Am auzit spunandu-se ca pacatul este fata de Dumnezeu, iar fata de semenii nostri – este greseala.

Ma intreb azi, ce se intampla atunci cand păcătuim fata de Adevar (considerand ca Adevarul si Dreptatea sunt la Bunul Dumnezeu), si de aceea sa incep prin a enumera cateva forme ale minciunii, pe care le intâlnim la tot pasul:

  • exagerarea, inflorirea Adevarului – poate duce la ofilirea sufletelor, caci Adevarul nu are nevoie de nimic in plus fata de ceea ce este;
  • omisiunea, ascunderea Adevarului – poate duce la ratacire, caci  Adevarul este Lumină iar minciuna pierderea timpului;
  • inexactitatile voite, aproximarile, extragerea din context – pot duce la inflamare, la revolta, la ridicarea unor semne de intrebare care nelinistesc sufletele noastre – exact efectul invers al Adevarului, care e aducător de Pace și de Bine.

Atunci cand arătăm respect fata de Cuvant – fie cel scris, fie cel vorbit – o facem pentru ca intelegem importanta dar si pericolul nuantelor, constientizam unicitatea Adevarului si exersam retinerea ca forma a dragostei fata de aproapele. Nu suntem pusi sa-i judecam, ci suntem chemati sa-i iertam pe cei cărora le gresim. A face altfel, ar fi pacat fata de Cel care ne-a creat.

sf Pavel

Sfantul Apostol Pavel – (1 Cor 15,9: ”Caci eu sunt cel mai mic dintre Apostoli, nevrednic sa fiu numit apostol, caci am prigonit Biserica lui Dumnezeu”) este reprezentat ca aparator al Legii (purtând ferm sabia cuvantului). Astazi, sabia păstrării Adevarului a fost inlocuită cu o lupă a măsurării audientei (dar cu ce preț?!) … 


Lectura capitolului al patrulea al tratatului ”De docta ignorantia” (scris la jumătatea secolului al XV-lea de către cardinalul Nicolaus Cusanus), ne oferă premisele și confortul unui raționament care ne asigură că Dumnezeu este și Pace și Iubire, în același timp …

În drumul nostru prin această Vale a Plângerii, se întâmplă întâlniri și au loc despărțiri de cei dragi: nici întâlnirile nu sunt întâmplătoare, nici despărțirea nu ne este definitivă, câtă vreme Iubirea și Pacea ne sunt oferite spre hrană sufletească.

Gândul nostru este astăzi alături de prietenul nostru drag, Doctorul Paul Bunuș – spre întărire sufletească, la ceas de rămas bun … 

Când ne-am întâlnit cu Părintele său, Domnul Florin Bunuș – Doctor în Chimie al Universității din Durham, în cel mai primitor apartament pe care l-am cunoscut, în urmă cu mai bine de trei decenii … și spunându-i câte ceva despre preocupările legate de Friedrich al II-lea al Prusiei ca despot luminat, ne-a cerut spontan lămuriri legate de … ”Kartoffelkrieg”-ul pe care regele prusac l-a purtat cu Iosif, fiul Mariei Tereza!

Oameni ca Domnul Dr. Florin Bunuș, care cuprind în mintea lor infinitul cunoașterii, au avut un rol decisiv în formarea noastră, într-o vreme în care se cuvenea să ascultăm mai mult și să punem mai multe întrebări. Astăzi, ajunși la rândul nostru la vremea întrebărilor, ne bucurăm când cineva ni le adresează … și ne consolăm cu gândul că așa va fi, mereu!

 

Superlativul reduce gradele de comparație, până la dispariția lor completă: nimic nu poate depăși necuprinsul, nici pe cel mare – și nici pe cel mic … Infinitul nu poate fi cuprins, nici cu mintea și nici ca posibilitate. De aceea, infinitul mare și infinitul mic, coincid.

Neputând fi depășit, infinitul e identic cu sine: cu cine să-l comparăm?

Infinitul, pentru că nu poate fi comparat și nici depășit, rezultă că este identic cu sine însuși: infinit-de-marele și infinit-de-micul sunt de fapt, unul și același lucru!

Putem deci afirma că superlativul absolut e speculativ, câtă vreme nu-l pot cuprinde nici măcar cu mintea, darămite cu ruleta.

Plecând de la cele de mai sus, ce vom spune despre Supremul Frumos și despre Supremul Bine? Că sunt Pace și Iubire …

Dumnezeu este Iubire … Infinitul cel mare, care strânge totul laolaltă în ceea ce numim Univers.

