Comentarii din Cetate

Archived Posts from this Category

July 8, 2025

Cand virtutea se usuca, incepe dansul decaderii …

Posted by Calin Diaconu under Comentarii din Cetate | Tags: , , , , , |
1 Comment 

O meditație despre Polybios, Anacyclosis și rolul culturii în păstrarea demnității cetățenești …

Am descoperit recent această imagine simplă, dar tulburătoare, cu șase trepte politice – trei forme superioare de guvernare și trei inferioare, fiecare pereche alunecând una în cealaltă, ca pe o pantă unsă cu uitarea de sine. Monarhie, Aristocrație, Democrație. Tiranie, Oligarhie, Ohlocrație (Anarhie).

Acest model ciclic se numește Anacyclosis și a fost descris pentru prima oară de istoricul grec Polybios, un fel de analist geopolitic al lumii antice. A trăit în secolul al II-lea î.Hr., a fost ostatic în Roma, dar și martor al ridicării Imperiului Roman. Nu scria din bibliotecă, ci din mijlocul transformărilor istorice.

În viziunea lui, societățile nu evoluează liniar, ci alunecă în cerc, prin coruperea formelor lor nobile. Când virtutea pălește, când liderii uită de telos – scopul binelui comun – și se lasă ademeniți de plăcerea puterii, urmează declinul, prin neglijarea sufletului.

I. De la monarhie la tiranie: ispita stăpânului

Polybios vedea monarhia ca fiind forma originară, în care conducătorul are grijă de popor asemenea unui tată. Dar când acest tată devine despot și-și confundă voința cu dreptatea divină, cade în tiranie – o caricatură de regalitate, unde frica ține loc de lege.

”Saturn devorându-și fiul” – Francisco de Goya y Lucientes (Prado) … ilustrează cum se poate ca o putere paternă (Monarhia) să se transforme într-o forță devoratoare (Tirania), atunci când dorința de a păstra controlul devine distructivă. O invitație la meditație asupra fricii de a pierde puterea?

II. De la aristocrație la oligarhie: orbirea celor aleși

Aristocrația presupune conducerea celor mai virtuoși. Dar dacă aceștia își folosesc poziția pentru a-și proteja averile, nu idealurile, se transformă în oligarhi: un cerc restrâns care se hrănește din corupție și dispreț față de cei mulți.

III. De la democrație la ohlocrație: delirul mulțimii

Democrația este, în teorie, guvernarea celor mulți prin voință liber exprimată. Dar dacă nu e dublată de educație și spirit critic, se preface într-o ohlocrație – domnia pasiunilor colective. Populismul devine rege, iar rațiunea exilată. Urmează anarhia – clipa în care nu mai există nicio autoritate legitimă și fiecare strigăt vrea să devină lege.

Ce putem învăța noi, cei din veacul 21?

Că, paradoxal, istoria nu se repetă, dar rimează, cum spunea Mark Twain. Iar Polybios ne avertizează, peste veacuri, că formele bune de guvernare nu sunt garanții, ci responsabilități. Ele pot aluneca în forma lor coruptă dacă nu sunt hrănite permanent cu educație, caracter și cultură.

Nu putem opri alunecarea unei societăți doar prin vot, legi sau proteste. Adevărata frână este conștiința cetățeanului educat, care înțelege diferența dintre libertate și anarhie, dintre justiție și răzbunare.

Să ne întrebăm, deci, nu doar “cine ne conduce?”, ci mai ales “cine ne formează?”: Cărțile, Școala, Biserica, Familia – toate ar trebui să devină scuturi de apărare împotriva alunecării în formele inferioare.

Epilog cu tâlc

Grecul Polybios a fost prețuit de romani nu doar pentru istoria pe care o scria, ci pentru că traducea realitatea în lecții morale. Când monarhul devine tiran, când aristocratul devine hoț, când democratul devine demagog – e semn că virtutea a fost părăsită.

