Rândurile ce urmează sunt o primă parte a însemnărilor pe care le-am notat în timpul Scolii de Speranță, un curs ținut de PS Mihai Frățilă, Episcop greco-catolic al Bucureștilor, în Decembrie 2016, la Catedrala Sf. Vasile cel Mare din București.  

Rugăciunea este personală. Dialogul Omului cu Dumnezeu ține de experiența fiecăruia. Acest Dialog se experimentează, se trăiește (în prezent), nu se pierde (în neant), ci se acumulează. Unde în altă parte, decât în cartea vieții fiecăruia dintre noi: iată de ce sunt importante amintirile despre celălalt, impresiile pe care le lăsăm și interacțiunile pe care le avem în trecerea noastră prin viață – această ”vale a plângerii” – și iată de ce, citim: ”iubește-l pe celălalt, ca pe tine însuți”…

E necesar ca fiecare să învățăm a cere de la Creatorul nostru: cum și ce se cuvine (să cerem), cum să așteptăm ceea ce cerem, când știm că am primit ceea ce am cerut. Dar este la fel de important să luăam ca punct de plecare credința ca pe un dar divin. De aceea, atunci când, în rugăciune cerem – individual sau împreună, și așteptăm să primim acele asigurări care să ne întărească, să știm cu certitudine că rugăciunile noastre au fost ascultate și dinainte cunoscute lui Dumnezeu. A crede presupune în aceeași măsură a ști – deci credința este o știință practică.

Sfânta Liturghie este ”rugăciunea cu valoare infinită[1] – pentru că aici și acum avem certitudinea că suntem împreună cu Isus. El este Adevărul și Viața care ne adună ca frați și fii și ne îndreaptă, ne orientează spre Dumnezeu. Pentru a-I sta alături așa cum se cuvine, vom încerca să ne punem în acord egocentrismele (renunțând pe cât posibil la ele), iar atunci când scopul rugăciunilor noastre nu mai este individualist – cererile noastre ajung să se bucure de prezența Domnului[2]. Sfânta Liturghie este și o îmbrățișare a celuilalt, o pace dăruită și primită – pacea vie, a prezentului care construiește.

Ce bucurie mai mare pentru cel care cere, să creadă că cererea lui va fi rezolvată? Cu câtă speranță se reîntoarce credinciosul în lume, având liniștea gândului că dorința sa curată va fi împlinită … Binele cel mai curat – este binele pe care-l dorim pentru fratele nostru. Iată de ce se cuvine – noi, egocentricii – să ne rugăm pentru fratele nostru: e ceva mai mult decât simpla întoarcere a obrazului celălalt, nu?

Starea sufletească a celui care invocă pe Dumnezeu e într-adevăr, una deosebită, după cum e redată în Psalmul 50 – ”Toată suflarea să-L laude pe Domnul!” … Cel ce se roagă aparține regnului celor care trăiesc în prezent, sunt vii și însuflețiți. E parte din întregul care suflă, deci există. Starea existenței presupune rugăciunea de laudă și conștiința unității creației. A înțelege că atâta timp cât ești viu, ești în legătură cu tot ce-i viu – și că tot ce-i viu și suflă, este în legătură cu tine … suflarea ta e parte din suflarea universală. Dacă ajungem să conștientizăm acest lucru, vom trezi în noi mai mult decât entuziasm de-o clipă, vom trăi beția creației care-și trăiește vârtejul fără blocarea comunicării și fără poticneli: nu de dragul amețelii fără scop, ci gânduri amețitoare atunci când se reflectă în măreția lui Dumnezeu … El este acolo, așteaptă ca un Părinte răbdător să ne dezmorțim inimile împietrite și să I ne adresăm cu bucuria regăsirii Tatălui. Abia de vor putea acordurile muzicii și cântărilor noastre să acopere lacrimile acestei reîntregiri …

Rugăciunea mai are și o altă dimensiune, proprie ei – aceea a tăcerii. Dar tăcerea pe care ne silim să o ținem – din respect pentru celălalt și din nevoia personală a ascultării – în Casa Domnului, în Biserică, nu înseamnă neapărat că este semn al atingerii de liniștea interioară. Sunt cele două sensuri ale liniștii pe care le distingem – liniște ca ceva opus zgomotului și liniște ca acel calm interior necesar discernământului. De altfel, în Biserică nu ne propunem să tăcem ca atunci când spunem: ”Ia, tăceți și faceți liniște cu toții … nu vi se pare că se aude ceva?”. Nu tăcem din dorința de a asculta răspunsuri, ci pentru a transmite gânduri. Rostirea gândului presupune ambele sensuri ale liniștii, pe care le-am enunțat mai devreme.   

Ține de puterea supranaturală, suprefirească a lui Dumnezeu, cea mai presus de înțelegerea la care putem ajunge – ca, în marea lui îngăduință față de Om – să lase să treacă sau să intervină cu răspunsul Său prompt la rugăciunile noastre. El știe mai bine ce e mai bine pentru noi, decât o putem ști noi înșine: de aceea se explica cum uneori pare că nimeni nu ascultă rugăciunile noastre. Prin rugăciune stăruitoare, conștiința noastră este constrânsă să vadă ceea ce este iluzie și ceea ce este real. De ce au găsit Mironosițele mormântul gol? Pentru că Isus se afla altundeva: locul fragil al rugăciunii și locul prezenței lui Isus, este inima noastră. Și uite pentru ce, liniștirea presupune curățare, ordonare a inimii – adică spovadă: îndemnul este să scăpăm, de acele legături cu care noi înșine ne legăm, și care-L împiedică pe Dumnezeu să acționeze liber în viața noastră. Locul fragilității noastre este adevăratul loc al rugăciunii noastre – inima care iubește.

[1] http://www.credinta-catolica.ro/pregatire-mir/sfanta-liturghie/

[2] cf Sf Evanghelie după Matei, cap 18, v. 19:20

maini-care-se-roaga

 
   

Notă: pe cd-ul virtual de mai jos, sunt înregistrări făcute în anul 2006 – 2007, cu un grup de tineri studenţi la Facultatea de Teologie din Blaj.
La început, aveţi posibilitatea de a asculta câteva colinde ardeleneşti.
Sfânta Liturghie – de la track 16 la 32.