Intoarcerea Fiului Risipitor Rembrandt

O haină veche nu te deranjează, câtă vreme îți ține de cald, câtă vreme nu miroase urât și nu e pătată. patinată sau ruptă. Pentru cei care nu sunt robiți de efemerul modei, și-atunci când le-ar cădea un nasture, înțeleg imediat că nu e o dramă (căci nu ție ți-a căzut, ci hainei pe care-o porți, și pe care tu doar o îmbraci – doar nu te îmbracă ea pe tine?!) și vor învăța să-l coasă la loc, purtând-o înainte. Nu fac o apologie a peticului, ci înțeleg că o haină nouă prezintă un oarecare risc al confirmării, în timpul primei expuneri publice: oare îmi vine (suficient de) bine? – ne întrebăm, atunci când suntem preocupați (din orgoliu) de privirile celorlalți … 

În lumea satului românesc tradițional, hainele cele bune erau totodată hainele cele noi, hainele de sărbătoare (și paradă, căci există o mândrie patriotică – a ființei și apartenenței), păstrate și întreținute cu grijă – reprezentau o parte din zestre (moștenire), și erau scoase la purtat Duminica pentru o prezență cât mai respectuoasă în Casa Domnului. 

O întâlnire specială, a înnoirii sufletești a unor oameni care se exprimau prin port (port de la purtare) avea loc, în fiecare Duminică … Prin forma exterioară, oamenii vechi exprimau respectul și căldura interioare. 

O cauză a învechirii hainelor – e trecerea timpului. Ruptura ține de materialitatea lor, substanța din care sunt alcătuite. Atenția și agerimea noastră, grija de a prelungi viața hainelor (și pe a noastră) în condițiile în care în pământ ne vom întoarce (conf. Geneză, cap 3: 19) ne pune serios pe gânduri.  Dar avem o șansă a reînnoirii, în chiar timpul vieții noastre – al cărei mecanism vom încerca să-l deslușim, în cele ce urmează.

                                                                       X

                                                          X                       X

Vechii greci aveau doi termeni, pentru a exprima diferitele proprietăți ale timpului: (1) cronologia, secvențialitatea sau trecerea erau exprimate prin ”chronos”, iar (2) momentul potrivit, timingul perfect sau oportunitatea ce nu trebuia ratată, clipa sau acum-ul, erau exprimate prin termenul ”kairos”. 

Cronologic, îmbătrânim. Dar pe când o facem, simțim că avem în noi și în jurul nostru forța de a accepta schimbarea, de a participa la ea. Cum se produce această prefacere zilnică, cum identificăm alegerea cea mai bună a formei, cum trăim clipa, fără a ne schimba modul de a fi, evoluând prin adaptarea la noile vremuri  – aceasta depinde foarte mult de conștientizarea aspectelor calitative ale timpului (pe care-l avem la dispoziție), de orientarea atenției noastre către ceea ce este cu adevărat important: în vreme de mari prefaceri și profunde schimbări, suntem chemați să analizăm semnele timpului și să medităm adevăratele valori.

Pentru a pătrunde esența epocii, fiind și făcând (încă) parte din ea, trăind vremurile, este necesar să avem o idee clară despre ce este binele și ce este răul – și cu tot riscul, va fi  necesar să te situezi de o parte sau cealaltă, prin alegere liberă. 

Fie alegi să fii de partea binelui, pe care-l consideri adevăr și lumină aducătoare de pace, acceptând că ești o fărâmă de aluat care hrănește spiritul. 

Fie rămâi în continuare, nepăsător, de partea răului, care te va ameți cu multitudinea lui de forme înșelătoare, și care știe să se folosescă de ignoranță și iluzie pentru a perpetua întunericul și rătăcirile, alimentând o neliniște care roade, fără a rodi. 

Am constatat că la început este mai ușor să simțim răul, mai ales acela despre care credem că ni se face, pe care-l suferim, decât să înțelegem și să acceptăm binele. Binele ni se cuvenea – dar rămâne mereu la o distanță ce i ne interzice atingerea. 

Răul e lângă noi, ne ciocnim de el la tot pasul – iar binele s-ar juca de-a v-ați ascunselea, într-o lume a idealurilor interzise.  

Uitați de pildă, ce ușor surprindem nedreptatea, când ne trezim interpretând legea în favoarea noastră! Ne trezim strigând, la volan – pe o stradă cu sens unic, pe care o folosim drept scurtătură: ”Da’ ce, frate, nu se putea și așa – dă-te și tu un pic la o parte, să trec eu – fiindcă mă grăbesc, chiar dacă știu că nu am prioritate!” … Interpretăm legea, astfel încât să ne folosească scopului imediat, căutăm mereu nuanța care ne e favorabilă. Ne tocmim. Apelăm la cumsecădenie. Reinventăm toleranța.

