Principiul lui Peter

”Principiul lui Peter” este o carte de management, foarte utilă celor care trebuie să conducă, celor care trebuie să-și aleagă succesorii, care simt că au câte ceva de corectat în lumea din jurul lor, sau care pur și simplu – își pun probleme de dragul adevărului.

Ce spune acest principiu? La locul de muncă facem – simultan -, două lucruri: primul – executăm (mai bine sau mai puțin bine) anumite ordine, ducem la bun sfârșit anumite sarcini care ne sunt încredințate, ne îndeplinim (sau nu) obiectivele și ne merităm astfel banii pentru partea de contract pe care l-am semnat la angajarea noastră, adică (oricât ar suna de dur): prestăm muncă în favoarea angajatorului, care are obligația și interesul de a ne evalua, de a ne răsplăti sau penaliza și de a ne promova, dacă merităm. Așa ajungem la cel de-al doilea lucru pe care-l facem la locul de muncă: învățarea (sau evoluția) – căci fiecare din noi, odată cu experiența, ne șlefuim ținuta, devenim mai siguri și mai stăpâni pe noi înșine, oferim siguranță celor din jur, care știu că se pot baza pe noi, că ne pot solicita pentru anumite sarcini, iar noi vom răspunde cu rezolvare rapidă, prompt și eficient … 

Așadar, în viața activă (de servici) – dar și în familie, la școală, poate și la pensie (cine știe?) – muncim și învățăm, deopotrivă.  La un moment dat, devenind din ce în ce mai buni (atenție – se va citi ”mai performanți pentru angajator”), se întâmplă firesc să fim tentați cu promovarea ierarhică: ni se propun funcții sau poziții mai înalte, care necesită aptitudini și calități deosebiteveți citi ”diferite” – față de ceea ce învățaserăm până atunci …  Ajungem care va să zică în funcții tot mai înalte, mai bine plătite și răsplătite suplimentar cu o recunoașterea socială mai amplă  (ceea ce ne măgulește și ne hrănește orgoliul), până în punctul în care începem să dăm rateuri, sub cele mai diferite forme. Atunci abia, pentru fiecare la vremea și pe treapta sa, se declanșează o alertă care reglează sistemul: angajatul și-a atins limita incompetenței sale, deci se poate opri – sau trebuie oprit, pentru a nu deveni un pericol pentru firmă (dacă ne referim la lumea economică) sau societate (dacă vorbim de zona politicului, a serviciilor publice sau mass-media).

Principiul lui Peter ne mai spune că putem gusta – încă din timpul vieții noastre active – din punctul terminus al carierei, atunci când observăm că nu mai avansăm, când constatăm că nu mai suntem ”interesanți” pentru nimeni … căci nu se va risca o promovare a noastră, văzând că ne lipsește pofta de a avansa și/sau priceperea de a ne autodepăși. Există bineînțeles, câteva condiții: să fim evaluați corect, adică să existe un sistem care ne ține sub observație, să ne raportăm la obiective și să știm a citi/scrie indicatorii de performanță.

Fără a nega seriozitatea demersului întreprins în 1969 de Dr Laurence Peter și Raymond Hull – lucrarea având la bază cercetarea și metoda științifică, putem totuși adăuga câteva gânduri, pentru managerii care vor dori să aprofundeze relația lor cu subalternii, din perspectivă creștină.

Există în literatura ascetică un tratat, intitulat ”Scara dumnezeiescului urcuș” – a Sfântului Ioan din Sinai (cunoscut ca Ioan Scărarul), care tratează evoluția credinciosului ca un proces de părăsire a păcatului și de învățare a virtuților, în vederea obținerii mântuirii. Scara nu reprezintă o ierarhie în sensul unei competiții pentru funcții mai înalte, ci mai degrabă un parcurs: căci, pe măsură ce crești spiritual, vei avea de înfruntat tentații tot mai mari, iar căderea va fi de pe o treaptă mai înaltă (adică mai dureroasă) …

