Dragă Cititorule de Bloguri, rătăcit prin părțile mele de internet, îți propun pentru reflecție … fiindcă tot vorbim despre muncă la un mod absolut teoretic, să iei aminte la acest final al concertului Ellei Fitzgerald – Paris, Olympia, 1963.

Mai întâi, că vrea să facă un favor, un fel de pamplezir publicului parizian – și nu-i iese … căci zice ”anyway, I goofed it …”  după care, fără să se-ntoarcă spre micul ei band, o dă pe swingul cel mai pur din câte s-au compus … e vorba de celebrul ”Mack The Knife” din Threepenny Opera … în care Ella ne arată că ea ține loc și de Louis Armstrong …

Apoi, unde mai pui că pe vremea aceea nu se punea problema de aer condiționat și nici de cască-n ureche.

Scumpa de ea, ce cadou, ce ieșire, ce superbitate!


Limba germana si cea engleza fac parte din aceeasi familie – e un lucru stiut de toata lumea. Au fiecare insa orgoliile lor, si rareori ajung sa fie unii eroi in patria celorlalti.

Un asemenea caz rar, este acela al cuplului Brecht/Weil. Un neamt catolic, cu vederi de stanga – Bertolt Brecht (pe care l-am studiat la Scoala cu “Mutter Courage” si “Viata lui Galilei”) si un alt neamt evreu, tot de stanga Kurt Weill – au scris (primul) si compus (al doilea) o opera cu sclipiri geniale – … pe care englezii au preluat-o si tradus-o si au facut-o celebra. Au popularizat-o pana au facut-o a lor!

Vorbesc despre pasajul “Mack The Knife” din “Dreigroschenoper”. “The Threepenny Opera”. Sau, pe romaneste … “Opera de trei parale”.

Interpretarile de mai jos – ale lui Luis Armstrong, Bobby Darin si Ella Fitzgerald sunt dincolo de cuvinte … dar ar putea intra in competitie, cu intrebarea: ce i-a atras atat de mult la aceasta piesa?