Promisiunea de mai bine este promisiunea libertății.

Nu poate face o asemenea promisiune cel care este corupt. Nici nu va dori să audă de o asemenea promisiune, cel care nu e interesat de dezrobire – fie că este imatur în privința libertății (neștiind de unde să o apuce sau ce să facă cu ea, dacă o primește), fie mulțumindu-se cu asigurarea celor strict necesare existenței fizice.

În interiorul său, acolo unde se află adevăratele lanțuri ale robiei noastre, vom recunoașe că unii suntem îmboldiți de poftele cărnii, alții suntem în căutarea gloriei deșarte. Avem așadar de ales, cui să devenim sclavi. Dar libertatea de ne alege stăpânul de care să fim cuceriți, nu e încă o libertate înțeleaptă.  Poftele trupești și trufia, știm: sunt stăpâni care ne chinuie …

Promisiunea de libertate, mai-binele, trebuie să vină din partea Cuiva incoruptibil, capabil să îndrepte pașii noștri pe Calea Lui, care e Adevăr și Viață. Iar acest lucru e posibil, numai prin deschiderea inimii pentru Isus, zilnic – căci avem nevoie să mergem pe cale, însoțiți de El.

Adevărul se așează în pragul înțelegerii, cât să ne orienteze construcțiile raționale, spre lumină. Dar pragul înțelegerii noastre, este inima. Să gândim deci, cu inima – și poate vom vedea lumea, în deplină libertate.

albrecht altdorfer peisaj alpin cu biserica 1522

Albrecht Altdorfer: Peisaj alpin cu Biserică (1522)


Ce minune, atunci când

plăpândul fir de iarbă, călcat în picioare,

are puterea de a-și reveni …

 

preot Vasile Mare

Părintele Vasile Mare, OFMConv, Protopop greco-catolic al Bucurestilor intre 1990 si 2004, poză preluată de pe coperta IV a cărții traduse din limba franceză – ”Adevărata măsură a virtuților” (Ed Serafica, 2006)

Neam de cavaleri, germanii au avut timp să mediteze câteva secole bune de ev mediu asupra curajului (Mut). 

Am identificat în limba germană câteva cuvinte, ce conțin ”curaj” (Mut)  în rădăcina lor – și găsim în fiecare, o mulțime de sensuri. Firesc, pentru că situațiile în care avem nevoie de curaj sunt multe, iar cea mai potrivită formă de curaj – o alegem în funcție de caracterul nostru și este dimensionată de antrenamentul voinței fiecăruia.

Curajul îmbracă așadar multe forme, la nemți … Să le traducem degrabă, din germană – cu speranța că nici sufletului românesc nu-i sunt străine …

Un prim grup se referă la puterile (sau slăbiciunile) sufletului

  • ”Grossmut” = când afli puterea de a ierta pe cel ce ți-a greșit … căci să o recunoaștem, îți trebuie mult curaj să ierți: dușmanul se poate întoarce mâine din nou împotriva ta! Dar fără mărinimie, cum putem pune capăt conflictelor?; 
  • ”Sanftmut” = curajul de a privi, înțelege și răspunde cu calm provocărilor (întâmplărilor) vieții … blândețea fiind o rază care cuprinde mesajul de prietenie, liniște și bunătate;  
  • ”Langmut” = curajul așteptării cu încredere și speranță a înfăptuirii dreptății divine (îndelungă răbdarea);
  • ”Schwermut” = starea de ”inimă grea”, ”inimă frântă” … melancolia, când din lipsa curajului de a crede în ziua de mâine, te prăbușești în tristețe, simțind un vid interior și ducând o viață lipsită de orizont, fiind într-un impas fără ieșire;
  • ”Hochmut” = aroganța, lipsa decenței în evaluarea propriei valori sau a propriilor daruri, respectiv un curaj plecat din intenție greșită (de a domina, de a deține puterea și averea) a celui care s-a cocoțat pe-o înălțime fără fundament, fără bază …