N-o putem aduce înapoi decât printr-o cultură vie, care educă inima înaintea minții …

 

June 1, 2025

Înainte de a arăta cu degetul, să stabilim de comun acord, Cui se cuvine lauda și mărirea …

Posted by Calin Diaconu under Comentarii din Cetate, In avion | Tags: , , , , , , |
Leave a Comment 

După 1700 de ani de la Crezul niceean, iată cum încă ne arătăm unii pe alții cu degetul, căutând vinovatul de servici pe baza adevărului din cărți – și nicidecum considerând că ceea ce trebuie pus pe primul plan în viețile noastre, este Domnul …

Albrecht Dürer ”Christos în mijlocul doctorilor (Bisericii) …” – pictură de la 1506, care explică pasajul Aflării în Templu – vezi Evanghelia după Sf Luca, cap 2, 41-51

Lumea de azi pare că nu se mai înțelege nici măcar asupra felului în care ar trebui să se certe. În locul eleganței, observăm o confuzie a veseliei și tristeții, cu megafoane și microfoane în locul argumentelor, cu emoji-uri și înjurături accentuate cu ura lui ”HUO!” (v-ați imaginat că Parlamentul se poate coborî la nivelul unui Stadion?) în locul faptelor și cu multă, prea multă oboseală a inimii.

În mijlocul acestei hărțuieli pe care o acceptăm (până când?) în numele democrației needucate, două sărbători ne vor ajuta să ne adunăm mintea și sufletul: cei 1700 de ani de la Conciliul de la Niceea și Anul comemorativ al Fericitului Cardina Martir Iuliu Hossu, episcop al Bisericii Române Unită cu Roma, greco-catolică …

În anul 325, la Niceea, creștinii (abia ieșiți din catacombele rezistenței prigoanei romane) s-au așezat să se certe … teologic. A fost – dacă-mi permiteți – un scandal sfânt, pus la cale de Împăratul Constantin. Și tocmai pentru că s-au certat în conștiință și cu râvnă pentru Adevărul lui Dumnezeu, au reușit în cele din urmă să ajungă la o formulă comună: Credo in unum Deum…

Crezul – rugăciunea care a păstrat unitatea credinței mai presus de toate deosebirile de opinie. Vă amintiți filosofii stoici, care spuneau că ”înțeleptul nu are opinii” (adică nu-i este îngăduit să arunce cu vorbele, să aibe păreri neargumentate, neverificate – fiindcă pierde din credibilitate)? Nu e puțin lucru ca o adunare de episcopi să iasă din dezbatere cu o mărturisire atât de exactă a sufletului: lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.

În anii ’50 ai secolului trecut, la Sighet, într-o celulă înghețată, o altă adunare – una tăcută și fără stenograme – reafirma același Crez. Episcopul Iuliu Hossu rostea, în numele și împreună cu ceilalți șase Episcopi greco-catolici arestați pentru opoziția față de regimul ateu: „Credința noastră este viața noastră.” Omul credincios nu poate fi lipsit de dreptul mărturisirii Adevărului, iar forma cea mai curată a mărturisirii este suferința. Când regimul ce s-a crezut prea-puternic în vremelnicia sa îți spunea ce să crezi, Crezul a funcționat ca o conștiință comunitară, ce mulțumește pentru tot ceea ce a primit în dar!

Și ce ne mai spune conștiința, dacă o analizăm astăzi, când lumea e tot mai fragmentată? Când consensul este subminat de suspiciune, iar dezbinarea e ridicată la rang de virtute?

Să observăm cum putem fi – fiecare din noi, în raportul pe care-l avem cu propria noastră conștiință, pe o cale:

  • rea, când o simțim mustrându-ne (vezi întâlnirea cu femeia adulteră în Ioan 8, 9);
  • greșită, atunci când ne încăpățânăm să nu vedem lumina (vezi descrierea orbirii inimii în Ioan 9, 41);
  • bună și bucuroasă, abia atunci când ne păstrăm curăția inimii (simțiți bucuria Sfântului Pavel în Scrisoarea a II-a către Corinteni 1, 12).

