUYS, WAKE UP! CINE LE-A DAT OAMENILOR AUTORIZAŢIE DE CONSTRUCŢIE SAU CINE A VEGHEAT CA ACESTE CONSTRUCŢII SĂ NU SE ÎNTÂMPLE ACOLO?!

Am prins un pic şi din mişto-ul cu “De ce nu v-aţi asigurat?”, dar după asta, m-am salvat din telecomandă…

Amfibiile de toate zilele...

PS. Locuiesc pe o stradă – BULGĂRUŞ, în Bucureşti – sectorul 5… În anul 1999, când am cumpărat terenul, am făcut un drum la PRIMĂRIE. Asigurările – verbale, că “strada e în planul de reabilitare, pentru introducerea canalizării şi apei potabile”… le-am primit de la un PNŢCD-ist dacă îmi aduc bine aminte! De-atunci, corespondenţă multă cu Primăria onorabilului Dom’ Primar Vanghelie… nimic. Mă întreb, dacă mi-ar fi spus cineva: “Construiţi, dar canalizare şi apă – abia peste 10 ani!”, aş mai fi pornit oare construcţia pe frumoasa noastră stradă?