După ce zeci de ani poporul român a fost mințit in mod sistematic, după ce falsificarea istoriei a însemnat un atentat permanent la adevăr si a intretinut o stare de betie continuă, mahmuri – ne trezim cu o reală durere de cap, debusolati si haotici in mijlocul unui zgomot de fond care se cheamă ”nemulțumire generalizată”.

Ceva nu merge si simțim nevoia de schimbare radicală, o puternică dorință de înnoire, ne dorim să mai gustăm odată din altă mâncare, să redescoperim dulceața Dreptății si a Adevărului.

Căutarea Adevărului nu e însă permisă pentru a-ți face dreptate, sau pentru a demonstra că meriți să te acopere contemporanii cu lauri pentru faptele unor înaintași din care demonstrezi că te tragi. Căutăm Adevărul abia când ne săturăm de Minciună, când ne recunoaștem însetați de respirația completă.

Căutarea Adevărului presupune înarmarea cu frica de Dumnezeu și iubirea aproapelui ca instrumente ale cunoasterii, alături de metoda științifică – pentru că în continuitatea drumului cunoașterii descoperim însăși îndreptarea noastră.

Nu putem cere dreptate lui Dumnezeu, ar însemna să ne dorim răzbunare. Ci ne vom ruga pentru îndreptarea lucrurilor.

Nu vom alerga după Adevăr, ar însemna să ne înțepenim în idei fixe și orgolioase. Ci ne vom ruga să primim cu sufletul curat, lumina Adevărului.

Adevărul nu poate fi acel ceva convenabil părții mai pricepute in oratorie sau cercetare – ci este ceea ce transformă în bine relația dintre oameni. Adevărul lucrează sufletele, le frământă, le încălzește.

cum scriem istoria


Trag cu ochiul la infograficul de mai jos. Observ cele doua simboluri ale Salii de Judecata, lasate la urma enumerarii: ciocanelul care impune ordinea/linistea si cântarul/balanta justitiei, pe care trebuie asezate cu lipsa de partinire, toate probele existente, in linistea constiintei legate la ochi, nederanjate de zgomotul din jur.

Cred ca se cuvine sa stim ca am atras atentia europenilor cu avalansa de cazuri aduse in fata CEDO. Suntem pe primul loc – dar tocmai aici e intrebarea: suntem nemultumiti de actul de justitie de la noi sau nemultumirea noastra fata de actul de justitie a luat drumul strainatatii, pentru ca nu mai credem in puterea noastra de a ne face singuri dreptate?

Printre metodele de aparare ale CEDO, este si aceasta (logica usor ipocrita): voi ne trimiteti cererile, iar noi vi le grupam pe tipuri de probleme. Si cand vom observa ca tipologia problemelor voastre tine de ordinea si organizarea voastra interna, vi le transmitem inapoi, cu o confirmare scrisa ca aveti cate ceva de imbunatatit, la voi acasa …

Daca doriti sa cititi Raportul CEDO pe anul 2017 – il gasiti aici.

Romania plângăcioasă se afla pe locul intâi si este urmata de Rusia lui Putin, de Turcia lui Erdogan si de Ucraina tratatului de la Minsk. Oamenii Estului, care cred ca au si ei drepturi de cetatean european pentru ca statele lor au aderat la Conventia Drepturilor Fundamentale ale Omului, nu mai cred in Justitia din propriile lor tari. Ce e de facut?!

 

charter_fundamental_rights_en

curtea drepturilor omului


gatea-transilvaniei-iacob-muresan-hasifalau

Parintele Burza si-a inceput primii ani de scoala intr-o comuna numita Hasifalau – pe care din pacate nu am reusit sa o identificam pe harta actuala a Romaniei … Totusi, internetul ne-a pus la dispozitie o alta sursa exceptionala – un exemplar scanat al Gazetei de Transilvania (din anul 1864), in care este expus un proiect de lege al dietei Marelui Principat al Transilvaniei – din care aflam ca Hasifalaul era prins in cercul Sighisoarei, care facea parte la randul sau din municipiul Sibiului (sau ”Săsimea”) – unul dintre cele 9 Municipii care constituiau Marele Principat al Transilvaniei.

