Dacă Adevărul ne-ar fi prieten, ne-am aștepta să ne sară în ajutor, nu-i așa? Mai ales la nevoie… Nu ne-am aștepta din partea Lui să ne servească jumătăți de măsură, numai că tare greu i-am suporta asperitățile: i-am aminti foarte des că ”tonul face muzica”, l-am ruga s-o lase mai moale, să fie mai blând, să se pună în locul nostru, i-am spune că avem nevoie de un înveliș de catifea dacă ne-ar întinde o mână prea fermă și ar ști despre noi că nu suportăm să ne vedem în oglindă, așa cum suntem, de fapt … 

Adevărul ar fi primul nostru învățător, ne-ar explica tot ceea ce trebuie să știm – în primul rând cum să discernem între Bine și Rău, între Adevăr și Minciună, între Real și Posibil, ne-ar oferi criterii, pe care însă nu le-am putea folosi cu adevărat, decât abia după asimilarea lor interioară, după ce vom fi viețuit o vreme în adevăr. Nu putem gândi într-un fel și să ne comportăm într-alt fel, ne-am rupe în două, purtând masca ipocriziei.

Adevărul ar fi disponibil în permanență, numai de ne-am îndrepta noi pașii înspre El. Nu s-ar acoperi de secrete și ar fi inutil să ne pună la încercare inteligența – nu ar avea nevoie de detectivi, căci El preferă să se arate. Marea provocare pentru cei ce-L caută, ar fi tocmai aceasta: ca atunci când pornim la drum petru întâlnirea cu El, să avem consistență,  să vrem cu convingere și cu credință să-L întâlnim … Altfel, teama poate îmbrăca și forma politeței mincinoase: dacă ceea ce urmează să aud, nu îmi va conveni? Dacă nu mă va satisface? Marea surpriză este de obicei, aceasta: Adevărul nu permite arestarea Lui de către oameni: cei ce-L cunosc, I se înclină, din respect și mulțumită, căci Adevărul se dăruiește, nu se fură.

Refuzul prieteniei Adevărului e bineînțeles posibil și probabil nici nu lasă urme vizibile, nu ne-am face imediat de râs în fața celorlalți. Dar am rămâne cu o formă de miopie – cunoașterea noastră nu ar fi completă. Și, refuzând să fim cu El, am ajunge să-i fim împotrivă – căci vedem cât de mulți sunt cei ce-i râd în față, Îl batjocoresc în public … 

Dar până la drama ce are loc zilnic în piața publică, să ne păstrăm gândul domol și să căutăm în profunzime împreună cu Parmenide, felul în care Adevărul se ridică din freamătul și zumzetul temporal (al istoriei), pentru a se așeza de partea Eternității.  Adevărul, odată stabilit ca atare, nu se mai modifică după cum bate vântul. Schimbările, transformările, neliniștea și contradicțiile vieții, rămân în urmă, la fel după cum abandonăm la un moment dat tot ceea ce ”ar fi putut fi, dar nu a ajuns să fie” … Consistența Adevărului, ne permite să-l considerăm stâlp de sprijin: și, vă întreb: nu e un prieten de nădejde, acela pe care te poți sprijini, pentru a te ridica? Cine e nebunul care și-ar propune să rescrie istoria? … doar că știm că în istorie, și falsul își are locul lui în rafturile bibliotecilor, din păcate.

Mult mai grav e că trăim vremuri în care fiecare dorește să aresteze Adevărul, să-l dețină pentru sine însuși: subiectivismul combinat cu egoismul care sărăcește sufletele, ne hrănesc individualismul, uităm de principiul unității, care înseamnă nu numai acceptarea diversității, ci mai ales credința în Unul. Bineînțeles că există diversitate, și cu siguranță diversitatea e frumoasă și bună: dar nu poți ajunge la fericire prin înstrăinare, ci mai degrabă prin completare reciprocă. Va fi spus cândva Protagoras că ”Omul e măsura tuturor lucrurilor”, numai să nu ajungem să nu mai conteze nimic din ceea ce este în afara cercului propriei noastre înțelegeri (și de prea multe ori în afara simțurilor și a intereselor imediate). 