Dumnezeu este Pace … Infinitul cel mic, al punctului unic la care se reduce totul și de la care a pornit totul cândva, când lucrurile și vremurile au fost puse în mișcare de El: stabilitatea concentrată a punctului, tăria păcii ca izvor premergător vieții …

Pacea – punctul, firea Lui. Iubirea – unitatea universului, firele țesăturii Lui.

Pacea e frumoasă iar Iubirea e bună: vedem frumosul ca armonie și simțim iubirea ca încălzire a inimii. Îl putem deci cunoaște pe Dumnezeu – dar numai după ce admitem limitările propriei noastre finitudini și ne împăcăm gândurile la granițele propriei noastre limitări: suntem imperfecți – dar putem fi uneori, unii dintre noi, gazde ale perfecțiunii.

Șlefuind propria-ne imperfecțiune, ce facem altceva decât să ne împăcăm în cele din urmă cu gândul egalității firii noastre, ignorante?!

Și așa, mai departe, noilor generații …

 

 

 


Eseu despre insulte, huligani și votul nepăsător (prin ridicarea de formă a mâinii)

Sunt unii care nu cred. Și sunt alții care – crezând că nu au de găsit nimic (sau au găsit deja tot ce le trebuie), nu mai caută.

Pentru unii, îndoiala duce spre bucuria unei rațiuni care (le) confirmă existența, diferită de a regnului animal. Altora, îndoiala li s-a pietrificat în necredință. Dar dacă toți avem îndoieli – sau, mai bine spus: toți suntem la un moment dat încercați de îndoială, se cuvine să ne întrebăm:

  1. Cum să reacționăm, atunci când ne îndoim?
  2. Care sunt efectele lipsei de îndoială (ale falselor certitudini)?
  3. Care sunt adevăratele rădăcini ale speranței?

 

Iată câteva sfaturi pe care le desprindem din Scrisoarea Sfântului Pavel către Romani (cap 15, 1-7).

Mai întâi, atunci când ne îndoim – să ne amintim ai cui suntem. Nu putem spune că suntem ai noștri, deci nu trăim exclusiv pentru noi înșine. Când ne îndoim, să căutăm să facem un bine aproapelui nostru, să-l ajutăm cu o faptă caritabilă: un pahar de apă celui însetat, o bucățică de pâine celui flămând sau o hăinuță celui gol. Să căutăm a privi în ochi văduvele și orfanii.

Dacă ajungi a crede în propria ta dreptate, mai mult decât în ordinea morală a lumii (acuzând ipocrit lipsa acesteia – pretextul oricărei revoluții), ai două soluții la îndemână: fie te retragi din societate (ca semn al propriei revolte față de orânduirea sau alcătuirea nedreaptă a lumii) sau te dedai actelor de huliganism, de insultare a ordinii morale a societății, pe care nu o simți funcțională sau a cărei lipsă o resimți ca pe-o durere insuportabilă. Întrebarea dacă huliganismul este sau nu justificabil în anumite condiții, mă tem că are un răspuns negativ – pentru că riscul derapajelor este formidabil. Istoria (pentru noi românii, chiar cea recentă!) consemnează titlul onorific de ”huligan” ca opus al ”activistului”, supus ierarhiei și disciplinei de partid, fără un discernământ propriu și slujbaș fără inimă al unui regim dictatorial.

Pentru că starea de revoluție – ca și cea a trăirii unui cutremur – nu se poate permanentiza, avem nevoie de certitudini, avem nevoie de trăirea la propriu a sentimentului revigorant de speranță. Evoluția – propusă de Sfântul Pavel ca o alternativă a revoluției, se definește ca înfăptuire a dreptății față de aproapele, ca pace frățească și bucurie a inimii (în special pacea frățească cred că e hopul care, odată trecut, ne ajută mult în relația cu aproapele …).

Este unanimitatea o himeră? Depinde unde o căutăm. În lumea care se țese în jurul dictatorilor (care se cred un fel de semizei pe pământ),  am cunoscut falsitatea unanimității, simulată prin ridicarea simultană a mâinilor (mai degrabă un exercițiu fizic decât unul intelectual … căci în timpul congreselor partidului comunist, votul era o formalitate iar ridicatul simultan al mâinii, confirmarea deplină a farsei democratice).