(Vă invităm să studiați cele patru pagini ale Gazetei Muresenilor – din Brasov – aici: gazeta-de-transilvania-1864

Notă

După publicarea prezentului articol, în legătură cu denumirea localitatii Hasifalau, am primit următoarea contribuție importantă din partea Dlui Nicolaie N. Nedelcu, autorul volumului „Istorie dumbrăveneană”:

Eu cred că în ultima Dvs. postare despre satul Șaroș pe Târnave, numele corect al localității Hasiufalău este Ibașfalău, denumirea în limba română a orașului Elisabethopolis (Erszebethvaros în maghiară, Elisabethstadt în germană), actualmente orașul Dumbrăveni. În susținerea acestei afirmații aduc trei argumente:                                1. La mijlocul secolului al XIX -lea, învățământul dumbrăvenean era bine organizat, fapt pentru care era căutat și apreciat. În anii 1842 – 1843 în Elisabethopolis (Dumbrăveni) s-a înființat chiar și un gimnaziu, Gimnaziul Raphaelian;                                                                   2. La sosirea sa în oraș este mai mult ca sigur că elevul Theodor Valerian Bourza cunoștea, din discuțiile familiei sale, doar denumirea românească, și aceea incorectă, dar bine împământenită în întreaga zonă;                                                                                             3. Însuși Th. V. Bourza consemnează în fraza următoare că la puțin timp, din motive necunoscute nouă, a părăsit Elisabetopolea, adică orașul Ibașfalău.
Orașul Dumbrăveni, a cărui pseudomonografie am avut deosebita onoare și cinste să o scriu (acum doi ani a apărut o primă ediție) are o istorie foarte interesantă. Denumirea sa actuală, Orașul Dumbrăveni, a primit-o la data de 25 septembrie 1925 prin Înaltul Decret Regal nr. 2465/1925.                                                                                                              Cu stimă, Nicolaie N. Nedelcu

 

Să dăm acum cuvântul Jurnalului Preotului Theodor Valerian Bourza, proiect pe care ne bucurăm să-l putem relua:

( : 5 : )

… când am început eu a învăța cetire și scriere, nu-mi aduc aminte, știu numai că la anul 1839 știam memoriza bucovna de Blasiu (Blaj, n.n.), știam și scrie, ba eram bine deprins si in Cântarile bisericești, atunci mergeam si la Scoala triviala romano-catholica, unde era numai pierdere de timp, caci Dascalul Vrain îmbătrânitu, nu mai avea curagiu de a-si petrece cu instruarea pruncilor.

La anul 1841, m-a dus Tatăl meu la Hasiufalau, – în clasa I era un profesor Dombi, care pe români ne folosea și de servitori (în text ”Sierbitori”, n.n.) sieși; – acesta mă îngreuna cu memorizarea lecțiunilor maghiare și latine, ce io cu toată diliginția, nu eram capace de a le cuprinde.- După terminarea primului semestru, am părăsit cu totul Elisabethopolea (Dumbrăveni, n.n.); iar in anul 1842 am fost susceputu* în clasa a II-a normală din Blasiu, carea am absolvat-o cu calculu de eminens primus**În anul 1843, am trecut în a treia clasă sub Profesorele Dl Gregoriu Moldovai, în această clasă erasi (iarăși, n.n.) am fostu eminens primus si la declamatiuni Oratoru. În anul 1844, am absolvit clasa a 4-a sub Profesorele monachu D. Hieronimu Albani, din limba latină ca eminens secundus iar din celelalte studii ca eminens distinctus

