Mai întâi, vom sesiza o diferenţă între „clătinat” şi „legănat” prin filtrul perceperii/înţelegerii diferite a timpului trăit.
Pentru unii, timpul stă pe loc, pentru alţii – timpul o ia razna. Mişcarea singură e aceeaşi şi intelegem ca se trage din pendul… atunci cand, aramiu-tomnatic se aseaza-n ultim vals pe pamantul inca fierbinte.
Se leagănă:
- codrul verde când simte freamătul haiducului şi doina voinicului;
- doi pe-un balansoar când nu au nevoie de cuvinte;
- copilul în leagăn când e înfăşat (legat)…
Dar se clatină:
- o clădire la cutremur;
- un om beat în zigzag-ul drumului pierdut;
- o statuie când stă să fie dărâmată de pe soclu.
Distingem un dramatism şi o nuanţă mai radicală în clătinare, care lasă de-o parte relaxarea şi se concentrează pe acel moment de „ori-ori”, de „atărnat de-un fir de păr”, de „azi o vedem şi nu e”. E momentul recunoaşterii Marelui Adevăr: acela al micimii noastre de „fir de praf” şi „biet nimica”…
Apoi, ne vom întreba care este fermecata legătură între „clătinare” şi „clătire”; dacă nu cumva este nevoie să iscăm furtună (Sturm) şi să băgăm la înghesuială (Drang) aparenta putere nemăsurată a Minţii şi Voinţei noastre pentru a ne limpezi asupra a ceea ce suntem cu adevărat: suntem gândurile, principiile, hotărârile pe care le luăm. Suntem credinţa noastră.
(Şi să nu uităm a mulţumi furtunii pentru latura marinărească a caracterului
nostru!)