Unitatea credinței nu înseamnă nici pe departe uniformitate de opinie! Înseamnă că fiecare om are datoria de a-și trăi viața în acord cu ceea ce mărturisește cu gura. Nu poți rosti Crezul (tău, sic!) Duminica și apoi, să trăiești de parcă Dumnezeu e doar ”o idee printre altele”, de luni până sâmbătă….

Adevărata unitate nu se votează și nu se impune prin forță. Ea se trăiește – ca la Niceea, prin dialog și discernământ, cu sfinte palme date pentru trezirea celor rătăciți – sau ca la Sighet, prin tăcerea răbdătoare, a suferinței care-L mărturisește pe Christos, Domnul.

Și pentru că ne regătim să intrăm în era matematicienilor … revenim la invitația adresată fiecărui suflet cititor al acestor modeste rânduri, de a descoperi ecuația vieții sale, acolo unde credința este axa verticală, iar iubirea, coordonata orizontală.

Poate că în felul acesta, vom învăța, luând-o de la capăt, să nu ne mai fie rușine cu propria noastră conștiință …

 

May 18, 2025

E vremea snopilor …

Posted by Calin Diaconu under Comentarii din Cetate | Tags: , , , , , |
Leave a Comment 

Duminică, 18 mai 2025. Ziua Samarinencei. Ziua votului decisiv și para-urmărit, din turul doi. Ziua în care ar trebui să ne aflăm în fața fântânii lui Iacob, cu sufletele însetate — și, unii din noi – eliberați: cu mâinile goale?

Cei care încă n-au ajuns la urnă, vor fi frământați interior, de întrebarea: „Pentru ce să mai votăm, dacă un singur vot nu schimbă nimic?”

Este o întrebare rezolvată deja de-un paradox antic. Asemenea bobului de mei din aporia lui Zenon, un singur vot pare să nu facă zgomot, să nu conteze. Dar cum se face atunci că milioane de boabe formează lanul, și că fără fiecare dintre ele, holdele nu s-ar legăna în bătaia vântului? Întrebarea aceasta nu e doar logică — e morală. Pentru că ea privește nu doar consecința acțiunii, ci și intenția. Și tocmai aici începe taina.

Participarea noastră democratică nu poate fi măsurată doar în efectul numeric. Când ridici un spic de grâu, n-ai să simți greutatea pâinii. Dar când aduni mii de spice, le legi în snopi și le snopești, atunci se naște făina, atunci poate începe cuptorul lucrării — și atunci poți să te bucuri când frângi pâinea, împreună cu ceilalți.

Dar iată o primejdie pe care am sesizat-o în campania premergătoare alegerilor: unii își zidesc promisiunile nu pe făină, ci pe nisip. Un candidat a falsificat fără rușine Istoria, amestecând memoria suferinței noastre — comunismul, legionarismul — într-un amestec periculos, iresponsabil și mincinos. Apoi, ca un negustor de iluzii, a promis o casă la 35.000 euro, ca și cum ar fi putut clădi temelia unei națiuni pe neadevăr. Ce se poate zidi pe o minciună? Numai ruina.

De aceea, Duminica Samarinencei ne oferă un răspuns subtil, dar limpede: dialogul adevărat se face în duh și în adevăr. Când femeia vine la fântână, vine să ia apă. Dar Hristos o cheamă să devină izvor. Și tocmai aceasta este chemarea unei societăți mature: să nu mai ceară apă vie de la alții, ci să o cultive dinlăuntrul ei, prin discernământ, prin luciditate, prin adevăr.

„Iată, vine ceasul, și acum este…” — timpul rugăciunii de cerere este prezentul. Prezentul votului, prezentul deciziei, prezentul misiunii. E vremea în care nu mai putem aștepta ca altcineva să semene în locul nostru. Chiar dacă noi nu am fost cei care au semănat, suntem chemați să secerăm, să recoltăm grâul adevărului, să îl adunăm cu grijă în snopi, ca într-o societate a celor care se recunosc unii pe alții ca fiind parte a aceluiași ogor.