În Sfânta Biserică, unanimitatea se înțelege ca dar divin (una anima = o inimă, un cuget, o simțire) și presupune un curaj formidabil: curajul celor tari de a se îngriji de cei slabi, curajul de a trăi responsabil – pentru celălalt, curajul carității. În limba germană – UNANIMITATEA așa se și cheamă: EINMÜTIGKEIT* – și așa o și înțelegem mai bine: este curajul unei societăți de a se strânge în jurul celor slabi, pe care-i recunoaște ca fiind ai săi, pe care este determinată să-i apere și în care își găsește un scop și o menire. E conștiința responsabilității și nicidecum o oarbă ascultare.     

Avem nevoie de răbdare, statornicie și mai ales de îmbărbătarea și alinarea Sfintelor Scripturi pentru a rămâne unanimi, în jurul fraților care au mai mare nevoie de rugăciunile noastre și în jurul Preoților pe care ni I-a dăruit Bunul Dumnezeu, al cărui Sfânt Nume fie binecuvântat în veacul veacului, Amin!

(București – în 23 Iulie 2017)

___________________________________________

* în limba germană ”ein Mut” s-ar traduce cu ”un (singur) curaj”, ”o (singură) voință”. Unanimitatea poate genera unitate, doar dacă pleacă din inima încălzită de bunătate a fiecăruia (una anima), de aceea este un dar divin … putem să ne unim, dar doar în jurul Aceluia care ne iubește ca pe Fiul Lui, ca fii ai Lui, ca frați ai Fiului Lui … în grija pe care o purtăm aproapelui nostru!


Lansare de carte ”Confesiunile unui orfan sau Tiberiu, Copilul nimănui în dialog cu Cititorul A.” – CARO Hotel, Sala Eminescu – marți, 4 Iulie 2017.

foto calin 2017Tiberiu Antipa

Vă mărturisesc că sunt unul dintre aceia care nu cred în întâmplarea fără rost.

Aș nuanța, spunând că am ajuns la convingerea, că fiecare din lucrurile care se întâmplă în jurul meu, au un motiv anume. Poate nu reușesc eu să deslușesc întodeauna ”din prima” pentru ce anume au loc anumite lucruri în anumite momente – dar prin darul înțelegerii și prin formarea în timp a unei priviri atente, participativă la cele din jur, am ajuns să cred că totul se întâmplă cu un anumit scop. Iar scopul este ca eu să învăț câte ceva din ceea ce mi-e dat să trăiesc, pentru a ieși din izolarea mea egoistă … și cumva, să încerc a fi de folos celuilalt, a împărți bucuria mea cu a celuilalt, a spera împreună cu cel de lângă mine că vremurile pot deveni mai bune, numai dacă strângem rândurile și începem să ne pese, să ne întrebăm despre lucruri – … împreună! Ce cuvânt amețitor de puternic, ce parfum de legământ sacru și ce ușor îl știm încălca!

Un astfel de moment este astăzi, când timpul se dovedește din nou mai prețios decât spațiul. Ne apropiem de finalul unei zile de lucru, și iată că ați găsit resurse să veniți în număr atât de mare pentru a felicita un tânăr – pe Tiberiu Antipa, pentru lansarea primului său volum, intitulat ”Confesiunile unui Orfan”. Faptul că acest lucru are loc la Hotelul nostru, într-una din sălile care – toate –, poartă numele unor mari scriitori români, sperăm să fie de bun augur pentru tânărul scriitor Tiberiu Antipa.

Cartea sa – pe care am citit-o pe nerăsuflate – este un strigăt mut la adresa centurionilor care conduc societatea noastră: ce este de făcut cu aceste resurse umane abandonate – cum ne îngrijim de copiii instituționalizați, care la 18 ani sunt puși sub presiunea integrării rapide (sau forțate?) în societate …

Optimismul tânărului scriitor și dorința lui de a învăța, de a asimila cunoștințe în pofida greutăților de nedescris, voința de a cunoaște tainele lumii înconjurătoare, facilitează cititorului  o experiență altfel greu de digerat: luăm contact cu nuanțele suferinței neștiute de majoritatea celor care au șansa de a crește în familii – distingem între copil orfan (ai cărui părinți au decedat) și copil abandonat (ai cărui părinți l-au părăsit, dar practic un posibil orfan) …

Cartea lui Tiberiu Antipa e hrană pentru sufletele noastre, mai întâi pentru că ne vindecă de nepăsare. Apoi, pentru că așează lucrurile în ordinea firească, naturală, a creației: suntem cu toții fii (ai Tatălui ceresc, ai Creatorului care ne-a dat viață), de aceea suntem cu toții frați (având același Tată suntem egali în drepturi ale omului) și abia din acestea două, rezultă că avem cu toții datoria de părinți, nu numai față de proprii copii, dar și față de aceia care din diferite motive … nu și-au cunoscut părinții sau au rămas, prematur – lipsiți de dragostea lor.