Apoi, uite cum ne mai place să arătăm cu degetul, atunci când observăm accesele de mânie ale celorlalți, uitând că noi ne enervăm și mai rău, și fără motiv … Sensibilitatea noastră la răul pe care-l vedem în jur, la paiul din ochii celorlalți, ne orbește și deformează realitatea propriei oglinzi. Nu ne recunoaștem noi înșine ca fiind prizonieri ai răului, iar câtă vreme ne lăsăm conduși de pofte, câtă vreme nu punem ordine și orientare spre bine și adevăr, suntem robi.

Pentru că vedem atât de clar răul la ceilalți, ar fi de bun simț să presupunem că se află și în noi. Altfel, ne-am exclude prin boala inchipuirii, numită perfecționism. Putem începe înnoirea noastră prin a evita răul, asumând că ceea ce ne deranjează la alții, este tocmai propria noastră slăbiciune … ne ajută și vorba ce ție nu-ți place, altuia nu-i face, dar de și mai mare ajutor este parabola Vameșului și Fariseului … 

O altă metodă de înnoire ar fi aceea de a recunoaște minunile din jurul nostru, și să ne creem un reflex al smereniei -, realizând că nu noi suntem cauza lor, ci suntem numai chemați la întâlnirea cu ele, ele s-au arătat pe drumul nostru … Timpul se (a)pleacă în fața eternității – sau, cum spunea Monseniorul Fericit Martir Vladimir Ghika, timpul se roagă, iar eternitatea laudă.

Fiind atrași de ceea ce vedem, auzim, pipăim, mirosim și gustăm – adică de concret, de bunul palpabil suntem captivi ai manifestărilor binelui material, din păcate atât de ușor coruptibil, încât trebuie să ne întrebăm serios, de ce ajunge bunul material atât de lesne obiect de dispută între oameni? Sau ni se pare că e mai ușor de împărțit? De fapt, cum să-l catalogam: ca bine sau ca povară?! Așa este, bunul și binele – sunt apropiate, dar atât de diferite! Bunul (material), pentru a deveni bine (spiritual), trebuie să umple un gol, o nevoie … și mai ales, să aibe o direcție spre lumină, în spiritul adevărului.

Bunul va ajunge sigur povară greu de purtat – atunci când ne depărtează de binele care nu poate fi corupt, și care este de natură spirituală: libertatea, adevărul, pacea. Dacă bunul material îmi interzice accesul la aceste valori care sunt mai presus de legea schimbării – cum mă voi putea bucura de el? 

Așadar, în loc să ne împlinim poftele, zic să fim ceva mai reținuți, să muncim mai mult și pentru aceasta, e mereu binevenită antrenarea voinței …

Fiecare din noi ne dorim să trăim în libertate, să cunoaștem adevărul și la un moment dat, să ne aflăm pacea. Întrezărim că acestea sunt daruri aflate în preajma Binelui, împreună cu care suntem invitați să colaborăm, pentru a le lua în posesie. Iar odată aflate în posesia noastră, trebuie folosite, trebuie împărtășite și altora – nu le putem ține în ascuns.

În acea parte a filosofiei care se ocupă de studiul divinității – adică în teologie, Dumnezeu este principiul unic care e prezent prin cunoaștere absolută (cunoaștere unificatoare), în fiecare fir de praf, în fiecare fir de păr de pe capetele noastre, este substanța care leagă laolaltă și face posibilă viața. 

Lumea întreagă îi aduce preamărire și laudă – așa cum citim în Cântarea celor trei tineri

Întreaga existență, atât cea de pe pământ cât și cea din cer, este plină (și împlinită) de prezența Lui. Bunul Dumnezeu transmite din puterea și ființa Sa întregii lumi – care ajunge la rândul ei, să-L caute. Sau, cum spunea Paul Tillich – un gânditor și teolog reformat german: Dumnezeu a creat omul, oferindu-i ”o sensibilitate la divin” – adică avem o capacitate lăuntrică de a recunoaște divinul, de a ne lăsa atrași de El. 

Această sensibilitate nu se poate exersa decât  în profunzimile inimilor noastre. 

De aceea, vom spune că ”temeiul inimii noastre este atracția către Dumnezeu”.