Alte cuvinte compuse cu ”Mut” (curaj), se referă la calitatea (puterea sau slăbiciunea) voinței noastre

  • ”Wagemut” = să cântărești riscurile și să găsești în interior îndrăzneala de a asuma riscul, curajul de a întreprinde, de a face ceva;
  • ”Freimut” = curajul de a vorbi public, spunând lucrurilor pe nume, susținerea propriilor afirmații, ingenuitatea – cu tot cortegiul fragil al candorii, simplității, purității – care riscă expunerea;
  • ”Wankelmut” = e contrariul curajului: nehotărârea, lipsa puterii de decizie, osiclarea între soluții … am spune – că e exact situația măgarului lui Buridan, care nu din lipsa fânului ci din lipsa alegerii uneia dintre căpițe a murit de foame între ele … ;
  • ”Übermut” = surplusul extrem de curaj, reprezentat de Icar și de construcția Turnului Babel, temeritatea, lipsa oricărei înfrânări și absența smereniei …

 

                                                                             x

                                                                     x               x

Aceste rânduri sunt dedicate formei celei mai nobile de curaj – curajul blândeții, așa cum l-am întâlnit manifestându-se în persoana Protopopului greco-catolic al Bucureștilor (între 1990 – 2004), Preotul Vasile Mare OFMConv, pe care Bunul Dumnezeu ni l-a dăruit și care ne-a fost Păstor în perioada anilor de adaptare la aerul tare al libertății.

În 1990, Părintele Vasile Mare împlinise deja 70 de ani: o vârstă respectabilă, pe care în special cei tineri o asociază cu neputința, cu boala, cu încetineala … La 70 de ani, după o viață de așteptare în nedreaptă suferință, ar fi putut fi preocupat de răzbunare, ar fi putut exprima regrete, am fi simțit oarecari nostalgii defazate … în schimb, caracterul Părintelui Vasile Mare – marcat de curajul blândeții, ne-a transmis tuturor celor care l-am cunoscut, o stare de pace și bine:

  1. Blândețea este singura virtute care poate repara tot, în mod special poate contribui la refacerea legăturilor care s-au rupt. După 1990, cuvântul de ordine – ca și azi (sic!) – era revenirea la normalitate … nu poți face asta, fără blândețe, antrenând îndelunga răbdare și evitând cu abilitate și sistem, orice prilej de ceartă;
  2. Blândețea e o virtute civilizatoare, întrucât temperează pornirile neînfrânate – iar anii 90 ai veacului trecut au fost marcați de nerăbdare și lăcomia de a umple dintr-o dată toate lipsurile și frustrările generate de un sistem autoritar.

Părintele Vasile Mare ne-a atras pentru că a avut harul de a repara și a construi punți între oameni de diferite vârste și confesiuni.

Părintele Vasile Mare ne-a uimit cu verbul și verva sa tânără, pentru că respira sinceritate (i se potrivea proverbul românesc ”pe unde-i ieșea cuvântul, pe acolo îi ieșea și sufletul”.

Cred că am fost binecuvântați, toți cei care l-am cunoscut, fiindcă acest Om, dăruit cu harul înțelepciunii, răspândea Pacea în jurul său.

Am avut deosebitul privilegiu al unor întâlniri particulare cu acest maestru spiritual, și îmi voi aminti mereu, cu multă recunoștință, de felul în care ne-a învățat nu numai să recunoștem importanța minunilor mărunte din jurul nostru, dar mai ales – că avem a-I mulțumi Creatorului nostru de două ori: atât pentru faptul că aceste minuni ne sunt oferite zilnic, clipă de clipă, adică ele țin lumea laolaltă, cât și pentru faptul că noi, nevrednicii, le putem constata existența

Concepția despre lume a blândeții înțelepte, este aceea care pune în evidență puterea lucrurilor mărunte, puterea echilibrului, a continuității renașterii …  în fața variațiilor bruște și a discontinuităților care pot fi spectaculoase sau înfricoșătoare, dar care trec tot așa cum au venit … Pentru că lumea e imagine a lui Dumnezeu, care este infinită bunătate.