Este atât o carte a iertării, cât și un mesaj de avertizare – adresat conducătorilor actuali, invitați la reflecție urgentă asupra nepăsării lor ca formă de orbire convenabilă ce trebuie vindecată cu singura alifie miraculoasă ce ne face atenți la suferințele celor din jur: iubirea aproapelui.

Felicitări dragă Tiberiu, și-ți dorim să duci la bun sfârșit cât mai multe proiecte spre menținerea legăturii sufletești cu cei despre care tu știi cel mai bine că au nevoie de iubire, speranță și credință.

(București, Hotel CARO, in 4 Iulie 2017)

 

 


– Auzi, Tată – ce e mai important pentru noi, oamenii? … răsăritul fiecărei zile sau sosirea tumultoasă a primăverii ca anotimp al înnoirii?

– Fiul meu, zic să ne bucurăm de fiecare zi ce ne este dată, ca de un dar … și să rămânem peste anul întreg cu acel gust al revoluției, al profundei reînnoiri, pe care primăvara cu adevărat îl oferă naturii terestre a omului, într-o simfonie presărată cu marșuri triumfale a noului spectaculos care învinge asupra vechiului, ca lege a firii … Noutatea se poate da în spectacol, înnoirea însă – e o treabă foarte serioasă!

(Fragment dintr-o viitoare posibilă carte – ”Dialoguri imaginare cu Tata”)

Când ne referim la sclavie, ne face plăcere să spunem că odată cu apariția creștinismului, vechiul sistem al orânduirii antice a luat sfârșit. Ne place să ne referim la sclavagism ca la ceva foarte vechi, uitând că lumea ”liberă” l-a cunoscut până recent, în diferite forme prelungite: amintiți-vă de războiul de secesiune în America, sau revedeți filmul ”Aferim!” pentru a degusta (la propriu) traiul robilor țigani de acum mai puțin de două veacuri, de prin aceste părți.

Pe vremea comunismului, circula o vorbă printre intelectualii care pactizaseră cu regimul, în special printre artiștii care erau ”obligați” să colaboreze pentru a-și întreține familiile…  ”Aliniații”, jucând în horă – spunând siropoasele lor poezii laudative, preamărind mediocritatea: Nu te gândi că tu te duci acolo pe scenă, e doar pijamaua ta care face cutare chestie, tu ești pijamaua ta și de aceea, nu-ți chinui conștiința cu întrebări inutile, nu te lua la trântă cu toți ceilalți – pentru că, nu-i așa? – nici unul dintre noi nu-i mai tare decât sistemul, etc.

Azi, aud în jurul meu chemări la răzvrătire pe care unii le îmbracă sub forma invitației la schimbări profunde. Și, ca de obicei, ni se spune că nefăcând efortul trădării unei cauze, nu putem ajunge să fim noi înșine.

Îmi dau seama însă că-n 1989 a fost (din păcate!) vremea petecelor noi, care s-au aplicat fără prea multe discuții interogative, asupra unui sac mult-prea-nvechit. Azi, vinul cel nou se revarsă în burdufe vechi și rezultatul este, din păcate, previzibil: se vor sparge, căci nici o schimbare care se vrea transformatoare, nu poate rămâne la suprafață …

Vrem schimbare? Atunci se cuvine să mulțumim lui Dumnezeu, care ne oferă înnoirea de zi de zi, dacă ne străduim îndreptarea pașilor spre Dreptatea și Adevărul Lui. Viața, dacă o socotim în minute – nu vom înțelege prea mare lucru din ea. Dacă o socotim în ani, rămânem la înțelegerea cronicarilor ce înșiră evenimente pe sfoară, poate spre lauda temporală a unei vremelnice orânduiri, însă oricum, seci. Viața, pentru a rodi și pentru a fi eliberatoare, poate fi trăită exclusiv … zilnic! În aceasta constă bucuria și speranța care ne cuprind odată cu fiecăre nou Răsărit … 

rasarit de soare