A fi – a gândi – a acționa. Viața ne oferă șansa unei gândiri libere, care ar trebui să ne conducă (logic) spre fapte bune.

Suntem înclinați să facem ceea ce am văzut la părinții noștri, prin urmare – dacă ei ne-au crescut bine, le vom urma exemplul. Dacă, din nefericire, am fost tratați cu mai multă duritate decât am fi meritat, avem șansa să devenim mai buni noi înșine (Ce ție nu-ți place …).

Într-un fel sau altul, a călca pe urme, a fi urmaș înseamnă a păstra (măcar) fragmente din învățătura primită. Putem primi moștenire averi nemăsurate, dar dacă nu păstrăm odată cu ele și învățătura străbunilor, nu cred că le merităm. Genetic, avem explicația cum cei care ne-au precedat continuă să curgă prin sângele nostru … dar amintirile clipelor petrecute împreună, idealurile ce ne-au fost transmise testamentar, obiceiurile și tradițiile pe care le-am primit odată cu gustul mâncării ”ca la mama acasă”?

Se află ei în mijlocul nostru, câtă vreme ni-i amintim? 

Verbul latinesc surgo – surgere, care înseamnă ”a se ridica” (eventual din pat, din pricina unei urgențe care ne-ar învinge lenea, sic!), ne duce cu gândul la expresii precum ”a suscita cuiva interesul (într-o anumită chestiune)” sau ”a resuscita pe cineva (un pacient, de pildă)” … 

Așadar, când anume e potrivit ceasul de a vorbi despre cei pe care i-am moștenit? Căci pentru a trăi plenar bucuria zilei de azi, nu e suficient să o împărtășim doar cu cei ce ne sunt contemporani. Avem conștiința timpului, altfel de ce ne-am lăsa ”scuturați” (măcar din când în când), de albumele de familie, de cărțile de istorie?! 

De ce simt că ”a sosit ceasul și acuma este”, să ne ridicăm din amorțeală (somn) după îndemnul benedictin așezat la începutul fiecărui an, tocmai pentru a ne aminti că în viață merită să ne grăbim, dar numai pentru a face fapte bune: ”… hora est iam nos de somno surgere (R.B. Prol, 8)”.

Am învățat de la frații mei din Oltenia, că perfectul simplu are viață scurtă: se referă la trecutul care ”avu loc acum (sic!) – adică azi. Dacă există perfect simplu, de ce nu ar exista și un prezent continuu? 

A fi, dar nu oricum, ci gândind înainte de a acționa spre faptele cele bune, care ne așteaptă la un pas în fața noastră, în chiar ziua de azi – lumea fiind plină de lipsuri și nevoi care se cer acoperite.

Fiind la început de an, e firesc să ne întrebăm asupra primului pas pe care-l avem de făcut. Iar primul pas este acela de a urma invitația la înnoire, căci Ioan Botezătorul tocmai aceasta ne spune: să ne pocăim, recunoscând păcatele și imperfecțiunea noastră. 

Astfel, când vom vedea minunile infaptuindu-se în jurul nostru, măcar să nu mai fim tentați a spune că ”am avut noroc” sau că ni s-ar datora – fie științei sau priceperii cu care stăpânim tehnologiile …  

Așadar, dacă ar fi să separ primul pas în acest an, mărunțindu-l, aș spune: ”Iartă-Mă!”, ”Iată-Mă!” și … ”Ajută-Mă, dragă Doamne!”

—–

P.S. Și mai este ceva important la care am reflectat azi: Puterea rugăciunii comune presupune împăcarea. Există o legătură între pacea interioară (pe care mi-o doresc) și împăcarea cu fratele (care e atât de greu de realizat). Iar inima are nevoie să bată în ritm ordonat, nu poate supraviețui multă vreme în zbucium. De aceea, îndemnul pocăinței, să-l împletim cu acela de a cerceta pe frații noștri aflați în primejdie sau lipsuri …

”An impressionist painting of a crowded street, with people greeting each other …”
(Tablou realizat cu Inteligența Artificiala Dall-E)

Există o ureche a inimii, despre care ne vorbesc vechile reguli benedictine (”aurem cordis”). 