Lucrurile mărunte, acele minuni pe care de multe ori, în libertate imatură le trecem cu vederea, considerându-se de la sine înțelese: adierea vântului, susurul izvoarelor, creșterea spicului de grâu, legănatul valurilor mării, verdele crud al primăverii, nemărginirea și limpezimea cerului albastru … toate acestea sunt mai puternice și se arată învingătoare, în fața sălbăticiei fulgerului distrugător, a spaimei produse de grozăvia unui cutremur, al furtunilor trecătoare …

Părintele Vasile Mare ne-a oferit tuturor celor care l-am cunoscut, exemplul viu al smereniei înțelegerii că nu omul este măsura tuturor lucrurilor, că e spre binele nostru dacă ne deschidem simțurile și sufletele pentru a recunoaște minunile care sunt prezente în viața noastră, mulțumind pentru ele. 

Prin modelul său de blândețe, a lăsat un testament puternic credincioșilor din Eparhia greco-catolică a Bucurestilor: un mod prietenos, împăciuitor și blând de a privi și înțelege lumea.

(9 Februarie, 2020)


Atunci când nu vrem să înțelegem că esența Adevărului este împăcarea, sau atunci când ne mândrim cu jumătățile noastre de adevăr, ajungem în situația de ceartă: ne scoatem unii altora ochii, în sensul în care numai ochii noștri ar fi aceia destinați luminii, ceilalți nu s-ar hrăni cu același Soare al Dreptății …

starea de ceartă a căpeteniilor nu e bună pentru popor, o aflăm răspicat în Noul Testament, la Sfântul Apostol Pavel: Aminteşte-le acestea şi îndeamnă stăruitor înaintea lui Dumnezeu să nu se certe pe cuvinte, ceea ce la nimic nu foloseşte, decât la pierzarea ascultătorilor. (cf  2 Timotei, 2,14) … 

(Aș mai pomeni aici și pe Ștefan Augustin Doinaș, cu zicerea lui memorabilă: Atunci când zeii se ceartă, barba profeților crește încâlcită …)

Așadar, pe cât e de frumos să ne completăm unii pe ceilalți, să lucrăm împreună având un țel comun în aflarea Adevărului, dacă ajungem în situația de a ne contrazice fără a ne asculta, înseamnă că în adâncul nostru suntem măcinați: de orgoliu și de frică.

Orgoliul este acea frână de mână care ne oprește din efortul detașării noastre față de ocuparea poziției centrale în univers. Este adevărat că fiecare dintre noi putem spune: văd lucrurile din jurul meu, și pentru că eu le văd, ele există! Dar a ne situa pe noi înșine în centrul (sau buricul) universului, duce automat spre frustrare: hai să ne imaginăm că toți am vedea lucrurile după o atare filosofie! Câtă dezamăgire, atunci când constatăm că nu suntem noi cauza ultimă a lucrurilor: mai există și alții, care lucrează pentru adevăr și dreptate … mai există și alte forțe care acționează în univers, puterile noastre nu sunt exclusive și nici perene! 

Frica e acea preocupare că dispariția noastră va fi dureroasă și ne va duce în neant, că viața noastră nu a contat chiar nimic – deși am avut (căci Cineva ne-a oferit) o șansă -, dar nu am știut să facem diferența între a fi și a avea; între a fi și a nu fi … Ea apare ceva mai bine conturată, atunci când observăm (cu ceva sinceritate) că din ceea ce am făcut nu rămâne mai nimic, … nu recunoaștem adevărul înțelepciunii că ceea ce e bun, se va cerne la timpul potrivit – și că nu avem noi măsura și mijloacele (noi temporalii și temporarii) să potrivim timpul după voia noastră (eventual ne potrivim ceasurile!), ci eternitatea e cea care dictează timpului, așezându-l în veacuri, până la sfârșit