Noblețea creștinismului constă în recunoașterea desăvârșirii, plinătății, atotputerniciei, harului și Împărăției lui Dumnezeu: mărirea nu poate fi la oameni (creaturi) ci la Dumnezeu (creatorul). Creștinul se închină puterii absolute – preamărind pe Dumnezeu. Nu înseamnă că nu ascultă de superiorul său la locul de muncă, dimpotrivă, dă Cezarului ceea ce este al Cezarului, și lui Dumnezeu, ceea ce este a lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, caută să distingă imperfecțiunile propriei persoane, caută să se desăvârșească pe sine cu scopul de a fi pe placul Domnului său … Creștinul, pentru a evolua, înțelege că are nevoie de puterea credinței – care este un dar gratuit al dragostei lui Dumnezeu, și nu un merit personal. Scopul ultim pentru care cere (prin rugăciune) acest dar al puterii credinței, este pentru un serviciu (adică o slujire) de calitate, care presupune răbdare, rezistență și stare de veghe.

În capitolul 9 al Evangheliei după Marcu, vom găsi – pe lângă o frumoasă rugăciune a unui tată pentru vindecarea fiului său (v 24 ”Cred Doamne, ajută necredinței mele!”) și instrucțiunile pentru un act de conducere de calitate (v 35): ”Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor.”

În lumina celor de mai sus, poate fi criteriul incompetenței un principiu al managerilor creștini? Fără îndoială, cu singura observație că voința de autodepășire nu trebuie să aibe ca scop avansarea în ierarhie (”cine are coroana în cap, nu o va avea niciodată pe cap”) – ci un mai bun serviciu adus lui Dumnezeu, care ne-a făcut după chipul și asemănarea Sa. 

În acest sens, cred că putem prelua pentru manageri, cu gândul împăcat, sloganul care stă înscris pe steagul Braziliei – Ordem e Progresso – și care ne spune că pentru a progresa, democrația e o formă bună – dar presupune educarea permanentă a poporului. 

Așa și despre manageri, vom spune: vai de aceia care cred că nu mai au ei înșiși ceva de învățat, sau care nu mai pot să învățe câte ceva pe colegii lor mai mici (și-au pierdut atractivitatea), sau care își caută scuze că nu-și mai găsesc timp să-i învețe, sau și mai rău dintre toate – îi învață la prostii! … aceștia și-au atins limita incompetenței și ar trebui într-adevăr, feriți de viitoare promovări! 

 

Scara Raiului


oceanul de relatii

Am glumit mai demult, spunând că internetul ”ne-a mărit” infinitul … dar astăzi am să mă refer la lumea reală, și voi începe printr-o … enumerare. 

Ce au în comun următorii termeni: părinți, frați, veri, bunici, rude apropiate și îndepărtate, colegi de grădiniță, de școală, de liceu, de facultate, de muncă, prieteni, cunoștințe, iubiți, iubite, soți, soții, bebeluși, copii, adolescenți, adulți, bătrâni, celebrități, necunoscuți, autori, personaje, actori, profesori, medici, preoți, avocați … mă opresc, pentru că ați ghicit: formează cu toții, oceanul de oameni pe care i-am cunoscut cândva, pe care i-am întâlnit la un moment dat în viața reală sau pe care încă nu i-am întâlnit, dar o întâlnire cu ei e perfect posibilă  – fiecare cu dreptatea și adevărul său, fiecare cu vârsta, pregătirea, starea sa de spirit, religia, etnicitatea, limba și experiența sa … un adevărat ocean de relații

Dacă viața a fost atât de darnică și mi-a scos în cale oameni dragi, de la care am avut și încă am atâtea de învățat, în fiecare zi … dacă bibliotecile sunt pline de cărți pe care încă nu le-am citit, dacă simt că sunt un biet sărman nepriceput în ale conviețuirii sociale (căci încă mai supăr pe ici – pe colo, pe câte unul), fiind incapabil de suficientă compasiune pentru a alina suferințele tuturor fraților și surorilor mele, care sunt șansele de a influența cu ceva acest microcosmos, în care văd cum fiecare dintre particule se crede centrul de greutate și are pretenția de a fi partea de la care începe construcția întregului?!