La trecerea dintre ani, ne-am așezat pe pragul propice meditației pentru a ne întreba ce schimbări ne așteaptă, după un an complicat ca cel care tocmai s-a încheiat. 

Bolnavă de curiozitate, rațiunea refuză să înțeleagă rostul războiului și tot ce poate observa este transferul costurilor inflației înspre viața de zi cu zi a omului de rând. Semnele stricării timpului sunt vizibile, pentru că lipsește dragostea frățească (germ. Bruderliebe). E un fenomen la fel de serios ca încălzirea globală, numai că – în afara Bisericii – subiectul pare a nu-și găsi locul cuvenit în agenda publică.

În memoria Papei Benedict al XVI-lea, care a fost chemat la Tatăl ceresc în ultima zi a anului 2022 (ceea ce vorbește din nou despre discreția unei retrageri, vă propun mai jos textul introductiv al unei culegeri de conferințe ținute de Cardinalul Joseph Ratzinger înainte de a deveni Papă. Este un punct de plecare pe care putem construi propria identitate europeană?

Europa a devenit  iarăși una din marile teme ale disputei privind prezentul și viitorul nostru. Luptele pentru o constituție europeană, extinderea Uniunii spre Est, întrebarea legată de aderarea Turciei, un stat a cărei istorie a fost definită diferit cultural și religios, în contrapondere a Europei creștine, toate acestea ne pun în fața unor întrebări fundamentale: De fapt, care este fundația vieții pe care o trăim? Care sunt forțele ce țin laolaltă societățile noastre? Cum căutăm și unde găsim premisele morale și forțele motivaționale pentru un comportament moral, fără de care nu stat nu poate exista? Cum ne introducem – pe noi înșine și Europa noastră – în problematica lumii actuale, în tensiunile care persistă între Nord și Sud, în tensiunile ce persistă între marile culturi ale omenirii, în tensiunile generate de civilizația tehnicizată și secularizată și alte întrebări pe care ea nu le poate răspunde …

În anii care au trecut de la căderea Zidului (Berlinului, n. tr.), act care a reformulat aceste întrebări, am fost deseori invitat la conferințe și discuții despre temele de mai sus. Prezenta carte (”Werte im Zeiten des Umbruchs” / ”Valorile vremurilor tulburi” – Editura Herder Freiburg im Breisgau, 2003 – n. tr.)  încearcă să cuprindă contribuțiile rezultate din  această tematică, într-un mozaic care ar putea constitui un indicator al drumului de urmat. Multe sunt numai schițate, mai multe întrebări decât răspunsuri. Dar poate tocmai caracterul ”neterminat” al acestor încercări, va ajuta și stimula gândirea…

Capitolul 1. Cum acționăm? – Politică și Morală

  • Schimbăm sau păstrăm? Viziuni și practici politice. Două viziuni diferite despre rolul politicii: schimbarea lumii sau păstrarea ordinii actuale. Renașterea curentului apocaliptic în secolul al XIX-lea. Poziția scrierilor din Noul Testament. Consecințele implicării creștinilor în politică. 
  • Ce ține lumea laolaltă? Premisele morale ale unui stat liber. Putere și Legalitate (este sarcina politicii de a fixa limitele juridice, legale, ale puterii). Noile forme ale puterii și stăpânirea acestora. Premisele legalității: Dreptul, Natura, Rațiunea. Interculturalitatea și consecințele ei.
  • Libertatea, Legalitatea și Binele. Principiile morale ale societăților democratice. Pretențiile publice ale conștiinței. Libertatea individuală și valorile sociale. Respectarea componentei de omenitate. 
  • Ce este adevărul? Importanța valorilor religioase și morale în societate pluralistă. Relativismul ca premisă a democrației. De ce avem nevoie de stat? Răspunsurile contradictorii la întrebările asupra fundamentelor democrației. Teoria relativistă. Teza metafizică și creștină. Evidența moralității. Concluzii.