Așadar orgoliul și frica de a nu rămâne nevorbiți, ne pun în situația de a inventa propria noastră dreptate, dreptatea personală, care-i jignește și-i amenință pe ceilalți, izolându-ne în spatele unor uși ferecate, divizându-ne în limite înguste și sufocante, într-o mânioasă neacceptare. Bariera orgoliului și a fricii nu poate fi ridicată altfel decât iubind cuvintele celuilalt, de aceea – ele trebuie să fie adevărate și împăciuitoare. Chiar și atunci când îi constați rătăcirea evidentă? Da, câtă vreme intenția este bună … Cum însă poate fi dovedită o intenție bună? Ascultarea atentă și acceptarea dreptății celuilalt are în filosofia greacă un model – maieutica lui Socrate – sau arta moșirii Adevărului. Mai întâi, ne lămurim că am înțeles amândoi același lucru din ceea ce tu ai afirmat, apoi îți arăt consecințele celor afirmate (adică mergem împreună pe firul gândirii tale), până în punctul în care constatăm existența alternativelor, accepți deschiderea la alteritate, evaluăm împreună aceste alternative (noi) și stabilim – cu bucuria ce o poate da întâlnirea cu certitudinile -, că putem ajunge amândoi la o concluzie comună, de cele mai multe ori diferită până la opoziție față de punctul de plecare inițial …, apoi ne îmbrățișăm, minunându-ne că suntem capabili de împăcare, după o asemenea ceartă de idei!

Sigur, toate bune și frumoase – dar, mă veți întreba: cine mai are timp de filosofie, astăzi? 

La rândul meu, vă rog să mă lăsați să am dubii că îmbrăcați în haina neștiinței, fără timp dedicat meditației zilnice asupra Adevărului, vom putea ajunge vreodată pe tărâmul păcii … Sau altfel spus, dacă lepădăm haina politicoasă a filosofiei, fiindcă ni se pare prea plicticoasă (sic!) și ajungem în situația de a ne pierde ascultătorii, certându-ne pe jumătăți de adevăr conflictual – să nu ne mirăm atunci când lucrurile vor fi reașezate împreună, de Atotținătorul.  

(București, în 8 Februarie 2020) 

filosofi

Foto Credit: Giammarco Boscaro, Venezia


Expresia am întâlnit-o la Paul Tillich (1886 – 1965) – teolog si filosof protestant, care simțea că nu trebuie să transformăm creștinismul în ideologie, și care a combătut ideea de cultură autonomă, aceea care crede că nu ar avea nevoie de binecuvântare religioasă pentru a exista.

Dacă în limba germană, Bedingung înseamnă condiționalitate, atunci Das Unbedingte – este ceea ce există fără nici o altă condiție, ceea ce e liber de orice condiționalitate. Omul e plin de condiționări, pe când Dumnezeu este liber de orice condiționare.

Dar ceea ce există în afara oricărei condiții, nu devine cumva neapărat necesar (unbedingt nötig) pentru mine, astfel încât existența mea să capete o împlinire?

Între metaforele pe care le-a dezvoltat Tillich, regăsim pe acestea, descrise mai jos suficient de clar, și care ne invită la meditație serioasă asupra trecerii (și petrecerii, vorba lui Noica) ca transformare

(1) Creația – coborârea eternității în timp (idee pe care am regăsit-o și la Monseniorul Vladimir Ghika);

(2) Escatologia (respectiv soarta omului după moarte) – trecerea timpului în eternitate (de aici conducerea pe ultimul drum, petrecerea la îngropăciune sau parastasul);

(3) Păcatul (respectiv căderea – ceea ce naște starea de vinovăție) – atunci când esența se preocupă de existență;

(4) Iertarea – atunci când existența se orientează spre esență, pe care începe să o simtă, mai întâi și să o trăiască, mai apoi … (apropo, vă sună cunoscut, hai să ne purtăm esențial, ca și cum aceasta ar fi ultima zi …!)