Căci nu vom trăi doar cu pâine, ci cu fiecare faptă făcută cu intenție curată. Grâul poate fi sno­pit, dar pâinea care iese din el va hrăni pe toți. Nu burdihanul contează, ci comuniunea.

De mâine, o nouă lume se va contura. Dar nu va fi nouă decât dacă vom lucra-o noi — în spiritul adevărului, nu al urii; în lucrarea discernământului, nu a fanatismului; în smerenie, nu în dispreț.

Nu există democrație fără adevăr. Nu există libertate fără responsabilitate. Și nu există rod fără trudă.

E vremea snopilor. Să ne ridicăm și să ne adunăm. Să ne batem părerile și să scoatem miezul din ele. Poate că, într-o zi, vom frânge din această pâine și ne vom recunoaște ca frați.

Vincent van Gogh – ”Câmp de grâu, cu snopi”

 

May 11, 2025

Despre imobilism și morală …

Posted by Calin Diaconu under Comentarii din Cetate | Tags: , , , , |
Leave a Comment 

În Levitic, Domnul vorbește cu Moise și îi poruncește poporului Său cum să trăiască — o viață între legi ritualice și morale, între ”curat” și ”necurat”, între ce atinge viața și ce o face să putrezească. Nu era o separare între cult și etică, ci o chemare la sfințenie prin fiecare gest, fie că era mâncarea, somnul, relația cu vecinul, cu străinul sau despre ziua de odihnă.

Aceasta e chemarea credinței vii: să nu fim duplicitari între ceea ce slujim în templu și ceea ce trăim în cetate, între ceea ce concelebrăm la altar și pragul casei în care suntem ocrotiți de aceeași lumină.

În Duminica a patra după Paști, Evanghelia după Ioan ne poartă la scăldătoarea Vitezda — unde o masă de bolnavi, așteaptă o apă mișcată doar uneori … Acolo, unde speranța ne-a devenit rutină, unde boala ne-a paralizat și trupul, și spiritul, suntem invitați să alegem: “Voieşti să te faci sănătos?” (Ioan, 5, 6).

Dar răspunsul nu e afirmativ. Fiindcă preferăm o plângere, o justificare, o tristețe – o vină a altcuiva: “N-am om să mă arunce în scăldătoare”. Și atunci, în locul liturghiei apei, primim Liturghia Cuvântului. Ridică-te. Ia-ți patul. Umblă.

Sunt trei verbe care ar trebui înscrise în fiecare cod moral autentic: ridică-te (ieși din victimizare), poartă-ți istoria (nu renunța la cine ai fost), umblă (mergi înspre ceilalți). Acesta este adevăratul cult creștin: un drum, nu un refugiu.

Și totuși, există un contraexemplu — fariseii. Ei nu văd miracolul, ci doar încălcarea regulii. „Este sâmbătă. Nu-ți este îngăduit să-ți porți patul.” Avem aici imaginea imobilismului religios: atunci când punem regula înaintea vieții, textul înaintea milei, tradiția înaintea vindecării. E o formă de idolatrie: când Legea ajunge să fie folosită nu pentru a sfinți viața, ci pentru a ne justifica egoismul.

Într-o societate în care nu ne mai salutăm pe stradă, în care nu ne mai atingem decât prin filtrul ecranelor și al suspiciunii, Isus ne propune o Etică morală a Întâlnirii. Spun ”Etică Morală” pentru că am în vedere cuvântul trăit în interior – cel care generează atitudini și replici genuine, adevărate. Dacă vreți, Etica Morală este un act de igienă personală — pentru a nu mirosi urât atunci când drumurile noastre se intersectează cu ale celuilalt …

Dacă nu mai căutăm intersecțiile, rătăcim. Putem rătăci din frică (paralizie) sau din aroganță (miopie morală). Ambele izolează. Dar credința adevărată e un drum, nu o încremenire. A merge înseamnă a căuta, a greși, a te corecta, a te împiedica și a te ridica. Înseamnă a te apropia de celălalt nu doar ca obiect al milei tale, ci ca parte a mântuirii tale.

