Istoria are răbdare. Algoritmii, nu.
Istoria se construiește lent, din memorie, experiență, suferință asumată și adevăr transmis imperfect. Algoritmii, dimpotrivă, trăiesc din reacție rapidă, emoție comprimată și judecăți instantanee.
În această tensiune se naște un fenomen care neliniștește: tineri care privesc cu nostalgie spre comunism — un regim pe care nu l-au trăit, dar despre care vorbesc cu siguranța celui care a văzut „dovada” într-un clip de câteva zeci de secunde.
Reflexul multor adulți este iritarea: „nu știu ce vorbesc”, „n-au trăit”, „sunt manipulați”.
Și totuși, acest instinct nostalgic nu este, în sine, o vină morală. Este un simptom. Un semn al neputinței noastre colective de a comunica limpede ce a fost comunismul — și, mai ales, de a construi o libertate care să fie percepută ca dreaptă.
Rădăcinile nostalgiei pentru comunism
Nostalgia nu este, de regulă, pentru comunismul real, ci pentru o ordine imaginară. Regimul oferea trasee clare, vieți previzibile, puține alegeri și o siguranță administrativă care, retrospectiv, pare liniștitoare. Nu pentru că era bună, ci pentru că era inteligibilă.
Pentru un tânăr crescut într-o lume fluidă, fragmentată, hipercompetitivă, în care regulile se schimbă rapid, iar meritul pare adesea opțional, această ordine capătă o aură falsă de „dreptate”. Nu dreptatea reală, ci lipsa haosului.
Un al doilea strat este memoria transmisă defectuos. Bunicii povestesc, firesc, cum au supraviețuit: micile strategii, solidaritățile discrete, normalitatea construită în interiorul anormalului. Mai rar povestesc însă umilința sistemică, frica zilnică, tăcerea obligatorie. Suferința se diluează în anecdote, iar frica devine „obișnuință”. Așa se naște formula toxică: „a fost greu, dar era mai corect”.
Unul dintre cele mai grave adevăruri prost transmise despre comunism este naționalizarea. Spusă adesea neutru, ca un termen administrativ, ea ascunde, în realitate, un rapt: deposedarea brutală a unor oameni de bunurile lor legitime — case, pământuri, ateliere, economii — fără vină dovedită, fără judecată dreaptă, fără posibilitatea de apărare.
Naționalizarea nu a fost o „reorganizare a proprietății”, ci o umilire publică. Nu li s-au luat doar lucrurile, ci li s-a transmis explicit că munca lor, inițiativa lor, grija lor pentru familie nu mai valorau nimic în fața statului. Proprietatea privată, extensie firească a responsabilității personale, a fost tratată ca un delict moral. Acolo unde omul nu mai poate spune „este al meu”, începe fisura demnității.
La fel de devastatoare a fost anihilarea liberului arbitru. Comunismul nu s-a mulțumit să controleze economia; a pretins să controleze conștiința. Cineva îndrăznea să spună ce avem voie să gândim, ce avem voie să spunem și, în cele din urmă, ce avem voie să fim. Nu doar acțiunile erau supravegheate, ci intențiile. Nu doar cuvintele, ci gândurile trebuiau ajustate.
Această colonizare a interiorului uman este poate cea mai adâncă rană lăsată de regim. Când liberul arbitru este suspendat, omul nu mai este cetățean, nici măcar supus — devine obiect administrat. Iar frica, odată interiorizată, supraviețuiește mult după căderea zidurilor.
Tocmai aceste realități sunt rareori transmise integral noilor generații. Ele nu apar în nostalgia „vieții simple”, dar explică de ce comunismul nu a fost doar ineficient sau abuziv, ci radical incompatibil cu demnitatea umană.
Se adaugă confuzia dintre patriotism și opresiune. Un regim care vorbea despre independență, suveranitate și demnitate națională poate părea seducător într-o lume globalizată și nedreaptă. Dar iubirea de țară nu se măsoară în discursuri, ci în respectul concret față de om. Un stat poate fi suveran și, simultan, profund anti-uman.
În fine, algoritmul a devenit profesor de istorie. Istoria cere context, răbdare, nuanță. Algoritmul cere emoție. În 30 de secunde nu încap deportările, cozile, frica de a vorbi, viețile amputate. Încap însă imaginea liderului „puternic”, replica memorabilă și resentimentul. Ceea ce nu e spus e înlocuit rapid de emoție.
Libertate și justiție: între două prăpăstii morale
Aici se află ideea centrală, pe care evităm adesea să o formulăm direct:
Libertatea fără justiție produce cinism.
Justiția fără libertate produce teroare.
După 1989, am câștigat în primul rând Freiheit von — libertatea de frică, de cenzură, de dictatură. A fost o eliberare reală, prețioasă și fragilă. Am vorbit mult despre ce am înlăturat.
Mult mai puțin am vorbit despre Freiheit zu — libertatea pentru a construi, pentru a participa, pentru a trăi demn. Iar atunci când această libertate „pentru” este percepută ca inegală, arbitrară sau capturată de privilegii, ea își pierde credibilitatea morală.
Tinerii nu resping libertatea. Resping o libertate care pare zgomotoasă, dar nedreaptă. Iar în acest gol de sens, trecutul — chiar falsificat — devine tentant.
Bunicii secolului XXI: martori, nu judecători
În această ecuație, rolul bunicilor devine esențial. Nu ca judecători ai prezentului, ci ca martori ai trecutului. Nu ca pedagogi autoritari, ci ca depozitari ai unei memorii trăite, nu povestite din auzite.
Misiunea lor nu este să convingă, ci să mărturisească. Nu „voi nu știți”, ci „așa am trăit”. Nu sentințe, ci adevăr locuibil.
Câteva repere simple pot face diferența:
– să nu idealizeze supraviețuirea; a rezista nu înseamnă că sistemul era bun;
– să nu transforme frica în normalitate; „așa era” nu explică, ci amorțește;
– să vorbească despre pierderi concrete: ce n-au putut spune, ce n-au putut alege, unde n-au putut pleca;
– să lase întrebările deschise, fără a le închide cu nostalgii defensive.
Adevărul spus calm, fără resentiment, are o forță pe care propaganda nu o poate egala.
În loc de concluzie …
Dacă vrem ca libertatea să fie apărată, trebuie să o facem dreaptă, nu doar zgomotoasă.
Dacă vrem ca trecutul să nu fie idealizat, trebuie să-l spunem întreg, nu cosmetizat.
Algoritmii vor continua să accelereze emoțiile. Istoria va continua să aștepte.
Întrebarea rămâne dacă noi mai avem răbdarea — și onestitatea — de a le pune față în față.
Calin Diaconu 