Să ascultăm – mai întâi în italiană, apoi tradus (ideile principale) în limba română, Discursul despre demnitatea umană, poate cel mai cunoscut dintre textele umanismului renascentist italian, semnat de Pico della Mirandola (Oratio de dignitate hominis, 1486):

«Adamo, non ti diedi una stabile dimora, né un’immagine propria, né alcuna peculiare prerogativa, perché tu devi avere e possedere secondo il tuo voto e la tua volontà quella dimora, quell’immagine, quella prerogativa che avrai scelto da te stesso. Una volta definita la natura alle restanti cose, sarà pure contenuta entro prescritte leggi. Ma tu senz’essere costretto da nessuna limitazione, potrai determinarla da te medesimo, secondo quell’arbitro che ho posto nelle tue mani. Ti ho collocato al centro del mondo perché potessi così contemplare più comodamente tutto quanto è nel mondo. Non ti ho fatto del tutto né celeste né terreno, né mortale, né immortale perché tu possa plasmarti, libero artefice di te stesso, conforme a quel modello che ti sembrerà migliore. Potrai degenerare sino alle cose inferiori, i bruti, e potrai rigenerarti, se vuoi, sino alle creature superne, alle divine.» O somma liberalità di Dio Padre, somma e ammirabile felicità dell’uomo! Al quale è dato di poter avere ciò che desidera, ed essere ciò che vuole.

 

“Adam, nu îți dăm un loc fix pentru a trăi … în conformitate cu dorințele și judecata ta, vei avea și vei poseda orice loc unde să trăiești … poți alege pentru tine limitele și granițele naturii tale. Te-am plasat în centrul lumii, astfel încât … cu libera alegere și demnitate, să te poți modela în orice formă pe care o alegi. Căci ți se dă puterea de a te degrada în formele inferioare de viață, ca fiarele, și tot ție ți se acordă puterea, conținută în intelectul și judecata ta, de a renaște în formele superioare, divine …”

 

Da, Spiritul Sfânt, trimis de Domnul Isus să ne însoțească și să ne stea alături până la final, era puternic prezent în Evul Mediu! Știm despre cunoaștere că este revelată și vom spune că Dumnezeu e cel care ne trimite harul cunoașterii adevărului. Iar acest har, se coboară în sinea omului, acolo unde esența întâlnește natura firii noastre, în locul cel mai adânc din noi înșine: sinele, care are libertate, demnitatea propriei alegeri! 

Cum anume ajunge sinele să fie trezit la viață, de către harul divin? Atunci când vine timpul fiecăruia să aibă partea lui de kairos (ar spune grecii)… Este destul de clar pentru noi, că suntem ajutați din afară, să pricepem ceea ce se întâmplă în interiorul nostru. Pentru că în sinea noastră își are sălașul său sufletul, adică scânteia divină din noi, și fiindcă prin această prezență, datorită ei, suntem în căutarea Tatălui ceresc. Îndemnul lui Noica, ”Devino ceea ce ești!” – este tocmai acesta: de a avea curajul să săpăm (căutând scăparea și salvarea) în interiorul nostru, cu puterea rugăciunii și cerând inspirația alegerilor bune, urmate de voința împlinirii bunelor alegeri

Odată ce am fost pescuiți în mrejele Domnului, putem observa cum sinele este singurul care poate acționa asupra resorturilor voinței, punând-o la treabă și orientându-i mișcarea pentru a ne deplasa la următorul nivel al propriei noastre libertăți. În aceasta constă evoluția noastră spirituală …

 Atât voința, cât și libertatea, au – fiecare – două planuri, distincte. 

Libertatea o putem înțelege: (1) ca eliberare de ceva anume (vrem să scăpăm de o treaptă inferioară care dintr-o dată ne strânge), ca fugă de lanțurile robiei … dar și  (2) ca autonomie – condiție a realizărilor importante pentru devenirea noastră. 

La fel, voința: observăm că are o maturizare proprie, putând să însemne: (a) opțiunea de a face orice, în orice mod sau chiar de a nu face nimic (germ. Willkürlichkeit, rom. bunul plac) și (b) capacitatea de a asuma un scop, de a fi pusă la lucru în mod perfect responsabil și conștient (germ. Willensfreiheit, rom. libertatea de voință) … 

Să constatăm acest punct important: libertatea nu se moștenește, ci se cucerește de către fiecare persoană și de către fiecare generație. Nimic nu e dat pentru totdeauna, în problematica libertății – și în fiecare zi este necesar să ne exersăm voința, cea care ne însoțește bunele și inspiratele alegeri, în drumul nostru, către libertate. 