Capitolul 2. Ce este Europa? Fundamente și perspective.

  • Identitatea europeană. Fundamentele spirituale ieri, azi și mâine. Formarea Europei. Disruptiva epocă modernă. Universalizarea culturii europene și criza ei. Unde ne aflăm azi? 
  • Identitate comună și voință comună. Șanse și pericole pentru Europa. În locul naționalismelor separatiste, o identitate comună. Standarde comune pentru acțiunile comune. 

Capitolul 3. Responsabilitatea pentru Pace. Direcții de orientare.

  • Când vrei pacea: conștiință și adevăr. O discuție despre conștiința rătăcitoare. Newman și Socrate – îndrumători ai conștiinței. Cele două planuri ale conștiinței (a) Anamnesis și (b) Conscientia. Epilog: Conștiință și Iertare.
  • În căutarea Păcii: Tensiuni și pericole. O perioadă de pace prin responsabilitatea comună față de legalitate. Disoluția legalității și a capacității de împăcare. Fenomenul terorii. Pericole patologice mortale pentru pace. Sarcinile creștinilor. Responsabilitatea comună morală. 
  • Cei de făcut? Responsabilitatea creștinilor față de pace. Fiecare om este imaginea lui Dumnezeu și un partener al vieții viitoare. Împăcarea creează pacea. Întărirea forțelor Binelui.   
  • Să ne folosim folosim de forța amintirilor. Darul împăcării. Uniți într-o nouă solidaritate. Înrădăcinați în valorile credinței creștine. 
  • Credința în Dumnezeul Sfintei Treimi și pacea în lume. Nu o amenințare – ci o salvare. Promisiunea Sfântului Spirit: aceea de a împărți singurătatea noastră cu noi, desființând singurătatea, care e de fapt pierderea capacității de a iubi.           

Sensul împăcării noastre cu Domnul este dat de ontologia Crăciunului – momentul în care Fiul lui Dumnezeu se coboară în iesle, pentru a deveni Fiul Omului. Dumnezeu ne-a oferit iubirea Sa, ne-a redat speranța și ne-a învățat cum putem dobândi darul credinței, prin Fiul Său. 

A vrut să ne cunoască ființa din interior, pentru a ne îndrepta apoi prin exemplu, cu simplitate, spre Lumina pe care o putem vedea și de care ne-am lăsat dintodeauna îndrumați, lumina stelei. 

Pacea trainică se naște din iubire. Înainte de a ne uni și pentru a ne uni, e necesară împăcarea. Drumul spre unire trece prin sărbătoarea Păcii. Fiecare minut de pace ar trebui sărbătorit – ar fi o exagerare? Fiecare clipă ne este dăruită, timpul – prezentul – e un dar pe care se cuvine să-l răscumpărăm cu purtarea noastră, cu iubirea făptuitoare. Să privim lumea din jur cu inima, și atunci am face loc păcii în lume – ar fi o slăbiciune de care ar profita brutele fără credință?

Dacă mintea ne ajută să înțelegem lumea din jur, atunci voința să o punem în slujba faptelor bune. Cum știm că o faptă e rea? Simplu, când fapta noastră rămâne fără rod, când ne dărâmă și ne agită, când ne consumă și ne lasă un gust amar, o părere de rău. Faptele bune rodesc: cel mai frumos cuvânt la care putem spera în acest sens e ”Mulțumesc!” – atunci când îl auzim, știm că am făcut o faptă bună. Și de multe ori, nici nu e nevoie să-l auzim, vedem cum se schimbă în bine lumea din jur, prin pacea pe care o generăm. Recunoașterea și recunoștința au aceeași rădăcină, izvorăsc din același dialog al binelui care se face de când lumea, fiindcă suntem făcuți să fim buni: recunosc o lipsă la fratele meu și un preaplin la mine. Să mă întreb: cine mi-a oferit aceste multe daruri? …

A da din prisos, nu e rău. Dar a da din lipsuri, e cu adevărat bine. Ne spune Isus, importanța bănuțului văduvei (Ev Marcu, 12, 44): ”Pentru că toţi au aruncat din prisosul lor, pe când ea, din sărăcia ei, a aruncat tot ce avea, toată avuţia sa.”