A trăi exclusiv pentru ziua de azi, înseamnă a accepta o agendă asaltată de urgențe, a rămâne în urma timpului, fără considerație pentru lucrurile importante: nimic nu contează, nimic nu poate fi schimbat, singura șansă pe care o am este  tupeul de a mă pune pe mine în centrul universului, existență ombilicală, iar restul … ? N-au decât să rămână în afara interesului meu imediat: asta aduce a întoarcere a spatelui, refuzul Adevărului duce la propria-ne înșelăciune!

Ce așteptări ar avea Adevărul de la noi, dacă ne-ar fi prieten? 

  1. Să nu-L înșelăm, să renunțăm la minciună: îl jignim pe El și ne facem nouă rău: ne încărcăm memoria și-i încurcăm pe ceilalți … am alerga epuizați după fantasme, îmbătrânind înainte de vreme și ne-ar da peri albi, fără a spera la înțelepciune;
  2. Să avem un set de principii morale, de axiome, de perle ale spiritualității pe care să avem curajul să ne sprijinim, căci știm că nu și-au pierdut strălucirea în timp ci dimpotrivă, și-au verificat validitatea, indiferent de condițiile vitrege ale istoriei;
  3. Să respectăm evidența atunci când ea este fapt împlinit, și să nu ne ferim de a verifica presupunerile noastre prin calcul matematic simplu: adunare și scădere, înmulțire și împărțire … chiar numărând și comparând, dacă nu se poate altfel;
  4. Și mai mult decât orice, împreună cu Sfântul Augustin, ne-ar invita și ne-ar ruga – să fim atenți la intențiile noastre, atunci când facem afirmații ce ar putea trece drept adevăruri sau minciuni … căci intențiile noastre sunt măsura după care, la rândul nostru, vom fi judecați!  

iubire mare


1976_Rupea_cu totii

 

Baia Mare, în 8 Septembrie 2019

Mesajul AGRU NATIONAL 

la înmormântarea Domnului Marian Boian – Președinte al AGRU MARAMUREȘ,

prezentat de Călin Diaconu, Presedinte al AGRU National și nepot de soră al celui adormit întru Domnul

 

Prea Cucernici Părinţi, Iubită Familie, Întristată Adunare, 

Dragă Unchiule!

Ne-ai chemat în aceste zile de început de toamnă la Baia Mare, pentru a face o ultimă plimbare, împreună … Ce vom povesti, pe cale?

Sufletul tău bun şi plin de grija faţă de aproapele este acum pe drumul întâlnirii cu iubiţii tăi părinţi – preotul Marian şi preoteasa Livia-Petronela, cu iubiţii tăi bunici materni – preotul Petru şi preoteasa Livia și paterni: Dionisie şi Ana …

Alături de iubita ta soţie Edit, de fiica Timeea şi de fiul Iosif, de draga nepoată Izabella, îţi sunt alături fraţii tăi: inginerul-poiectant de baraje Florin şi inginerul creator de soiuri de struguri de masă Ioan-Dionisie, iar sora ta Petronela-Maria este reprezentată de nepotul Tudor, proaspăt student la Litere şi Jurnalism …

M-am gândit că poate vei fi dorit să vorbim despre Familie şi Biserică, despre legăturile de sânge şi legăturile de credinţă, despre timpul dăruit de familie, Bisericii şi disponibilitatea Bisericii faţă de familie … 

Împreună, Biserica şi Familia sunt spaţiul în care ne formăm valorile pe care suntem chemaţi să le trăim în viaţa de zi cu zi, aici învăţăm că moştenirea se învaţă prin educaţie, aici ne definim, şlefuind unii altora caracterul, învăţând să ne antrenăm răbdarea, punctualitatea şi respectul faţă de cuvântul dat, faţă de promisiune. 

Familia şi Biserica sunt locul unde ne întoarcem mereu, la bine şi la greu, pentru a mulţumi şi pentru a cere ajutor, pentru a bea din apa care nu însetează, pentru a încerca să trăim în adevăr şi nu în minciună.

Într-o lume ce prea uşor se lasă stăpânită de iluzie şi ignoranţă, iubirea şi căldura Familiei şi învăţătura plină de lumină a Bisericii formează pentru unii dintre noi o oază, un refugiu – iar pentru alţii, o cetate de nebiruit, din care putem porni în cruciada mereu nouă a vestirii binelui, în apostolatul îndreptării neamului, prin voia lui Dumnezeu şi cu al Lui har. 

