Duminica Sfintei Cruci nu e despre fast liturgic. E despre paradox. Adevărul intră în lume nu ca împărat pe cal alb, ci ca un sărac condamnat, răstignit de judecători trecători.
Pavel citează din Isaia: „Înțelepciunea celor înțelepți se va pierde și istețimea celor isteți va pieri”. Un semn că Adevărul nu e născocit de o generație, ci vine din tradiție, confirmat în istorie.
Și totuși: dacă păcatul e lipit de firea noastră, cum poate veni salvarea, din afară? Filosofii se îndoiesc. Fariseii ridică din umeri: Mesia nu poate fi unul dintre noi, umilit și batjocorit …
Crucea răstoarnă însă judecata strâmbă. Ea arată că Adevărul nu se negociază, nu se mulează pe așteptări. Omul, spune Conciliul Vatican II, e sfâșiat în sine. Singur nu poate. Adevărul se dă ca dar, nu ca lege adaptată după interes.
De aici vine și responsabilitatea: comunicarea fără adevăr devine manipulare. Un joc de oglinzi care amăgește și înrobește. Înfloriturile nu salvează. Claritatea da.
Astăzi, privind la Cruce, întrebarea rămâne simplă: alegem legea nedreaptă și vorba goală, sau Adevărul care eliberează?
Diego Velázquez, Crucifixion of Jesus (1632): Unamuno meditează astfel ”Hombre que dió toda su sangre por que las gentes sepan que son hombres”: omul care și-a dat tot sângele, ca oamenii să știe că sunt oameni …fără jertfa concretă, omul rămâne idee, umbră. Adevărul devine carne doar atunci când se lasă străpuns pentru ceilalți.
Vineri seară, pe 12 septembrie, la Institutul Goethe din București, a fost lansată Revista 2000+, continuatoarea revistei ”2000” a Liceului German din București. Noul proiect adună între coperțile unui format ”glossy”, trei licee cu predare în limba germană: Colegiul Național German „Goethe” din București, Colegiul „Samuel von Brukenthal” din Sibiu și Liceul „Johannes Honterus” din Brașov.
Este mai mult decât o revistă: 2000+ e o dovadă că minoritatea germană din România își respectă rădăcinile și recunoaște o datorie: de a transmite identitatea ei, celor ce vin din urmă. Proiectul a reușit să aducă laolaltă școli din orașe cu tradiție, dar și generații diferite – profesori, elevi, absolvenți maturi sau foarte tineri. Când generațiile se întrepătrund, predarea ștafetei capătă un sens vertical, iar șansele de succes sunt ocrotite natural (de firea lucrurilor).
Întrebarea care mi-a rămas pe buze: am voie să mă laud că am absolvit Liceul German?
Poate nici nu e vorba de laudă, ci de recunoașterea unei misiuni pe care cunoașterea aprofundată a limbii germane, ne-o pune dinainte … Pentru mulți, e socotită „grea”, dar pentru absolvenții acestei școli – este surpriza unui dar, despre care afli că-l porți într-unul din buzunarele gândirii, mereu gata să ne sară în ajutor, în înțelegerea lumii și a vieții. Ea m-a apropiat de filosofi precum Kant, Hegel sau Schopenhauer, de teologi care trebuie ascultați – Karl Rahner sau Hans Urs von Balthasar, de oameni politici precum Konrad Adenauer, care au înțeles libertatea ca responsabilitate. Textele din literatura germană, de la epopeea Nibelungenlied și cântecele Minnesänger-ilor (Walter von der Vogelweide), la rafinamentul lui Goethe și Schiller, dramatismul critic al lui Brecht sau profunzimea lui Thomas Mann: cum ne-au influențat gândirea?!
Papa Ioan Paul al II-lea amintea în Fides et Ratio că „toate culturile caută răspuns la aceleași întrebări fundamentale: cine sunt, de unde vin și încotro merg?”. Minoritatea germană din România a căutat aceste răspunsuri prin educație, prin solidaritate și prin cultivarea unei identități deschise spre dialog.