Inima e rațiunea existenței noastre, fiindcă avem înscrisă în legea firii noastre, chemarea de a da înapoi. Iar fragilitatea ființei noastre, ce se va întoarce și ea cândva în țărâna din care e alcătuită, este mereu în ”crisis”: criza alegerii între bine și rău. 

Psalmistul ne spune (Ps 118, v 5) ”O, de s-ar îndrepta căile mele, ca să păzesc poruncile Tale!” – anticipând conceptul modern de ”channeling”: a canaliza, a ne pune limite și restricții, conștient, pentru ca barca vieții noastre să înainteze spornic, zi de zi. Dacă ne lăsăm conduși de legea cea înnoitoare a iubirii, nu mai sunt necesare poruncile. Nimeni nu mă oprește să explorez necunoscutul, dar călcătura pasului nostru nu poate fi înfumurată iar ochii noștri nu vor uita să se ghideze după lumina stelei, cea care ne încălzește inima. 

În goana noastră după cadourile ieftine, a trecut iarăși neobservat darul bunătății nemărginite a Celui Preaînalt. Asistăm neputincioși la spectacolul morții cauzate de o judecată strâmbă, omenească. Privim fața hâdă și ororile războiului iar apoi trăim cu iluzia că dacă-i vom întoarce spatele, va înceta să existe. ”Pentru mine, ceea ce nu am aflat, nu există. De aceea, nu mă mai uit la televizor”, aud în jurul meu și mă întreb când a ajuns egoismul nostru atât de … primitiv?! 


”Iar când veţi auzi de războaie, şi de zvonuri de războaie, să nu vă tulburaţi, căci trebuie să fie, dar încă nu va fi sfârşitul.” (Sf Evanghelist Marcu, Cap 13, 7)

Războiul este la granițele țării noastre. Ne privește de dincolo de ușă – și nu mai este zvon din îndepărtatul (sau apropiatul) Orient și nici din Africa, ci o realitate care ne aparține, pe care trebuie să o înțelegem și căreia trebuie să-i facem față. Nu oricum, ci cu demnitatea de persoane creștine, care suntem chemați să aducem în lume cu bucuria speranței, Vestea cea Bună a Învierii Domnului, prin care și cei mai păcătoși am dobândit iertarea păcatelor.

Suntem la începutul celei de-a patra săptămâni a conflagrației care a zguduit ordinea mondială, o criză a nesiguranței militare ce se înlănțuie de fragilitatea crizei medicale. Din pandemie, am intrat – fără menajamente, direct, în război. Cum a fost posibil? Ce este războiul? L-am fi putut evita? Ce va urma, căci probabil se poate mai rău de-atât … hai să ne tragem puțin sufletul, să ne liniștim respirația, să ne regăsim curajul și să ne îndreptăm speranța spre Bunul Isus, care ne hrănește cu Cuvântul Său: ”nu vă tulburați!”

Războiul pe care – din păcate -, îl privim acum atât de-aproape, ne apare ca o formă a mâniei în exces, care se poartă fie între state, sau, în cazul războiului civil, în interiorul aceluiași stat … 

Conflictul armat e complicat și greu de înțeles, din două motive: odată fiindcă îmbracă forme foarte diferite, iar în al doilea rând, fiindcă vocile ideologiilor care se confruntă sunt alimentate cu ”argumente”, în aparență logice și raționale. Fiecare tabără se comportă ca și cum ar deține mai mult decât dreptatea, ca și cum a arestat Adevărul. De aceea oamenii, împărțiți în tabere, nu se mai ascultă reciproc, se ignoră unii pe ceilalți, preferă haosul și dezordinea, sunt părtinitori.  