Aici și acum intervine tocmai alegerea noului Pontif, Leon al XIV-lea – iar alegerea numelui său e o chemare la memorie. Predecesorul său spiritual, Leon al XIII-lea, a scris „Rerum Novarum”, prima enciclică socială a Bisericii. A vorbit despre muncă, dreptate, proprietate, solidaritate — dar mai ales, despre demnitate.

Dacă Rerum novarum a fost răspunsul Bisericii la revoluția industrială, ne întrebăm: care este noua întrebare a lumii de azi? Poate tocmai aceasta: cum trăim o credință care vindecă? Cum facem ca etica noastră să nu fie o mască, ci un miros de crini în drumurile unde ne întâlnim? Nu există alt drum care ne duce la Pace, altul decât Iubirea.

Papa Leon al XIV-lea, în cuvântul său către cardinali, a reamintit că este „un umil servitor al lui Dumnezeu și al fraților”, și că misiunea tuturor celor ce slujesc este să fie „docili ascultători ai vocii Sale”. Să nu uităm Vocea care a vorbit într-o zi unui paralitic, cu glas blând dar autoritar: Ridică-te. Ia-ți patul. Umblă.

Poate că același glas ne cheamă și pe noi azi, în această Europă paralizată de temeri, să redescoperim Etica Morală nu ca pe o corvoadă, ci ca pe o respirație a comuniunii. Să nu mai fim străini unii altora. Să ne bucurăm când cineva e vindecat. Să nu ne scandalizeze că-și poartă patul într-o zi de sâmbătă, ci să ne mirăm de darul unei vindecări pe care o primim fiecare, în taină și în iubire.

 

February 18, 2025

Ucraina si Marile Puteri Garante: O Lume Incremenita in Secolul XIX, cu Arme din Secolul XXI

Posted by Calin Diaconu under Comentarii din Cetate | Tags: , , , , , , , , , , , , , , , |
Leave a Comment 

Scrisoare deschisă către Excelența Sa, Domnul Emil Hurezeanu, Ministrul de Externe al României

I. Introducere. O Pace Grăbită sau o Pace Amânată?

Excelență,

Trei ani de război în Ucraina ne-au adus nu doar groaza unei tragedii umane, ci și un spectacol al diplomației internaționale în care negocierile păcii par mai degrabă un exercițiu de răbdare decât o misiune urgentă. „Huzurul” (ce cuvânt prețios, împrumutat de români din limba turcă!) – liniștea unei lumi care s-a reașezat – nu este încă aici, deși liderii internaționali încep să mimeze eforturi serioase. Însă istoria ne-a învățat că atunci când pacea este tratată ca o marfă geopolitică, viitorul devine fragil. Întrebarea fundamentală nu este doar când se va încheia acest război, ci cum și cu ce preț pentru Europa.

Europa a mai fost în această situație. Ne amintim de 1815, când Congresul de la Viena a încercat să înghețe istoria, și de 1919, când Tratatul de la Versailles a semănat premisele unui nou război. Astăzi, suntem blocați în aceeași mentalitate a „garanțiilor de securitate”, dar cu arme de secol XXI și cu o lume multipolară în continuă reașezare.

II. O Europă Autonomă sau un Apéndice al Marilor Puteri?

Una dintre marile întrebări care se ridică este dacă Europa poate deveni un actor strategic independent sau va continua să fie un „teatru de operațiuni” pentru puterile globale. În teorie, ideea unei Armate Europene pentru Menținerea Păcii pare tot mai necesară. Însă putem avea o astfel de forță fără un consens real între statele UE? Poate fi construită o armată europeană care să funcționeze eficient fără o doctrină clară și fără o voință politică unitară?

În timpul Războiului Rece, Europa a delegat apărarea sa către NATO, dar astăzi vedem tot mai multe voci care cer o autonomie strategică. Cât de realistă este însă această autonomie? Dacă ne uităm la exemplul Marii Britanii, care a rămas principalul aliat militar al SUA în Europa, vedem că influența sa asupra securității continentale este încă vitală. Putem noi, ca europeni, să o ignorăm în favoarea unei iluzii de independență?