In anul 1845, căpătând din Fundațiunea nemuritorului Doctor Romantiai*** un stipendiu de 60f:mc anual (florini, nn), m-a dus Tatăl meu la Sibiu, în Gimnaziul romano-catholic in a 5-a Scoala (clasa, nn), aici am suferit o greutate mare, caci esplicatiunea (predarea, nn) era in limba germana – diligintia (grija, atentia, disciplina, nn) insa neintrerupta de zi și noapte mi-a ajutat a ieși și aici cu calculu de eminentia. Profesorele era Ignatiu Pitner. – 

In anul 1846, tot sub profesorele Pitner am absolvit a 6-a clasa, cu calculu de eminentia. In anul 1847 am intrat in a 7-a clasa sub profesorele Benedec, nu apucasem insa deplinu a putea absolvi aceasta clasa din cauza revolutiunii magyare, care ne-a imprăștiat în toate laturile, io însă am rămas în Sibiu, alipindu-mă lângă Dl Canonicu Țipariu****, care era membru al Comitetului de Pacificațiune al Națiunii Române, cu carele la ocuparea Sibiului de magyari, prin bubuitul tunurilor am ajuns la Resinariu (Rășinari, nn) și de-acolo, cu preoții din loc, prin munții cei groaznici cu omăt și furtuni neimaginate in trei zile, cu periclitarea vieții, am trecut în România coborând în satul cel dintâi Voineasa, aici un post de muscali ne-au arestat iar dimineața venind pentru fiecare din noi …

Intrucât semnalarea prezenței lui Timotei Cipariu la Sibiu in anul Revolutiei pasoptiste, precum si fuga sa ”peste munti”, in Tara Romaneasca este astfel atestata documentar, considerăm important să facem trimitere către presa vremii, încheind acest articol cu invitatia catre cei interesati – de a studia colectia primului ziar românesc cu litere latine, Organul Luminării (ziar condus de Timotei Cipariu).

Colectia anilor 1847 – 1848 poate fi consultată aici.

orgnul luminarii cipariu

______________

*”suscipere”, în latină înseamnă a relua, a lua de la capăt, a prelua ceva – în cazul de față, a relua școala, care era și pe atunci se pare, o adevărată provocare, o adevărată cruce pe umerii fragili și neformați ai elevului … Intrevedem o stare de vulnerabilitate a celui care este susceptibil – adică gata de a fi expus la diferite influențe sau chiar la nedreptăți. 

**”eminens primus”, sublinierea în text aparține Parintelui Bourza … și astăzi enumerăm diferite grade ale diplomelor de merit: cum laude, magna cum laude, summa cum laude … etc.

***Fundatiunea Simion Romanțai este pomenită printre altele asemenea, in acest articol al domnului Ioan Lacatusu. Vezi un prim articol aici:  http://www.ziarulnatiunea.ro/2013/05/24/iintelectuali-romani-din-harghita-si-covasana-din-sec-al-xix-lea-si-inceputul-secolului-xx/

Formarea intelectualitatii romanesti este o chestiune care a fost analizată pe larg de către Domnul Profesor Cornel Sigmirean din Târgu Mureș. Acesta a avut amabilitatea să ne lămurească: ”Pe scurt, fundatia a fost creata de medicul Simion Romantai din Floresti (Cluj), cu studii la Viena. A fost medic in Moldova si prin testament si-a lasat averea  pentru crearea unei fundatii, in administrarea bisericii greco-catoloce, din care sa  se acorde burse pentru studii la universitatile din Europa. Printre beneficiari: T. Maiorescu, Al Papiu Ilarian, Barnutiu etc.”