Ordinea în oceanul de relații al vieții reale nu se poate realiza prin surfing, nu poate rămâne la suprafață. Adevărata interacțiune dintre doi oameni presupune schimbare, îmbogățire reciprocă. Așa am învățat că trebuie să te deschizi în primul rând, pentru a primi, că trebuie să oferi ceva ce contează cu adevărat pentru celălalt: sinceritatea e o condiție, dar vă mărturisesc că se poate învăța și din greșeli (credulitatea nu e o virtute, dimpotrivă) …

Avem nevoie de stele pentru a ne orienta și de aceea am construit constelații – sisteme de morală, comandamente etice și în ultimă instanță, am învățat că legile trebuie respectate. Nu fiindcă altfel ne-am scufunda – căci, așa cum spuneam – cred că adevăratele relații sunt de tip diving, nu surfing … ci tocmai pentru că, scufundați fiind în întunericul absolut, singura lumină pe care o avem este cea a Adevărului, care ne arată Calea Dreptății. Urmând această stea călăuzitoare, ajungem ușor la Libertate, dacă suntem atenți să descoperim vibrațiile sufletului, adică dezvoltăm sensibilitatea de a percepe personalitatea celuilalt și practicăm disponibilitatea de a recunoaște dreptul că și el poate fi ombilicul întregului!

Dacă fiecare punct ar fi în centrul unui univers – aveți idee ce figură geometrică ar rezulta?!  

Pentru orientarea în oceanul de relații, considerăm utilă aici o scurtă reamintire a unor importante definiții din geometrie: punctul este acea entitate fără dimensiune (sic!), care ne ajută să definim drepte (ne trebuie minim două puncte), planuri (minim trei puncte), spații (când avem o mulțime de puncte) și masive (când avem un număr foarte mare de puncte, care ajung să se unească practic între ele) …

Așadar, deși suntem în întunericul oceanului de relații, înțelegem acum rolul esențial al dreptei care unește două puncte, știm cum două persoane pot ajunge străine una de cealaltă – deși locuind sub același acoperiș; cum doi vecini care stau pe aceeași stradă nu ajung să se cunoască dincolo de salutul de politețe … vedem atâtea puncte, care nu găsesc dreapta comunicării ce le-ar putea forma evolutiv!

Tot astfel, punctul care are coordonatele sale definite față de un sistem de referință, va forma mai repede un masiv împreună cu alte puncte, care fac și ele parte din și se raportează la același sistem  … de aceea, credem că va conta pentru cei ce fac “scufundări” în oceanul de relații,  apartenența la Familie și la Biserică – acestea rămân premisele naturale ale unității noastre … ne formăm și ne simțim mai protejați, ca puncte, atunci când avem un sistem de referință (al nostru, care ne aparține și căruia îi aparținem).

București, 28 Decembrie 2019

(Sub amabila îndrumare și cu explicațiile întotdeauna binevenite ale Domnului Inginer Florin Boian)   


Nu ne surprinde faptul că în urmă cu 2500 de ani existau sclavi: așa își construiseră grecii lumea lor, considerând sclavii – bunuri personale, ”unelte vorbitoare” … adică lucruri însuflețite și nicidecum ființe cu personalitate și voință proprie … uneori erau multifuncționali – iar alteori erau specializați, întotdeauna având scopul de ”a face anumite treburi”, prin supunerea față de instrucțiunile stăpânilor lor.  

Am rămas însă foarte surprinși să citim despre felul în care își imaginau grecii o lume fără sclavi: ar fi posibilă, spuneau unii dintre ei – doar dacă lucrurile se vor fi … automatizat pe de-a-ntregul! Iată un citat din poetul Crates (a trăit în doua jumătate a secolului al V-lea înainte de Hristos): ”Ori de câte ori (bătrânul) cheamă unul din vase, acesta se apropie de îndată. Așează-te masă! Încarcă-te singură! Sacule, strânge-te! Cupă, toarnă ca să bem! Apropie-te pâinișoară! Oala trebuie să-și verse fiertura. Pește, vino încoace! Dar nu sunt câtuși de puțin fript pe partea cealaltă … De ce nu te întorci singur, presărându-te cu sare? (…) Închipuiește-ți, eu voi fi acela care pentru prima oară voi aduce pentru ai mei băi calde lângă coloanele porticelor, (…) așa încât apa să curgă pentru fiecare baie; vei porunci numai și apa se va ridica, iar alabastrul va exhala pe dată parfum, buretele te va freca singur, iar sandalele îți vor sta la dispoziție!” *

