Ajută-mă, Doamne, să port grija sufletului meu – pe care Tu mi l-ai încredințat, să devin unul din fiii Tăi iubiți și învață-mă să măsor bucuria și liniștea, citind reacțiile de răbdare ale fraților mei, în suferințe incomparabil mai grele decât ale mele …
În data de 2 Septembrie, la Târgu Mureș – am avut privilegiul de a participa la emoția sfințirii unei statui dintr-o serie ce va vorbi despre dragostea și admirația noastră față de înaintașii interziși. Dincolo de reparația istorică necesară, acest monument de for public ne vorbește despre un centenar ratat, cel al anului 1948. Atunci, în 1948, în loc de a cinsti cum se cuvine cei 100 de ani de la primul strigăt al libertății noastre … care se împleteau cu alți 250 de ani de eforturi identitare și răspunsuri autoritare la întrebarea ”Cine suntem noi, românii?” – posibili abia după Unirea Bisericii Române Unite cu Roma Sfântului Petru și încă alți 30 de ani de trăire a bucuriei și greutăților zilnice ale unității tuturor fraților într-o singură Țară … Anul 1948, an de recunoștință și bucurie … transformat în începutul drumului în deșert!
E nevoie de o nouă periodizare a epocilor istoriei naționale, din care să rezulte importanța înțelegerii – pentru noi, cei de azi – a ”secolului de aur” 1848 – 1948! E timpul ca profesorii de istorie să caute Adevărul, să corecteze minciunile vehiculate deșănțat, să îndepărteze praful omisiunilor intenționate și al interpretărilor mistificatoare …
Vom înțelege, împreună, că a existat și este posibilă și azi – dar numai prin jertfă! – o iubire sinceră față de poporul român, dacă vom medita la anul jubiliar 1948 ca la o ”sărbătoare prin decapitare”, ca la ”praznicul suferinței” … ale cărei tragice urmări le constatăm în chiar anormalitatea comportamentului nostru de azi.
Am venit la picioarele Fericitului Martir Episcop Cardinal Iuliu Hossu, pentru a-l recunoaște drept conducător și călăuză a noastră, căci lupta cu răul e departe de a se fi terminat – și foarte probabil nu se va termina niciodată, pentru a înțelege că ea nu poate fi purtată altfel decât sub deviza ”Credința noastră este viața noastră!” …
În clipele de grea încercare ale anilor postbelici 1946 – 1948, sub presiunea timpului și în fața unui adversar care s-a luptat mișelește, folosind armele dezinformării și dezbinării, ale terorii și forței brute, ghidându-se după propria voință și folosind bunul plac ca argument, credința conducătorilor Bisericii Române Unite ne transmite un mesaj foarte puternic – dacă înțelegem să vibrăm împreună cu ei pe frecvența întrebării mereu actuale: ”Cine conduce, cine guvernează lumea în care trăim? Omul sau Domnul?” Răspunsul la această întrebare poate fi dat prin acceptarea credinței ca mod de viață și atunci, este în măsură să schimbe comportamentul nostru, felul de a privi și a ne purta în lume.
Abia atunci când Îl recunoaștem pe Domnul drept Stăpân al nostru, recunoaștem marele dar al libertății sufletești. Ne învață, Fericitul Martir al Credinței, Cardinalul Iuliu Hossu, în Memoriile sale – că sufletul este o cazemată în care nimeni altcineva nu are acces, decât numai Dumnezeu – și numai dacă omul se hotărăște să-i deschidă!
”Cetatea nebiruită a sufletului, în care nici o putere nu intră, dacă nu i se deschide de către credincios!” – aceasta este marea lecție a libertății pe care simțim că avem obligația de a o transmite mai departe celor ce ne urmează, ca unii ce ne-am născut și am străbătut o parte a drumului acestui neam, prin deșertul comunist.
Și ne mai învață Cardinalul înfăptuitor al Unității noastre naționale: că Unirea binecuvântată și fericită este aceea voită de amândouă părțile. Niciodată nu se va accepta o unire impusă din afară.