Cornel Sigmirean, „Église et école. Le rôle des fondations ecclesiastique dans la formation de l’élite intellectuelle roumaine à l’epoque moderne”, în Ethnicity and Religion in Central and Eastern Europe, ed. Ovidiu Ghitta, Maria Crăciun, Cluj, 1995, p. 302-312, I S B N 973-96280-7-9.
Cornel Sigmirean, Istoria formării intelectualităţii româneşti din Transilvania şi Banat în epoca modernă. Studenţi români la universităţi din Europa Centrală şi de Vest, Presa Universitară Clujeană, 2000, 806 p., I.S.B.N. 973-8095-38-7.

 

****este vorba de preotul si cărturarul român Timotei Cipariu (1805-1887)


Pentru că a iubit și înțeles fibra neamului românesc din perspectiva unei chemări care încearcă apropierea de adevăr cu metode științifice, istoricul Nicolae Iorga a fost asasinat de legionari in 1940.  Adevărul nu convine celor care-și consumă energiile în minciună. Adevărul deranjează, e incomod și trebuie înlăturat. 

Anul acesta, Domnul Radu Preda, un teolog ortodox plătit din banul public pentru a studia crimele comunismului, il asasineaza din nou pe marele istoric, cu următoarea afirmație halucinantă, despre Unirea Românilor cu Biserica Romei:

 

„Atanasie semnează ceea ce Nicolae Iorga numeşte «cel mai ruşinos act semnat de un vlădică românesc vreodată», adică acceptă toate concesiile doar ca să fie garantat că nimeni nu-l dă jos din scaun. Pe scurt, a fost un carierist în sutană. În rest, de partea greco-catolicilor au mai trecut preoţi, protopopi oportunişti. Acest fel de oameni se găsesc în toate epocile şi peste tot“, spune Radu Preda.   

 

Citeste mai mult: adev.ro/ou788v

 

A pune în gura unei autorități o afirmație pe care îți clădești apoi punctul tău de vedere convenabil e o exagerare permisă în relațiile publice și comunicare și mai ales, in politică, unde menținerea în funcție echivalează cu păstrarea puterii. Nepermisă e minciuna, când vine din partea cuiva a cărui poziție e înființată pentru un interes public și care e susținut financiar de la buget, prin contribuabilii plătitori de taxe pentru a se ocupa de restabilirea adevărului istoric. Aici, imparțialitatea e o datorie sfântă și parte din descrierea postului …

Singurul aspect pozitiv al atitudinii partinice pe care șeful IICMER  o manifestă față de românii uniți, este acela de a ne obliga să ne documentăm: ne-am trezit la rândul nostru, în fața obligației de a ne întreba în legătură cu poziția reală a istoricului Nicolae Iorga despre ORTODOXIA și CATOLICISMUL ROMÂNESC?

Astăzi, (tocmai în 30 Decembrie!) când calendarul de perete ne avizează trist asupra celor șapte decenii scurse de la instaurarea oficială a minciunii în țara noastră, prezentăm un material care poate explica (celor interesați de adevăr), cum gândea Nicolae Iorga problematica religiei Românilor: Nicolae Iorga Conceptia Romaneasca a Ortodoxiei 1940

Iorga, Nicolae. Conceptia Romaneasca a Ortodoxiei. 1940

Nicolae Iorga, Concepția Românească a Ortodoxiei.

 

Mulțumirile noastre se îndreaptă de aceea nu numai către Radu Preda (căci ne-a stârnit curiozitatea de a afla adevărul!), dar mai ales către Misiunea Română din München pentru că, departe de casă, în exil forțat (politic, nu economic!), au înțeles grija față de adevăr și respectul față de istorie ca acte de iubire față de Țara pe care au continuat să o slujească și după instaurarea comunismului, impus cu forța de către ocupantul sovietic.

Știm că nu există competiție între cei care vor Binele, și mai știm că Adevărul tace smerit în fața interogărilor sfruntate, de aceea ne rugăm pentru liniștea sufletească a fratelui nostru Radu, fie ca Dumnezeu să-i încălzească inima și să-i redea chemarea pentru care a acceptat a se sacrifica în fruntea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc! E nevoie de oameni bine pregătiți și bine intenționați, care să cotrobăie ”sine ira et studio”  în trecutul nu prea îndepărtat, ale cărui reverberații le simțim încă, astăzi!