Spuneam că formele războiului sunt multe și nuanțele se întrepătrund. Vedem uneori ridicări ”spontane” ale maselor, asistăm la ”neliniști” sociale, auzim de acțiuni teroriste, de războaie de gherilă, puciuri și ocupații militare (cu sau fără opoziție), conflicte de graniță gata să fie redeschise…  Sau, în funcție de obiectivele pe care războinicii și le propun, vorbim de războaie de cucerire, de apărare, coloniale, religioase, sau chiar … ”preventive”. Dacă se întind pe un teritoriu mai mare sau mai mic, războaiele pot fi locale, regionale sau mondiale. Nu în ultimul rând, după tipul de armament pe care-l folosesc, ele se împart în convenționale (inclusiv cu forme biologice și chimice) și nucleare …    

Înconjurați de atîta mânie și impresionați de violențele care se manifestă în exces, ne-am adus aminte de Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie … pentru a afla despre Curtea Penală Internațională, cu sediul tot la Haga (în Olanda), că nu este (din păcate) recunoscută decât de 123 de țări, (din totalul celor 195 de state, câte sunt azi pe Pământ). 

Altfel spus, în lumea perfectibilă în care trăim (sic!), există posibilitatea comiterii de atrocități (războaie de agresiune, genocid, crime împotriva umanității, crime de război, crime de apartheid …), iar cei care le comit pot dormi liniștiți, fiindcă nu vor fi trași la răspundere! Oare nu e acesta un motiv de neliniște pentru sufletul creștinului?! Nu vă tulburați!”, ne spune Domnul …

În omilia ”Împotriva celor care se mânie”, Sfântul Vasile cel Mare, Episcopul Cezareii din Capadocia, are pentru noi această explicație, care ne întărește în răbdare: ”Răul este mai mare pentru cel care săvârșește insulta, decât pentru cel care o suferă”. Îndemnul fiind, de a converti și orienta înspre bine, sensul mâniei noastre: să ne îndreptăm mânia împotriva obiceiurilor rele, iată ce este o mânie … bună! 

Într-adevăr, pe măsură ce se strâng în calendar zilele cumplitului bombardament din vecini, simțim cum se strânge în noi un val de mânie, față de … producătorii de armament! Câți producători de armament avem astăzi, în Europa? În ce țări exportă? De partea căror tabere? Cu ce preț (atât prețul de sânge, nu numai prețul plătit pentru tranzacție)? Cum sunt taxați sau încurajați?

Lumea neascultării suferințelor celuilalt și nepăsarea față de incendiile care nu au loc pe strada noastră, este o lume pe care am lăsat-o să crească (sau poate am construit-o?) foarte strâmb în jurul nostru, folosind cărămizi ale izolării egoiste și pierzându-ne timpul în certuri pe cuvenitele ”drepturi individuale”, de parcă am rămâne înscriși în istorie cu propriile noastre opinii și păreri … 

Lumea este în conflict, numai că pe strada noastră nu ajunsese încă, flacăra războiului. Lista e (incredibil) de lungă. Războiul din Darfur (început în Sudan, în 2003), războiul din Irak (2003-2011), războiul drogurilor din Mexic, purtat de cartelul Sinaloa (2003-2010), războiul din Nord-Vestul Pakistanului (început în 2004), războiul din Republica Central Africană (2004-2007), războiul separatiștilor kurzi din Iran (început in 2004),  conflictul din Delta Nigerului (inceput in 2004), războiul civil din Yemen (2004-2011), războiul insurgenților din Paraguay (inceput in 2005), sau conflictele din Chad, Kenya, Cameroun, Fâșia Gaza, Liban, Timorul de Est … războaiele purtate împotriva al-Quaeda, Boko-Haram și altele  ….  

Pare că suntem într-o lume plină de mânioși, o lume plină de războinici, aflați la putere. Conducători de oști, cu mentalitate de secol XIX (secolul ”Națiunilor”, când ”Revoluțiile” erau o soluție de afirmare) – dar care dispun de arme și tehnologii ale secolului XXI … 

Din pricina mâniei, cu judecata întunecată, lipsiți de demnitatea rațiunii, nu ne mai recunoaștem între noi ca ființe umane: nu ne mai recunoaștem ca fiind ai aceleiași specii, nu ne mai recunoaștem strămoșul comun. 

