A fi – a gândi – a acționa. Viața ne oferă șansa unei gândiri libere, care ar trebui să ne conducă (logic) spre fapte bune.
Suntem înclinați să facem ceea ce am văzut la părinții noștri, prin urmare – dacă ei ne-au crescut bine, le vom urma exemplul. Dacă, din nefericire, am fost tratați cu mai multă duritate decât am fi meritat, avem șansa să devenim mai buni noi înșine (Ce ție nu-ți place …).
Într-un fel sau altul, a călca pe urme, a fi urmaș înseamnă a păstra (măcar) fragmente din învățătura primită. Putem primi moștenire averi nemăsurate, dar dacă nu păstrăm odată cu ele și învățătura străbunilor, nu cred că le merităm. Genetic, avem explicația cum cei care ne-au precedat continuă să curgă prin sângele nostru … dar amintirile clipelor petrecute împreună, idealurile ce ne-au fost transmise testamentar, obiceiurile și tradițiile pe care le-am primit odată cu gustul mâncării ”ca la mama acasă”?
Se află ei în mijlocul nostru, câtă vreme ni-i amintim?
Verbul latinesc surgo – surgere, care înseamnă ”a se ridica” (eventual din pat, din pricina unei urgențe care ne-ar învinge lenea, sic!), ne duce cu gândul la expresii precum ”a suscita cuiva interesul (într-o anumită chestiune)” sau ”a resuscita pe cineva (un pacient, de pildă)” …
Așadar, când anume e potrivit ceasul de a vorbi despre cei pe care i-am moștenit? Căci pentru a trăi plenar bucuria zilei de azi, nu e suficient să o împărtășim doar cu cei ce ne sunt contemporani. Avem conștiința timpului, altfel de ce ne-am lăsa ”scuturați” (măcar din când în când), de albumele de familie, de cărțile de istorie?!
De ce simt că ”a sosit ceasul și acuma este”, să ne ridicăm din amorțeală (somn) după îndemnul benedictin așezat la începutul fiecărui an, tocmai pentru a ne aminti că în viață merită să ne grăbim, dar numai pentru a face fapte bune: ”… hora est iam nos de somno surgere (R.B. Prol, 8)”.
Am învățat de la frații mei din Oltenia, că perfectul simplu are viață scurtă: se referă la trecutul care ”avu loc acum (sic!)” – adică azi. Dacă există perfect simplu, de ce nu ar exista și un prezent continuu?
A fi, dar nu oricum, ci gândind înainte de a acționa spre faptele cele bune, care ne așteaptă la un pas în fața noastră, în chiar ziua de azi – lumea fiind plină de lipsuri și nevoi care se cer acoperite.
Fiind la început de an, e firesc să ne întrebăm asupra primului pas pe care-l avem de făcut. Iar primul pas este acela de a urma invitația la înnoire, căci Ioan Botezătorul tocmai aceasta ne spune: să ne pocăim, recunoscând păcatele și imperfecțiunea noastră.
Astfel, când vom vedea minunile infaptuindu-se în jurul nostru, măcar să nu mai fim tentați a spune că ”am avut noroc” sau că ni s-ar datora – fie științei sau priceperii cu care stăpânim tehnologiile …
Așadar, dacă ar fi să separ primul pas în acest an, mărunțindu-l, aș spune: ”Iartă-Mă!”, ”Iată-Mă!” și … ”Ajută-Mă, dragă Doamne!”
—–
P.S. Și mai este ceva important la care am reflectat azi: Puterea rugăciunii comune presupune împăcarea. Există o legătură între pacea interioară (pe care mi-o doresc) și împăcarea cu fratele (care e atât de greu de realizat). Iar inima are nevoie să bată în ritm ordonat, nu poate supraviețui multă vreme în zbucium. De aceea, îndemnul pocăinței, să-l împletim cu acela de a cerceta pe frații noștri aflați în primejdie sau lipsuri …
(Tablou realizat cu Inteligența Artificiala Dall-E)
Calin Diaconu 