Așa precum în Familie, legăturile cu frații de sânge și întâlnirile anuale în casa părintească de la Rupea, au reprezentat momente unice de împărtășire a clipelor de bucurie, tot astfel, ai găsit în AGRU, instrumentul asocierii pentru săvârşirea faptelor de credinţă. Te-ai bucurat și ai înțeles că Biserica Română Unită, a pus la dispoziţia credincioşilor laici, în urmă cu 90 de ani – “AGRU”, al cărui spirit simțeai că trebuie reînviat, pentru ca renașterea Bisericii noastre să fie deplină și funcțională, pentru a ne găsi rostul în lumea de azi. Prin dăruirea ta, ai fost un membru marcant al AGRU, parte a Acțiunii Catolice din România – ACRO, până la ultima suflare. 

Noi – moștenitorii cât și colegii tăi, îţi facem astăzi promisiunea că vom continua tradiția întâlnirilor de familie și vom purta mai departe visul reînfiinţării AGRU la nivelul fiecărei parohii greco-catolice – căci parohia, ca familie lărgită ce se asociază în fapte bune, slujeşte deopotrivă Societăţii şi Bisericii, purtând mesajul Evangheliei în societate şi arătând prin trăirea faptelor de credinţă, intenţiile şi rostul Bisericii în lumea contemporană. 

Familia AGRU-lui va continua să însemne un mod firesc o formă de trăire pentru cunoaşterea reciprocă, un timp dedicat prietenilor, o ieşire din izolare, prin confirmarea periodică a legăturilor laicilor şi clericilor din cele şase Eparhii greco-catolice. Prin Familie și prin  AGRU, vom căuta să apărăm, atunci când vom fi chemați – valorile şi morala creştină, pentru slujirea Bisericii şi a Neamului …  

X

X             X

Mesajul Părintelui Cristian Langa, asistent spiritual AGRU Cluj,

la înmormântarea Domnului Marian Boian, Președinte al AGRU Maramureș

 

Întristată dar și privilegiata familie, naturală și spirituală, 

Simt datoria și nevoia de a mărturisi, măcar așa, de la distanță, un sentiment de recunoștință profundă și de recunoaștere cu admirație a lucrării Providenței în viața domnului Boian, pe de-o parte, și a răspunsului lui de slujire generoasa a lui Cristos și a Bisericii Române Unite, pe de alta. 

În calitate de asistent spiritual al AGRU, am avut de fiecare data șansa să “asist” uimit și chiar încurcat la “doza” de zel, de entuziasm, de bucurie, de neastâmpăr al credinței, de neliniște sănatoasã în creșterea spirituală, în căutarea Adevărului, în a descoperi și înțelege și poziția altora. 

Pot doar sa constat cât de conturate sunt limitele noastre în pătrunderea misterului lui Dumnezeu, atunci cand permite sa fim lipsiți  de prezenta fizica a dlui Marian Boian. Dar mă mângâie convingerea că ceea ce am primit prin talanții rodiți de el nu ne poate fi luat și vrem să ne facem ecou și mărturie a iubirii lui față de Biserica.

Îmi vine în minte un gând de-al monseniorului Vladimir Ghika, părinte spiritual al tatălui meu: “Doamne! nu mi-i răpi pe cei pe care-i iubesc!” – Răspuns: „Nu ţi-i răpesc: ţi-i păstrez!”

Îți mulțumim, Doamne, pentru darul cu numele Marian Boian! 

(Baia Mare, în 8 Septembrie 2019)

1942_Cincu_Fratele cel mare la varsta de un an

Fratele cel mare, Marian Boian – împreună cu Părinții – Părintele preot-căpitan Marian Boian și Preoteasa Livia-Petronela, îndreptându-se spre vârsta de un an (1942, Calvaser, azi Șeica Mare, județul Alba)

1959_Promotia Liceului St O Iosif din Rupea

1959. Marian Boian, la absolvirea Liceului Șt. O. Iosif din Rupea (jud Brasov).

1962_Rupea cei patru frati in vacanta

1962. Casa Părintească, Rupea: cei patru frați ai Familiei Pr Marian Boian, în vacanța de vară.

1967_noiembrie_11_nunta celui mai mare frate

Familia Pr Marian Boian, la nunta celui mai mare frate. Baia Mare, 11 noiembrie 1967

1969_Rupea august

Rupea 1969, august. ”Pentru Mama”.