Distrugerea celuilalt cu orice preț, chiar cu prețul autodistrugerii (în cazul armei atomice) și răzbunarea – sunt în prim plan, chiar dacă toată lumea are de pierdut. Orice pretext declanșează adrenalina și pune în mișcare voința oarbă, irațională.

Va fi grea, povara victoriei, pentru oricare din tabere, și vom înțelege – în procesul sinodal care continuă, că o pace europeană, în afara păcii mondiale – rămâne ”de fațadă”.

Războiul care a ajuns pe strada noastră, este deja și va fi pentru mulți, o Școală a Înțelepciunii, adică a Iubirii de Dumnezeu și o invitație, pentru fiecare din noi, să medităm la condiția fragilă a Adevărului Păcii, care trebuie reconfirmat, zilnic.

București, in 19 Martie 2022

Călin Diaconu, pentru AGRU București

Pablo Picasso, Guernica
Fotografie document. Guernica după atacul aerian total (Luni, 26 Aprilie, 1937)

Fiecare își poate aduce aminte cum s-a întâlnit, prima dată, cu realitatea morții. Poate unii vor fi pierdut în Familia lor vreun membru drag, de care s-au despărțit cu durere și regret, prematur. Atunci a început să plouă peste ei, cu întrebări: de ce acela, și nu eu? De ce acum și nu mai încolo? Cine stabilește ordinea sosirilor și plecărilor noastre din această … Vale a Plângerii? 

Odată cu participarea la (tot mai multe) înmormântări, prin ritualul îngropăciunii și însoțirea pe ultimul drum, (cel către cimitir); prin amintirile depănate la mesele de pomenire, ne trezim uite-așa: ”urcați în rang”, până realizăm, luminați de înțelepciunea vârstei, că noi suntem cei ce vor urma.

Dacă avem de împărțit bunuri materiale, ne vom lăsa frământați, în legătură cu un posibil testament. Vom încerca să fim drepți, față de cei pe care-i lăsăm în urmă: moștenitorii (copiii) noștri.

Dar sunt printre noi oameni, care și-au oferit întreaga lor viață slujirii aproapelui, cunoașterii și vindecării sufletului uman: aceștia ce vor lăsa, în urma lor?! Înțelegem importanța scrierilor morale, a grijii purtate sufletelor în formare?

Un asemenea testament spiritual întâlnim la Sfântul Vasile cel Mare (n. 340 – d. 379), sub a cărui ocrotire ne punem la începutul fiecărui an, în ziua de 1 Ianuarie … măcar aceia dintre noi care am știut să chefuim cu măsură, în Noaptea de Anul Nou! 

Este vorba despre sfaturile ce ne sunt transmise în ”Scrisoarea către Tineri”, cărora Sfântul Ierarh al Cezareii din Capadocia se adresează cu blândețe părintească. Atunci ca și acum, când simțim nevoia de repere, când ne dorim zidirea interioară în adevăr, să cautăm îndrumare în textul Omiliei a XXII-a, publicat în primul volum al colecției ”Părinți și Scriitori Bisericești” (Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, p 321- 340) …

De ce? Pentru că tinerii sunt cei care experimentează: lumea în general, și noutatea în special. Ei sunt primii care se adaptează la noutățile vremii, și uneori, par a ”forța” noutatea, să se întâmple. 

Este firesc ca în procesul experimentării, al acumulării de experiență în lucrurile omenești, pe calea cunoașterii, să întâlnim uneori bucurii sau alteori, să avem parte de neplăceri. Cu cine ne vom sfătui? 

Este oare obligatoriu, pentru a fi siguri de adevărul cunoștințelor noastre, să trecem chiar totul prin sensibilitatea propriilor experiențe (experimente) … sau putem reface imaginar traseul cunoașterii, pentru a păși, măcar o vreme, pe urmele celor dinaintea noastră? 

Răspunsul îl găsim în cele trei tipuri de învățare: sunt din cei care ascultă de sine, apoi sunt cei care ascultă de un altul și mai sunt din aceea, care nu ascultă de nimeni.  