Surpriza noastră este astăzi cu atât mai mare, întrucât trăim aceste realități: suntem prinși în mijlocul revoluției SMART – telefoanele noastre sunt inteligente, cetățenii participativi, casele active, orașele își croiesc o haină a infrastructurii interconectate … totul pare că se apropie de împlinirea visului de a trăi într-o lume care funcționează ascultând de comenzile noastre, fără a mai fi nevoie de sclavi.

Automatizarea e cuvântul de ordine, aplicațiile și tehnologiile sunt gândite astfel încât purtăm cu noi propriul nostru ghișeu, la care – fără coadă – rezolvăm problemele în mod operativ; avem fiecare o portavoce prin care ne facem cunoscute opiniile în spațiul online (îi spune social media, bună și ea pentru publicitate) … ne programăm vacanțele, ne calculăm distanțele, ne umplem frigiderele care ne trimt alertă atunci când rafturile scad în greutate …

Și totuși …

Nu ne zgârie suficient de tare sonoritatea urechii, când auzim că fotbaliștii ”se vând și se cumpără”. Sau ce să mai spunem de (prea) mult mediatizatul caz Caracal … sau despre ”căpșunarii” care lucrează pe-un dolar pe oră … dar despre Mamele a căror muncă nu este nici recunoscută și (vai!) nici apreciată, deși o fac pentru noi din dragoste și în mod gratuit … 

Nu cred că automatizarea ne va scăpa de sclavagism, nici de nedreptate. Schimbarea însă e necesară, și va trebui să se producă în interiorul fiecăruia dintre noi – pornind de la descoperirea carității, care se simte cu inima. Și ar mai fi ceva. Sunt unul dintre aceia care crede că munca – în anumite condiții – este o formă de mântuire …   


* Text preluat din ”Filosofia greacă până la Platon. Vol II, partea a doua”, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1984, p 753-754

lanturi

  

 


Ne-am luat astăzi rămas bun de la prietenul și colegul nostru Profesorul Radu Cozărescu, și cu emoție am adresat câteva cuvinte de întărire sufletească din partea Asociației Generale a Românilor Uniți – AGRU, deoarece Radu a fost unul dintre membrii noștri ”practicanți” – adică a pus suflet, timp și talent pentru a contribui după puteri, la o lume mai bună.

Radu Cozarescu

Am parcurs împreună cu Radu, drumurile care leagă Capitala de Cluj, Oradea, Lugoj, Blaj, Baia Mare dar și cele care duc spre Alba Iulia, Carei, Beiuș, Sighet sau Gherla … și am avut privilegiul să cunosc preocuparea și dorința lui sinceră de a se asigura ”la fața locului” că starea turmei este bună, că laicii se știu organiza și pot comunica unii cu ceilalți, sub îndrumarea asistenților spirituali.

Din aceste drumuri, pe care le-a făcut cu bucurie, a știut să aducă vești despre roadele credinței, de dincolo de Munți – celor din Parohia Sfânta Cruce din București: nimic întâmplător, la inițiativa lui și cu susținerea Părintelui Valer Median, aici s-a înființat un puternic grup AGRU parohial.

Prin atenta pregătire a acestor călătorii, am convingerea că Radu își ostoia dorul de Transilvania ca leagăn al formării poporului român și al latinității noastre, dar mai ales, reușea să privească mai clar, din afară – la realitățile bucureștene și ale Vechiului Regat, preocupările și aplecarea lui spre detaliile istoriei fiind cunoscute celor apropiați.