Într-un fel, putem spune despre voință că este o anticameră în care se întărește caracterul nostru, e un garant al parfumului libertății cucerite de fiecare individ prin propria sa contribuție; contribuie la eliberarea din robia naturii (acolo unde existența noastră este la discreția împrejurărilor, și unde suntem sclavii necesităților imediate); e furnizoare de stimă de sine – căci ne oferă conștiința puterii ce o avem: de a ghida, struni și defini propriile noastre trăiri, ca pe niște lucruri exterioare; ne dă capacitatea de a ne lua la rost și ne pune pe treabă; este adevărul propriei noastre măsuri … 

Si vis – spuneau latinii: dacă vrei … totul e cu putință, dar atenție: drumul bun e numai acela care duce spre Dumnezeu, căci formidabila armă a voinței are nevoie de orientare și sens …

Dacă harul a fost acela care a pus în mișcare voința, prin care am ajuns la libertate – ce vom spune, la final? 

Că odată cu Botezul nostru, haina înnoirii noastre sufletești, ne-am întors și noi acasă împreună cu Fiul Risipitor, pentru că Bunul Dumnezeu era deja acolo, așteptându-ne în poartă, ca un Părinte bun și de oameni iubitor! 

(București, 16 Februarie 2020, Duminica Fiului Risipitor)

Intoarcerea Fiului Risipitor Rembrandt desen

Rembrandt, desen avand ca temă Întoarcerea Fiului Risipitor (1642)


Expresia “Faca-se voia Ta!” cuprinde in sine intreaga arhitectura a sufletului nostru, asa cum ne-a fost explicata de Dumnezeu atunci cand L-a trimis pe Fiul Sau sa ne dezvaluie umanitatea in limitarile ei si sa ne acorde salvarea dupa gravul pacat stramosesc. Ea apare atat in Rugaciunea Domneasca “Tatal nostru”, cat si in noaptea arestarii lui Isus, in Gradina Ghetsimani: “Parintele Meu, de este cu putinta, treaca de la Mine paharul acesta! Insa nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voiesti.” (Matei 26, 30-56)

De ce este lamuritoare pentru noi aceasta expresie? Pentru ca stim ca avem suflet, stim (teoretic) ce avem de facut pentru a-l salva, facem (sau nu) lucrurile pe care le stim, le simtim ca fiind necesare evolutiei spirituale … dar nu e suficient sa le facem mecanic. Se cuvine sa ne straduim a intelege alcatuirea minunata a acestei parti definitorii pentru umanitatea noastra.
Si animalele au suflet, numai ca cel al omului este mai evoluat – si trebuie sa incercam a ne imagina de ce; in cunoastere putem gasi bucurie, dar sa nu fie de dragul cunoasterii si nici pentru satisfacerea orgoliului.

In “Imitatiunea lui Christos” (Thomas à Kempis, 1380 – 1471) citim ca sufletul are trei parti.

Prima, cea “inferioara”, in care se afla simtirea noastra. Aici putem simti placerea sau suferinta, de fiecare data cand afirmam ca “se bucura sau plange sufletul nostru”… Tot aici, asiaticii – din cate am citit despre ei – cred ca incearca a bloca cu tehnici ale “ne-simtirii”, cu tehnici yoga si altele similare, indiferenta fata de lumea din jur, neimplicarea, o serenitate care poate parea atractiva, dar care nu permite evolutia spirituala.

A doua, cea “de mijloc”, in care-si afla locas credinta noastra. In aceasta zona, sufletul nostru se roaga, cu iubire si speranta, catre Creatorul sau. E zona in care crestinii incep sa fie diferiti de ceilalti – prin Crucea pe care o asuma, ca legatura permanenta a lor cu Dumnezeul mantuirii, care ne-a absolvit de pacatul originar.

A treia zona, cea “superioara”, este cea a vointei crestine. Ea se descopera abia aceluia care a inteles sa se supuna total vointei lui Dumnezeu, punandu-se in mainile Lui. Cred ca la acest stadiu ajung putini. Si in nici un caz singuri. Intelegerea si mai ales practicarea vointei superioare, a adevaratei resemnari crestine nu poate fi imaginata altfel decat in apropierea acelora care au inteles ca propria cruce e cea care li se potriveste cel mai bine!

Gradina Ghetsimani - un capat de drum pentru celalata Gradina, a Raiului.

Gradina Ghetsimani – un capat de drum pentru celalata Gradina, a Raiului.

“Pascal observa ca Adam l-a pierdut pe om intr-o gradina, sedus de ispita placerii, iar Hristos il va mantui tot intr-o gradina, acceptand de buna voie sa Se impovareze cu durerea, consecinta a pacatului primului om.” (http://www.crestinortodox.ro/religie/gradina-ghetsimani-88210.html)