Robert Schwartz și Anca Berlogea prezintă noul format al Revistei 2000+Domnul Profesor Șerban Sârbu explică poza de pe coperta revisteiProfesori in Dialog: Herr Schullerus, Herr Zamfirescu, Herr SchwartzFormația Nightlosers
Seara s-a încheiat cu Nightlosers și Hanno Höfer. Dar n-a fost un simplu concert. Între ritmurile de gipsy rock & blues și imaginile proiectate – ale unui bâlci cu circ ambulant, am simțit că aflăm în sfârșit, cine suntem, privindu-ne ca într-o oglindă.
În peisajul românesc „manelizat”, minoritatea germană nu trăiește izolat, ci se integrează, își pune amprenta și se lasă la rândul ei atinsă de cultura majorității.
Dramatismul ”gipsy-rock”-ului propus de Hanno și ai lui, a devenit pentru noi o reflecție culturală: cum să-ți păstrezi limba și credința, dar să rămâi totuși parte din bâlciul viu al prezentului.
Mulțumim organizatorilor pentru inspirația acestei întâlniri, pentru curajul de a ține vie o tradiție, și așteptăm cu nerăbdare numărul 2 al noii reviste 2000+ …
Raportul internațional despre Gaza, publicat luna aceasta (august 2025), arată limpede: foametea în ”Fâșie” nu mai este o amenințare ipotetică, ci o realitate crudă. În limbaj tehnic, specialiștii notează praguri, cifre și grafice. Dar dincolo de ele, există chipuri …
Istoria ne ajută să înțelegem mai mult. Vintilă Corbu, în romanul Căderea Constantinopolului, descrie cum oamenii asediați, pe măsură ce rezervele scădeau, își schimbau comportamentul. Vecinul devenea rival, mila se transforma în suspiciune, iar prietenia se frângea în competiția pentru ultima bucată de pâine. Foametea nu e doar despre lipsa hranei – este despre schimbarea sufletului omenesc.
Și astăzi, criteriile foametei nu se reduc la calorii lipsă. Ele definesc prăbușirea unei comunități: pierderea solidarității, slăbirea încrederii, uitarea demnității în fața foamei.
Câți vor rămâne, la final? Statisticile vor consemna un număr, dar întrebarea adevărată este: cum vor arăta sufletele supraviețuitorilor? Pentru că, în fața foametei, supraviețuirea devine negociere între instinct și credință. Mulți se vor înrăi, văzând în celălalt doar un competitor. Dar există și altă cale: aceea a solidarității.
Papa Ioan Paul al II-lea amintea, în enciclica Centesimus Annus, că pacea se clădește doar pe temelia dreptății și a solidarității. La rândul său, Gaudium et Spes observa paradoxul lumii moderne: deși omenirea are resurse fără precedent, „este încă bântuită de foamete și sărăcie”.
De aceea, criteriile foametei nu sunt doar biologice, ci și morale: cât din sufletul nostru rămâne viu când trupul e înfometat?
Omenirea veacului XXI are resursele de a hrăni planeta. Ceea ce îi lipsește este voința de a construi o pace durabilă, bazată pe:
Dreptate – acces echitabil la resurse.
Solidaritate – „civilizația iubirii”, cum o numea Paul al VI-lea.
Împreunarea rațiunii cu credința (Fides et Ratio), pentru ca nici tehnologia, nici ideologiile să nu ne orbească.
În fond, criteriul ultim al foametei nu este „câte calorii lipsesc”, ci „câtă umanitate mai rămâne în noi”. Dacă vom învăța să ne hrănim unii pe alții – cu pâine, dar și cu speranță – atunci nu doar că vom supraviețui, ci vom da sens existenței noastre.