1947 – 2017 … Șapte decenii de minciună au avut parte (ironia soartei!, dar știm că nimica nu este întâmplător), de funeralii de stat odată cu moartea Regelui Mihai I și cred că din fotoliul lor, o întreagă generație de istorici tăcuți – s-au rușinat de vina resimțită față de mistificare și lipsa de interes pentru cercetarea adevărului. E o vină pe care trebuie să ne-o asumăm, toți cei care am tăcut.

Istoria – adică drumul consemnat (prin documente și izvoare) al prezentului, dinspre trecut spre viitor, o înțeleg ca pe o descriere a popasurilor unor realități care s-au succedat dintr-o posibilitate în alta, prin liberă consimțire a omului și mereu condiționată alegere între Bine și Rău.

Cunoașterea adevărurilor din trecut (sau a istoriei adevărate?) pune sub presiune  toți strategii de azi, cei care se întrec în calculul probabilităților – iar prilejuri vor fi multe, în Anul Centenar 1918 – 2018!

Invazia sovietică în Estul Europei, la finalul celui de-al doilea Război Mondial, a afectat fundamental reconstrucția  țării, prin lipsa de legitimitate a furtișagurilor comise și minciunilor rostite, la care am subscris noi toți cei care am tăcut, însă mai puțin mulțimea acelora care nu s-au clătinat, a acelora care nu și-au clătit conștiințele, care nu s-au complăcut în comoditatea ”călduță” a sistemului propus de dictatura socialistă.

Au existat asemenea oameni? Sigur că da! Iar dacă au existat, este datoria imediată a IICCMER să cerceteze viața, gândurile, reacțiile acestora – cât mai ales rostul moștenirii pe care ne-au lăsat-o. Existența oamenilor superiori moral, experientarea – fie și numai prin lectura vieții lor a caracterului tare, neclintit, al unor înaintași care au trăit sub alte vremi pe aceleași meleaguri unde suntem noi astăzi,  ne învață că în ultimă instanță există o singură alternativă posibilă în istorie, iar viitorul poate fi privit cu seninătate, dacă alegem corect, în prezentul ce ne este îngăduit.

De multe ori, intervenția omului în istorie este brutală – și de multe ori, normalitatea se retrage cu discreție în fața crizelor induse. Dar suntem la începutul Anului 2018, și putem alege să-l începem prin a ne cere iertare fraților noștri. Apoi, să medităm la fragilitatea simplității Adevărului: de ce ne este atât de greu să recunoaștem părțile bune ale celui de-alături?! 

Dacă vă părem preocupați de înțelegerea trecutului – nu o facem pentru a recupera valori materiale, ci pentru a poposi, într-o pioasă tăcere a contemplării lucrurilor luminate de Adevăr: cât de trainice sunt, cu toată simplitatea arhitecturii lor! Putem modifica scrierea istoriei, putem interpreta datele istoriei in favoarea noastra, putem chiar ascunde și putem necunoaște cu intenție lucrurile care nu ne convin, dar nu putem schimba istoria!

Să poți asculta vocea trecutului unui neam care a suferit numeroase nedreptăți, fie din lectura jurnalelor ținute prin închisorile comuniste, fie din povestirile celor care au trăit teroarea, fie din cercetarea arhivelor fostei securități … e un privilegiu și o misiune pentru noua generație de istorici. Ajutați-ne să înțelegem ceea ce s-a întâmplat, după sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial – și vom înțelege altfel lumea construită dupa Anul 1989!

Avem nevoie de cercetările voastre – nu pentru a striga cuiva că nu toți românii au fost colaboratori ai securității, ci pentru a cinsti memoria acelor câțiva – care au fost mai buni decât noi pentru că au înțeles la timpul potrivit pericolul ocupației sufletelor.