Chitara pe care o avea mereu alături nu reprezenta pentru Radu o povară în transportul pe distanțe lungi, ci un prilej de bucurie, pentru că prin imnuri de preamărire și cântări de mulțumită, își declara apartenența la micuța turmă greco-catolică, cea care și-a redobândit treptat vocea în societatea românească, după 1990. Prin flautul său fermecat, reușea să ne îmbrace pe toți, uneori după tensionate ședințe de lucru, în haina veseliei – căci ne-a transmis esențialul: muzica e vibrație, e limbaj universal, e premisă a împăcării noastre ca fii ai lui Dumnezeu, în același Spirit Sfânt, prin Isus Hristos, Domnul.

Cu această bucurie, rămânem să slujim pe mai departe Domnului – mărturisind că tu, Radu, ai ținut ritmul unei pendule într-o lume tot mai lipsită de timp pentru celălalt, răspândind vestea cea bună despre frumusețea Bisericii Române Unite și a AGRU-lui, care te plâng astăzi dar te vor păstra în amintire ca pe un suflet sensibil și iubitor de dreptate și adevăr.

                                                               București, Cimitirul Bellu Catolic (29 Octombrie 2019)    


Schimbările au loc tot timpul, în noi și în jurul nostru (mai ales toamna, sic!). De aceea, a spune despre schimbare că este ”necesară”, înseamnă a ne referi mai degrabă la capacitatea noastră de adaptare permanentă la un mediu în continuă mișcare.

Felul schimbării este important – pentru că adevărata schimbare nu poate fi impusă din afară, ci pleacă din interiorul nostru. Trebuie să ne descoperim voința de a ne schimba, să facem un efort de a ieși din confortul obișnuinței, de a rupe monotonia.

Și totuși, dacă activitățile zilnice sunt cele corecte, dacă îmi văd de rostul pe care mi l-am descoperit și merg pe drumul drept – de ce mi-aș dori să schimb ceva? Nicidecum, mă voi antrena să păstrez ceea ce am, să trag de platou cât mai lung cu puțință, până când, inevitabil, schimbarea mă va prinde din urmă.

Schimbarea se produce în interiorul meu, dar de multe ori aici au loc doar ecourile unor întâmplări externe, interacțiunea cu ceilalți are un rol major în schimbarea – respectiv devenirea mea, ca om. Forma căutării de sine poate trece uneori prin etape în care mă schimb rapid: de la un an la celălalt, hainele rămân mici și orizontul se lărgește în funcție de cunoștințele acumulate, în adolescență, de pildă.

Sunt momente în care nevoia de schimbare devine atât de mare, încât am văzut și fotbaliști – nu numai femei cochete – , vopsindu-și părul pentru a aduce o modificare imediată, ușor recognoscibilă în oglindă sau în ochii celorlalți … De ce ne plictisim de noi înșine, de ce căutăm alte forme de exprimare? Schimbarea e un act de voință – pentru cei puternici, un risc al libertății pe care și-l asumă.

Alteori, am văzut schimbarea indusă de o stare de boală, de o incapacitate locomotorie de pildă – ceea ce determină un alt unghi de a privi lumea, de la orizontală (din patul de suferință) … Ești obligat să te schimbi (măcar o vreme, până te refaci), învățând lucruri pe care nu le cunoșteai – dependența de ajutorul ce vine de la celălalt, marele dar al autonomiei (atunci când poți sta, din nou, pe picioarele tale).

Am așa, o presimțire: cu schimbarea e bine să nu te joci, căci putem fi ușor catalogați drept ”om sucit” (poate de aceea nu sunt adeptul schimbării dese a locului de muncă), dar schimbarea este fundamentală și condiție a devenirii noastre. De aceea, îmi pare că mecanismele schimbării sunt în legătură strânsă cu riscurile libertății individuale: libertatea se poate câștiga și se poate pierde, iar responsabilitatea ar fi bine să crească odată cu vârsta. Socotelile pe care le facem în legătură cu schimbarea, să nu țină așadar de pofte – ci preferabil, de demnitatea noastră!

toamna

”Mâine dimineaţă o să fim străini,
Vei privi tăcută mâine dimineaţă
Cum prin descărnate tufe, în grădini,
                                                         Se rotesc fuioare veştede de ceaţă…”                                                                              (Nicolae Labiș, Toamna)