Fericirea (sau nefericirea) noastră, se află așadar, în legătură directă cu ascultarea. Nefericit ajunge cel care nu ascultă de nimeni.

Cunoașterea – fie prin autoanaliză (introspecție), fie prin dialoguri și lecturi, prin călătorii sau prin sharing, este cea care ne oferă posibilitatea de integrare plenară, căci perseverând în ea, vom avea bucuria emiterii unor mesaje proprii. Problema este, cum lăsăm mesajele altora să formeze gândirea noastră? Și, mai ales, cum păstrăm pentru noi înșine, cârma (controlul) minții noastre? 

E important să înțelegem adevărata valoare a vieții noastre, să o prețuim corect, nu numai pentru a nu o irosi, ci pentru a-i da sens. Există clipele de bucurie pe care viața ni le oferă, și suntem capabili să le simțim cu sufletul, atunci când acesta tresaltă. ”Aha, deci așa stau lucrurile!” – aceasta e una din replicile care îmi vin în minte, oridecâte ori am simțit că m-am întâlnit cu adevărul. Fructul sufletului nostru, după care-i recunoaștem identitatea, este mărturisirea adevărului. Până la coacerea acestei mărturisiri, e nevoie să ”ne pierdem” (sic!) o vreme, prin frunzele înțelepciunii … 

Citind și discutând, călătorind mirându-ne, fie pe cale sau alături de ea, punând întrebările ce țin de curiozitate și de vârstă, absorbind mireasma științelor așa cum se lasă ele descoperite în predictibilitatea legilor, până ajungem (dacă ajungem?) să rodim la rândul nostru fructul adevărului mărturisit, ne aflăm într-un pericol real: acela, de a primi ”otrava împreună cu mierea”. 

Forma caracterului nostru este dată de virtuțile și viciile de care ne lăsăm stăpâniți, de zilnicul antrenament al puterilor și de lupta cu slăbiciunile noastre. În fața unei asemenea bătălii moral cognitive, am reținut un Decalog :

  1.      Să primim de la altul, doar ceea ce ne este de folos și doar atâta, cât ne trebuie! E foarte important să decidem noi înșine: ce lăsăm de-o parte?
  2.      Să avem grijă: dacă ne obișnuim cu imagini și cuvinte rele, vom fi înclinați să ne îndreptăm spre fapte rele!
  3.      Virtutea e o haină care nu se rupe, fiindcă se poartă ”la interior”: ea este portul care se vede în purtarea noastră. Ce merinde ne dorim: atât pentru bătrânețe (virtutea), dar mai ales, pentru viața veșnică (faptele bune).
  4.       Înțeleptul îl cunoaștem după faptele sale. Există o capabilitate a înțeleptului de a ieși din zona sterilității aride și inutile. Relația omului înțelept cu bogăția este aceasta: când nu o avem, să nu o dorim, iar când o avem, să o folosim spre bine.
  5.       Pentru a nu ne lenevi, să nu micșorăm speranțele și dorințele noastre.
  6.       Să nu ne lăsăm îngropați în plăceri, ca într-o mocirlă. 
  7.       Dacă dorim limpezirea interioară și urmărim curățirea sufletului, aceasta o putem obține prin disprețuirea plăcerilor simțurilor. Să fim atenți la ”ghimpele plăcerii” și la ”scamatorii de senzații”.
  8.       Suntem în măsură să stabilim propriile noastre trebuințe. Cum le vom stabili măsura: din plăceri, sau din necesitățile firii?
  9.       Să nu deznădăjduim și nici să nu spunem că noi nu avem nevoie de medic.
  10. Trupul este unealta sufletului, nu invers. Să observăm tulburările pricinuite de trup în suflet, și să le domolim. Rațiunea nu poate fi târâtă de plăceri, ca un vizitiu de niște cai greu de stăpânit.

București, în Bulgăruș 53

Duminică – 16 Ianuarie 2022, când din cei zece leproși, unul singur se gândește că are de mulțumit lui Dumnezeu, iar întrebarea care ne frământă, se referă la … actualitatea leprei, din zilele noastre.