Cei care s-au opus valului de minciuni ne-au salvat pe toți de la piere, mărturisind că moartea nu e altceva decât o simplă trecere la cele veșnice! Anul 2018 să ne fie un prilej pentru iertare, în această zodie a clepsidrei nemiloase, căci fără iertare viitorul păcii nu este posibil.

Și cum iertarea este doar de la Unicul și Preamilostivul Dumnezeu, care se oferă înțelegerii noastre prin Sfânta Treime – Tatăl, Fiul și Spiritul Sfânt, să ne rugăm împreună fraților, pentru mai multă bunăvoire între oameni și pentru vremuri de pace!

Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu, Amin!

Căci pe cât este de adevărat că lecțiile istoriei nu se pot asculta într-o sală de clasă plină de zgomot, de proteste și monologuri defăimătoare … tot așa, avem convingerea că – discretă cum o știm – ”magistra vitae” va aduce la un moment dat liniștea în rândul elevilor necopți la minte, care insistă să continue pauza lor ineficientă și lipsită de bun gust în care se relaxează, probabil  de prea mult bine.

___________________________

PS – Mulțumirile noastre speciale se cuvin transmise si Doamnei Mariana Iancu, redactorul unui Articol despre Biserica Română Unită cu Roma, publicat în 2017 – ca un cadou subtil, chiar în ziua de naștere a subsemnatului (5 august, sic!) … dar și Părintelui Ioan Dăneț, Parohul Bisericii-Catedrale Sf Vasile cel Mare din Bucuresti, care mi-a semnalat această apariție și mi-a solicitat să aduc lămuriri și un punct de vedere. 


Când inginerii barajiști stau de vorbă cu geografii pasionați de relief, discuția lor va duce cu siguranță spre potențialul hidroenergetic al apelor care plecând din munte, își caută liniștea în oceanul planetar …

Când un Rege are parte de funeralii naționale și mulțime de popor care îl salută pe drumul spre criptă, aducându-i un ultim omagiu și vărsând o lacrimă a părerii de rău – istoricii care au falsificat trecutul pot considera că a sosit vremea penitenței lor publice.

Când Lumina Crăciunului se revarsă în casele noastre în noaptea în care timpul învață de la veșnicie simplitatea fragilă* a fiecărui pas … avem poate răgazul de a privi cadourile de sub brad, înainte de a le desface.

În primul rând – vom constata că nu există o regulă generală, nu fiecare casă are un brad de Crăciun, sub care stau în așteptare cadourile … și, mult mai grav: nu fiecare om are o casă în care și-ar putea eventual, aduce un brad unde ar urma să primească aceste cadouri, despre care pare a fi vorba în aceste zile.

Apoi, vom constata cu și mai mare tristețe că nu mai cunoaștem textele colindelor, că nu mai știm să spunem poezii, iar serbarea ad-hoc, ce s-ar fi presupus firesc înainte de împărțirea cadourilor despre care se pare că e vorba în aceste zile, e sărită din program.

Privind cadourile nedesfăcute, poți fi încercat de freamătul curiozității – oare ce am primit? – sau te poți comporta fără simțire, parte dintr-o religie străină, a nepăsării. Câți dintre noi, primind – ne mai aducem aminte, să mulțumim?

Cadoul nedesfăcut este o ultimă șansă de a reflecta la tot ceea ce, primind în mod gratuit și fără nici un merit, irosim prin nebăgare de seamă: e chiar aproapele nostru, a cărui întâlnire o ratăm, atunci când ne imaginăm prioritari.

25 Decembrie 2017

____________________________

* Cf articolului dedicat mesajului Papei Francisc pentru Craciunul anului 2017: http://www.catholica.ro/2016/12/25/papa-francisc-daca-dorim-sa-il-vedem-pe-dumnezeu-la-craciun-sa-fim-smeriti/