Polonia, de exemplu, pare că înțelege această lecție istorică și își întărește relațiile atât cu NATO, cât și cu vecinii săi, consolidând un pol de putere în Europa de Est. România ar trebui să urmeze o strategie similară, evitând capcana izolaționismului.

III. Poate Fi Independența Câștigată de Mai Multe Ori?

Un alt subiect delicat este cel al independenței. Ucraina luptă astăzi nu doar pentru supraviețuire, ci și pentru o independență recâștigată. Însă ne putem întreba: poate fi independența câștigată de mai multe ori?

Exemplele istorice sunt relevante. Polonia a fost împărțită și refăcută de mai multe ori în ultimele secole, iar statele baltice au trecut printr-o experiență similară. România însăși și-a afirmat independența în mai multe rânduri: în 1877, în 1918 și în 1989. Dacă independența trebuie câștigată repetitiv, atunci este aceasta o stare permanentă sau doar o victorie temporară într-un joc mai mare de influență?

Libertatea, pe de altă parte, este un concept mai fluid. Ne putem întreba dacă libertatea popoarelor și independența statelor sunt cu adevărat sinonime. Istoria ne arată că un popor poate fi liber, dar dependent economic sau militar (vezi cazul Germaniei postbelice), sau poate fi independent, dar neliber (vezi dictaturile).

IV. Statele Unite ale Europei – Utopie sau Destin Istoric?

Discuțiile despre o Europă federală au revenit în actualitate. Statele Unite ale Europei ar putea fi soluția pentru a face continentul un jucător real pe scena internațională. Însă este aceasta o utopie?

Proiectele federative europene nu sunt noi. Napoleon a avut o astfel de viziune (cu metode nu tocmai diplomatice), iar după al Doilea Război Mondial, Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului a pus bazele unei integrări economice ce a dus la UE. Totuși, realitatea este că nici măcar în fața unei crize existențiale, cum este războiul din Ucraina, Europa nu a reușit să acționeze unitar.

Pentru a deveni o putere reală, Europa are nevoie de un proiect clar: o armată, o politică externă unică și o strategie energetică proprie. Altfel, va rămâne un pion într-un joc global dominat de SUA, China și Rusia.

V. Războiul din Ucraina – Încă un Episod în Logica Puterii?

Dincolo de granițele Europei, alte puteri își ajustează strategiile. Pierderea influenței rusești în Siria, implicarea Iranului prin drone, utilizarea voluntarilor nord-coreeni – toate acestea arată că războiul din Ucraina nu este doar despre Ucraina. Este o piesă într-un joc mai mare.

Dacă privim retrospectiv, vedem că războaiele rareori se termină doar cu un tratat de pace. Tratatul de la Versailles din 1919 nu a asigurat pacea, ci doar a amânat un nou război. Dacă lumea vrea să evite un nou conflict global, trebuie să înțeleagă că „garantarea păcii” nu înseamnă doar trasarea unor noi frontiere, ci rezolvarea cauzelor profunde ale instabilității.

VI. Concluzie – Lecția lui Ulise: Refuzul Conștient al Tentației

Theodor W. Adorno spunea că nu-i plăcea jazz-ul, fiindcă îl considera o degradare a raționalității umane. Se poate spune același lucru despre diplomația internațională?

Asemeni lui Ulise care a trebuit să reziste cântecului sirenelor, liderii lumii trebuie să reziste tentației puterii și revanșei. O pace solidă în Ucraina nu poate fi construită doar pe termen scurt, ci trebuie gândită în raport cu viitorul Europei.

Dacă vom continua să acționăm ca în secolul XIX, folosind instrumente de secol XXI, ne îndreptăm spre un viitor periculos. Europa are o alegere de făcut: să-și definească propriul destin sau să fie doar un teren de joc pentru marile puteri.

Excelență, poate că nu avem încă răspunsul final. Dar ne putem asigura că nu repetăm greșelile trecutului.

Cu stimă,

Călin Diaconu

 

« Previous Page — Next Page »