1976_Rupea_cu totii

Familia la Rupea, 1975

 

1976_Rupea_barbatii

1975, Rupea. Partea bărbătească a Familiei Părintelui Marian Boian

1976_Rupea

1975 – Rupea: Bunici, Părinți, Copii, Nepoți …

______________________________

Notă. Fotografiile sunt din arhiva preotului greco-catolic Marian Boian.


Dacă ai avea cine să te asculte, probabil că una din serile dedicate poveștilor din ”viața de-a v-ați ascunselea prin dictatura comunismului”, ar fi despre aplauze.

Și mai ales, despre cum eram noi – ”poporul unic muncitor” – reprezentați de tristele marionete în Marea Adunare Națională (nerealizând pe-atunci că Evenimentului din 1 Decembrie 1918 i-a fost furat prestigiul și batjocorit chiar numele cel sfânt), de maimuțoi care imitau mecanic, la ordin, gestul de sacrificiu al înroșirii palmelor, stând cu minutele în picioare, afișând un entuziasm crescând, purtați înspre delirul colectiv, după îndemnul oficianților puși să observe disciplina si să noteze entuziasmul … iar a doua zi, citeai in ziar, – pe bună dreptate: ”aplauze lungi”; ”aplauze prelungite”; ”îndelungi aplauze”; ”urale și ovații”; ”aplauze și ovații”

Vedeți dumneavoastră, deși aplauzele se repetau mecanic și nu puteau avea în ele nimic spectaculos, nici o rupere de ritm care să surprindă privitorul, descrierea lor nu putea fi nicidecum monotonă, istețimea comunistă și colaboraționismul tocmai aici își dau măsura … păreau a spune: să nu ne repetăm, pentru a nu ne pierde credibilitatea!

Era mai ușor de aplaudat și mai greu de redat entuziasmul aplaudacilor … dar ne întrebăm – ce alt rol aveau redactorii ”Scânteii” și ai ”României libere”, ai ”Informației Bucureștiului” sau a  ”Drum(ului) Nou” de Brașov (cu tot cu editia lui germană  – ”Der Neue Weg”) … dacă nu să … redea entuziasmul și acceptarea unanimă a discursului mincinos?! Minciuna avea nevoie de aplauze, utopia trebuia să fie stropită cu valuri de confirmare zgomotoasă!

Mă frământă – tocmai acum, la 30 de ani de la Revoluție, cele două nuanțe: falsitatea aplauzelor în sine (căci logica și experiența îmi spun: nu toți membrii PCR erau cretini, dar toți membrii PCR au acceptat rolul de păpuși ascultătoare în piesa de teatru cu scenariul scris de la Moscova)  și grija aparatului de propagandă pentru cizelarea tehnicilor de comunicare cât mai aproape de perfecțiune, preocuparea pentru redarea fardată a falsului și obsesia prezentării lui ca adevăr, pe principiul credulității omenești: ”cum tovarășe, dacă așa scrie, înseamnă că așa a fost!”

Iar istoria, pusă astfel la grea încercare – va fi oare în stare să interpreteze corect, minciuna consemnată negru pe alb: ”aplauze lungi și prelungite”?!

Înțeleg grija și neliniștea mincinoșilor pentru scurtimea, platitudinea și lipsa de orizont a discursului lor și pot crede că au existat îngrijorări reale ale unora mai dedicați și mai lacomi, să nu fie devoalați și linșați în public, după 89.

Înțeleg că a fost atunci, ca și acum, o goană și o foame incredibilă pentru … credibilitate (sic!), pentru ca minciuna să fie crezută. Dar știu că au existat atunci – ca și acum – minți bine mobilate, care au știut exact că această gâfâială dizgrațioasă a alergării după pretenții de adevăr este – cum altfel – decât imperfectă și că ea va fi, în cele din urmă, decriptată de istorici. De cei care vor ști să facă un drum până la Sighet, și vor citi, mesajele ”Scânteii” în cheia adevărului arestat pe nedrept, de forțe și interese străine, neuitând de resursa formidabilă care rămâne uimitoarea literatură scrisă cu sânge, în lagărele comuniste …

vremea aplauzelor lungi prelungite


Aș fi preferat să nu fie nevoie de acest articol. Aș fi dorit să-mi folosesc timpul citind despre istorie sau despre publicitate – cele două pasiuni pe care încerc să le împac în viața mea, întâlnind oameni mai inteligenți ca mine, de la care învăț mereu: de la unii, explicații coerente despre trecut, iar de la alții – metode de a comunica mai bine celor ce sunt azi în roluri de actori … în fapt, și istoria (prin educare) și publicitatea (prin comunicare) le regăsesc că își au rostul în prima linie a războiului informatic care ne cuprinde în vârtejul său. 