Jules Breton – „Culegătoarele de spice” (1854) … un tablou al muncii câmpului care vorbește, în egală măsură, despre fragilitatea hranei și despre demnitatea celor care trudesc pentru ea …
Săptămâna trecută ne-a adus două vești care, puse alături, par mai mult decât o simplă coincidență. În 5 august, la 95 de ani, a murit Ion Iliescu, primul președinte al României ales după lunga succesiune de dictaturi — regală, antonesciană, de ocupație sovietică, apoi Gheorghiu-Dej și Ceaușescu. Două zile mai târziu, în 7 august, la 93 de ani, a trecut la Domnul Lucia Rodica Coposu, sora Seniorului Corneliu Coposu.
Poate părea o întâmplare. Eu cred că nu e. Poate e felul în care Providența ne lasă pe masa istoriei două portrete pe care să le privim împreună, punându-ne întrebarea: care sunt șansele unei vieți drepte, în vremuri de teroare și învrăjbire socială?
1989 – libertatea ca drum, nu ca destinație
Sunetul schimbării în Europa de Est a bătut tot anul 1989, dar ultimele două luni – noiembrie și decembrie – trebuie rememorate.
9 noiembrie – cade Zidul Berlinului, se deschide Poarta Brandenburgului.
20 noiembrie – în România, contracurent, Congresul al XIV-lea al PCR îl confirmă pe Ceaușescu pentru a șaptea oară la conducere, la 71 de ani.
2–3 decembrie – la Malta, Gorbaciov și Bush (nu Reagan, cum ne place să credem) discută soarta lumii.
16 decembrie – la Timișoara începe Revoluția Română.
A fost, pentru noi, ieșirea din Egipt. Bucuria despărțirii de comunism era autentică, dar drumul până la „țara făgăduită” al libertății avea să fie lung și plin de oaze înșelătoare. Și, la fel ca poporul ales, nu am scăpat de tentația de a privi înapoi spre o robie „mai sigură” decât o libertate necunoscută.
Două feluri de a sta în fața timpului
Ion Iliescu a fost un comunist filorus, crescut în spiritul socialismului și al disciplinei de partid. A muncit, s-a ridicat prin propriile forțe, dar nu a fost niciodată liber de frică. Frica de a pierde puterea obținută prin furt colectiv, frica de a schimba temeinic un sistem pe care îl cunoștea prea bine. Când íntr-un târziu a spus că „m-am supărat pe mine că nu am permis intrarea Regelui în țară”, a făcut-o cu un zâmbet arogant, pentru mine neconvingător. Pașii lui au fost mici, șchiopătați, chiar și atunci când istoria îl împingea să alerge.
Corneliu Coposu și familia lui au întrupat opusul. Integritate fără compromis, gând liber după 17 ani de închisoare nedreaptă, fidelitate față de un popor pe care l-a slujit cu conștiința curată. Relația lui cu timpul și cu eternitatea îi oferea discernământul pe care numai suferința curată îl poate naște.
Nimeni, în afară de…
Cine, afară de Moise, ar fi putut scoate poporul ales din robia egipteană? Și cine, afară de o pereche Regele Mihai – Corneliu Coposu, ar fi putut așeza România pe un drum limpede al libertății? Unul să domnească fără a conduce, altul să conducă fără a domni — amândoi, cu respect pentru valoarea libertății.
Ion Iliescu nu a fost omul acela. Și poate că nici nu a vrut să fie. Iar urmașii săi politici ar trebui să vadă în această pierdere o lecție: sunt astăzi cei mai singuri oameni din politica românească.
Ideea de a avea două partide mari și clare – unul de dreapta, altul de stânga – rămâne o condiție pentru o democrație sănătoasă. Unii să-și asume tradiția, ceilalți schimbarea. Și unii, și alții să-și pună frica la ușă și principiile pe masă.
Mai mult rău a făcut Traian Băsescu atunci când a botezat imoralitatea „pragmatism”, când cu ”soluția imorală”. Din clipa aceea, trădarea și-a pierdut rușinea. Dar despre asta – altă dată.
„Moise găsit pe Nil” – Frederick Goodall (sec. XIX) … fiecare lider a fost, odată, un copil purtat de curenții vieții. Destinul se joacă la răscrucea dintre mâinile care te salvează și alegerile pe care le faci când ajungi să conduci.
Calin Diaconu 