Tillich metafore

Trecerile, după cum știm, presupun puncte de întâlnire, zone de graniță, frontiere – iar locul de întâlnire al omului cu Dumnezeu este acela în care condiționalul (relativ) se țintâlnește cu necondiționatul (absolut).

Pentru Tillich, religia nu este doar o funcție – între atâtea alte funcții ale spiritului uman, ci este experiența necondiționatului în toate celelalte funcții. A fi liber, pentru un creștin, înseamnă a trăi – necondiționat – sensibilitatea la divin, în profunzimea inimii.

Temeiul inimii noastre este atracția pe care ea o are către Dumnezeu – iar puntea și mijlocitorul, prilejul de înnoire și trăire a libertății creștine, este Isus Hristos. Pericolul pentru libertate este atunci când trecere granița propunerii (sau a punerii dinaintea celuilalt).

Învățătura creștină – tocmai pentru că îmbracă haina libertății – nu poate fi impusă cu forța, ci va fi doar supusă amabilei atenții … astfel încât celălalt să se decidă, în cunoștință de cauză, folosindu-se de propria-i libertate: va fi de azi înainte pentru sau împotrivă?

 


“Un Americano a Roma” – e un film din 1954, un strigăt al elitei italiene împotriva moravurilor noilor “eliberatori”, americanii ce nu trebuie copiați fără discernământ, pentru că devenim caraghioși …

Cănd începe să te strângă cămașa poporului din care faci parte, parcă ai vrea s-o schimbi – dar nu-i mai bine să te-ntrebi: de ce ți-a rămas mică? Nici atunci când vizitezi multe alte locuri, mai bine organizate (conduse), sau când guști din alte culturi  și începi să-ți vezi propriile limite, defecte și slăbiciuni nu ți-e ușor … , darămite atunci când ești invadat în propria ta țară de blugi, fast-food, de circul din mass-media ce e construită pe audiențele câștigate din spectacol ieftin?! Și totuși, sufletul nu ți-l poți schimba ca pe-o cămașă …

Finalul celui de-al doilea razboi mondial gaseste o Italie ce uitase să respire corect, fiindcă fusese sufocată ani la rândul de nationalismul extrem practicat de dictatura lui Mussolini,  pe de-asupra, călărită un pic de superioritatea afisată a nemtilor lui Hitler … tușind, era de fapt pregatita pentru un alt gen de cuceritori

Învățați să poarte căpăstru, și-au ales noii cuceritori …

Filmul trebuie văzut si de noi, românii care ziceam că ne-am eliberat acum trei decenii de dictatura comunistă – pentru a cădea, ca un fruct copt, in bratele consumismului globalizant!

Cuceritorii s-au înstăpânit prin aparente banalități – numărați-vă “OK“-urile dintr-o zi –  si au ajuns să pună stăpânire pe sufletul unei generatii care nu mai vede utilitatea cititului, când poate primi informația de-a gata, rumegată de alții!

Drumul cel mai de preț, acela pe care mergi pentru a afla, curios, cam ce-ar fi demn de apărat, ce-ar trebui preluat și trasnmis mai departe, ce e cu adevărat al tău – astfel încât să poți ajunge la un moment dat tu, cu adevărat …

Scena memorabilă rămâne aceea din bucătăria părinților în care eroul Nando Moriconi se răzbuna pe spaghetti, numindu-le “maccaroni” si “vermi” … iar in cele din urma le pedepseste, manincadu-le  … cu sete (sic!) …

Schimbarea mu trebuie să însemne fugă de identitatea proprie, iar privitul din afară a țării care te-a format nu asigură neapărat mai multă claritate … Dar atunci cînd vezi că istoria prin care tu treci azi, respectiv istoria celor mici care se lasă cuceriți de cei mari,  a preocupat  mai înainte și pe alții, te liniștești cu gândul reconfortant că și cuceritorii sunt vremelnici …

alberto sordi