Tocmai de aceea, o scurtă meditație despre cel de-al șaselea simț, despre bunul-simț, se impune cu necesitate. Până la discursurile academice despre etica profesională, până la descrierea în amănunt a tentațiilor răului, care lovesc în credibilitatea istoricilor și publicitarilor deopotrivă, să ne întrebăm despre simțul interior care odată activat, ne schimbă felul de a percepe realitatea din jur …

O primă constatare: nu ascultăm toți cu același simț al urgenței … nu răspundem cu toții, la fel de prompt, renunțând la ale noastre și pare-se că suferim (unii mai mult, alții mai puțin) de o anumită surzenie atunci când e vorba să auzim chemarea binelui: nu avem bucuria ascultării … Observați vă rog că una este simțul auzului – și alta disponibilitatea ascultării.

O a doua constatare: nu vedem mulțimea infintă a lucrurilor minunate care sunt în jurul nostru, după cum rămânem orbi la suferința celorlalți, ne ferim privirea atunci când dăm de pomană, ne rușinăm și ne ascundem ochii, refuzând să privim realitatea, pierdem orele și ne stricăm vederea în ecranele computerelor, televizoarelor și mai nou, în jocurile realității virtuale, ca și cum am fi rămas incapabili de a surprinde cu ochii minții noastre o brumă de originalitate … Observați vă rog că una este simțul văzului – și alta cuprinderea minunilor, compătimirea și compasiunea.

Tot astfel, cred că putem distinge între simțul mirosului și recunoștința față de noblețea parfumului; între simțul pipăitului și mângâierea unui creștet de copil; între gust și degustare … și observând aceste diferențe, vom gândi de-acuma bunul simț ca un factor ponderator al celorlalte cinci? Poate e mai mult decât atât: bunul simț e o punte de trecere ancorată în cele cinci simțuri primare, prin care noi încercăm să absorbim lumea întreagă (numai de-am putea!) și care ne transportă pe celălalt mal, al înțelegerii raportului nostru cu această lume, căreia îi aparținem (în măsura în care i ne dăruim) și care ne aparține (în măsura în care o cunoaștem) … Drumul spre înțelepciune trece prin bunul simț.

Aș fi vrut să nu fi fost nevoie de acest articol. Dar îl rog pe Bunul Dumnezeu să mă ajute, să fac din bunul simț guvernatorul celorlalte cinci simțuri ale mele. Și, dacă va fi să pierd vreunul din cele cinci cu care – mulțumesc ! – m-am născut, știu că bunul simț mă va ajuta să le echilibrez pe cele ce-mi vor fi rămas.      

Dedic acest articol împreună cu muțumirile și admirația noastră, prietenului din Arad – Yehuda Ben Yosef, ghidul nostru orb, care ne-a invitat la o plimbare culturală și ne-a dezvăluit o parte din istoria plină de secrete a orașului de pe Mureș … 

primaria arad

 


Înțeleg că fiecare se bate pe timpul și atenția noastră. De asemenea, sensul activităților noastre dau măsura interesului și în ultimă instanță, trasează drumul vieții noastre.

Importanța timpului liber e cu atât mai mare, cu cât aici ne exprimăm opțiunile.

Ar fi interesantă o socoteală, din perspectiva sărbătorilor de care beneficiem – noi, românii, atât pe linia tradiției Bisericii cât și a Statului.  Însă ne-am îmbogățit în ultima vreme, având pe lângă ale noastre, și pe ale altora – căci facem parte, nu-i așa?, din istoria universală, măcar prin zgomotul valurilor care se sparg de sensibilitățile și apartenențele noastre …

Așadar: introducem 11 Septembrie in calendarul nostru – sau îl contemplăm de la distanță?

omagiu