Omul poate oficializa minciuna – de exemplu, poate afirma orice (hîrtia suportă orice) – că Biserica Română Unită s-ar fi autodesființat, dar Dumnezeu va grăi oamenilor istoria adevărului.
Judecata este numai la Dumnezeu, de la oameni – iertarea. Există oameni care devin colaboratori ai răului – le simți prezența în Memoriile Cardinalului, și rămâi impresionat de puterea rugăciunii pentru fratele care rătăcește. Există alții, care se pun în slujba Binelui – un locotenent care ajunge la Canal pentru fapte de milostenie, un călugăr Damian de la Cernica, un doctor Domșa … Adevărul este acesta: nu trăim pentru că avem un certificat de naștere, nu suntem pe hârtie – ci trăim pentru că privirea prezentului, care este Dumnezeu cel veșnic, ne este dăruită în fiecare clipă.
”Credința noastră este viața noastră!” – este o rugăciune puternică și un salut creștin, pe care le vom folosi în încercările zilnice: ”Cu smerenie să ducem lupta pentru devenirea noastră, cu al Lui ajutor!”
Sunt câteva direcții de cercetare, subiecte de meditat și idei pe care Evenimentul Sfințirii statuii Fericitului Martir Cardinal Iuliu Hossu, ni le-au deschis, și pe care le consemnăm aici cu bucurie și speranță că poate vom afla și mai multe, în viitor:
(1) între anii tragici 1940 – 1944, în vremea ocupației horthyste a Transilvaniei de Nord: Oradea, Baia Mare, Clujul … au avut în Vlădicul Iuliu, administratorul apostolic. Care a fost activitatea, care au fost intervențiile lui față de Horthy, care sunt urmele prezenței Prea-Sfinției Sale, în Parlamentul de la Budapesta? Începând cu reacția față de Dictatul de la Viena și continuând până în ceasul ultimei încercări – în care i se propune refugiul prupurat la Roma, principiul neseparării turmei de conducător este unul trăit clipă de clipă …;
(2) care au fost reacțiile oficiale ale reprezentanților Bisericii Române Unite cu Roma, greco-catolică – în anii 1945-1946, când are loc în Ucraina desființarea Bisericii greco-catolice ucrainene?;
(3) drumul vieții pământești a Fericitului Cardinal Martir Iuliu Hossu începe într-un stat majoritar catolic (Imperiul austro-ungar), se continuă într-un stat majoritar ortodox (România, după 1 Decembrie 1918) și se încheie într-un stat comunist autodeclarat ateu: cum ne păstrăm principiile într-o lume care se schimbă dramatic în jurul nostru?;
(4) Ce obligații morale și culturale îi revin Bucureștiului, pentru a se ridica la nivelul de pretenții în sensul de Capitală a Unirii noastre, ca neam? Cum vom înțelege să ne cinstim sfinții martiri, cum le vom citi testamentul și mai ales, cum ne vom ruga lor, pentru a cere înfăptuirea minunilor de care avem atâta nevoie? Pe lângă Catedrala Mântuirii Neamului (majoritar ortodox, așa este!), vom găsi oare, împreună cu Primăria acestui întins oraș de câmpie – o piață, o stradă, un loc potrivit pentru o statuie sau cel puțin un bust al sfinților martiri ai Bisericii Române Unite cu Roma? Da, dacă vom simți că ne aparțin și le aparținem, cu adevărat. Dacă vom înțelege că au parcurs cu prisosință, drumul dus-întors de la ”Oameni ai Bisercii” la ”Oameni ai Neamului”.
Fie că ne place, fie că ne apasă, fie că-i ignorăm sau alegem să le cunoaștem gândurile, faptele, vorbele și viața: sfinții martiri greco-catolici s-au jertfit pentru credința lor în latinitatea poporului român și apartenența lui la una, sfântă, catolică și apostolică Biserică dar mai ales: pentru mântuirea noastră! Să luăm aminte …
This slideshow requires JavaScript.
Calin Diaconu 