Cum a rămas, până la urmă? … că vom prelungi perioada de meditație a Centenarului, și în 2019? Considerăm astfel că anul care a trecut nu a fost suficient pentru a înțelege istoria ultimului veac, căci abia dacă am apucat să conștientizăm că acest centenar ne aparține și nouă, fiecăruia în parte, pe măsura anilor ce-i poartă în spate: în cazul celui ce scrie aceste rânduri (la 52 de ani) – pe jumătate timp trăit și pe-o treime timp muncit …

Probabil prinși de regretele unui repetat exces culinar, al unui consum nemăsurat de calorii, începem acest 2019 cu sentimentul că ne aflăm prinși într-o capcană din care nu avem cum scăpa singuri: căci prea am fost învățați să vânăm himere – și am continuat să o facem, indiferent de regim. Nu ne-am scuturat de învățăturile false a căror esență constă în slujirea aparențelor – ci le-am adaptat, de la comunism – înspre … consumism!

Ce e fascinant de-a dreptul și ne stârnește un zâmbet amar? Sinceritatea cu care ne dezumflăm atunci când nu prindem iluziile după care neobosiți, alergăm. Ne imaginăm că rolul nostru este de a organiza activitatea exterioară spre succes și constatăm că cifrele nu pot (măcar) măsura fericirea, darămite să o aducă mai aproape …

În fapt, raportându-ne mereu la iluziile din exteriorul nostru, fie ele promisiuni egalitariste sau îndemnuri la consum – pierdem din vedere adevărul a ceea ce suntem, nu ne mai trăim plenar viața interioară. Ne imaginăm – fără să înțelegem gravitatea exercițiului – că valorăm mai mult decât ceea ce suntem: simple unelte ale Sfântului Spirit, care nu poate lucra în noi – fără ca noi să (ne) deschidem de bunăvoie poarta inimii, fără ca noi să-(I) cerem fierbinte, în rugăciune, acest lucru.

Sper de la Anul Nou 2019 – să ne aducă începutul adevăratei înnoiri, pentru ca fiecare din noi să reușim să descoperim acele adevăruri profunde, lăuntrice – aflate în interiorul ființelor noastre. După cum văd astăzi, suntem o generație antrenată în a vâna iluzii, dar am început să învățăm alergând după ele, că drumul acesta gâfâit nu poate duce nicăieri, nu ne îmbogățește astfel încât să ne săturăm.

Fie ca timpul ce ne-a mai rămas, să-l folosim învățând pe cei care ne urmează, că adevărata apă vie o vom primi numai în dialogul nostru cu Isus Hristos, urmând principiul ”Aversio a creaturis, conversio ad Deum!” …  Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu!

(2 Ianuarie, 2019)

La Mulți Ani, 2019!


Întrucât nu am apucat să facem mare lucru pentru a lămuri parcursul ultimilor 100 de ani ai României reîntregite – și iată, 1 Decembrie ne-a ajuns iarăși din urmă, de această dată îmbrăcat în straie mai deosebite și gata să ne ceară socoteală, e timpul să ieșim la raport, pentru a spune: ”Da! Buletinul o confirmă, la aproape 53 de ani de viață și 35 de ani de la terminarea Liceului, pe care-i vom sărbători cu ajutorul lui Dumnezeu anul viitor … avem motive să credem că jumătate din acest jubileu ne aparține, aproape fizic!”

Nu putem lăsa să ne scape printre degete o cât de mică reflecție despre acest timp prețios – care în fond, e viața noastră, și vom încerca să surprindem aici câteva gânduri, așa cum ne vin, extrase din întâmplările cotidiene și din amintiri retrăite cu emoție în febra pregătirilor sărbătorii care se prefigurează la orizont.

Pentru că discuțiile – pentru a fi libere și roditoare nu se pot purta oricum, ci trebuie structurate pe teme, propun să ne punem mai înainte de toate întrebarea asupra muncii – dacă și cum am dobândit bucuria de a munci? Ce bacterie a injectat în sufletele noastre sistemul școlar în deceniile șapte și opt ale veacului trecut, că astăzi avem încă, bucuria muncii? Și, mai adânc (dacă vom găsi ceva ce merită spus): ce plus-valoare a adăugat munca noastră de zi cu zi, ultimei treimi a acestui veac pe care acum încercăm să-l înțelegem în continuitatea lui? Cât de firesc sau abrupt s-a conectat munca noastră din ultimele trei decenii cu cea a înaintașilor, și ce vom lăsa în urma noastră, celor ce vor urma?

Aș începe povestea de la două fotografii ce trebuie să fie de prin anii 1977 sau 1978. Imi pare ca suntem a 5-a sau a 6-a … bancile sunt noi, scoala a fost dată în folosință de-abia in 1973. Fetele – cordeluțe albe. Băieții – cuminți, fără a exagera (cu mâinile la spate). Se observă că fotograful a mai avut un asistent, poate chiar pe cineva din conducerea școlii – care poate explică ceva, sau doar ne ține de vorbă, în timp ce el își vede liniștit de treabă, reușind o bună expunere. Poza e reușită și a rezistat bine în timp … Nu-i mai puțin adevărat că nu-i poți face pe toți să asculte: iar măsura neascultării e dată de cei ce privesc direct în obiectiv: curajul înfruntării? Curajul de a te opune, de a spune nu? Sau curiozitatea de nestăpânit a celui ce vrea să afle: Ia să vedem, ce face omul ăsta aici? Aș vrea să încerc și eu … sau poate doar o supărare de a fi fost mutat disciplinar în prima bancă, pentru o mai bună ascultare? Cine mai poate ști …

1

… iată încă una, din același an – care prezintă probabil o ora de biologie, de geografie sau de muzică – după ”caietele-tip” deschise la lecția de zi. Din nou – elevii sunt invitați să privească spre un alt punct de interes, decât direct spre obiectivul aparatului de fotografiat. Din nou, e unul care nu ascultă și sunt câțiva care par mai neîncrezători, alții care par mai convinși. Ce e important pentru registrul vremii, ceea ce rămâne: uniformele, cordeluțele, cravata de pionier și băncile, rândurile care adună și ordonează …

2

Ar fi simplu să spun – așa se făceau pozele, pe-atunci, așa era moda – atâta știau fotografii. Sau, așa le era ordinul: să ne invite să ne prefacem că suntem atenți … să dăm bine în poză.

Dar, dacă privim la cele trei decenii de muncă pe care le depunem azi pe altarul Centenarului, e cazul să lămurim cum a plecat la drum generația noastră. Cum s-a copt în noi dorința profundă a neascultării, a lepădării de uniforme … și cum am reușit să ne câștigăm libertatea interioară? Neastâmpărul și jovialitatea, spiritul de glumă și șotiile – sunt redate mult mai bine în poza de mai jos, în care ai spune că suntem din alt film …

3

 

Oamenii gândesc prin comparație (ne spune Aristotel). Și pentru că anul viitor unii dintre noi, ”milenarii” se pregătesc de Balul de Absolvire al aceluiași Liceu German din București, redau mai jos un text pe care l-am pregătit – ”centenarul” de mine (sic!) – pentru cei care azi se acomodează cu vârsta de 18 ani …

Mersul la școală e într-adevăr o bună formare pentru muncă.  Te trezești dimineața, pentru a respecta programul grupului din care faci parte, îți pregătești temele cât să nu devii oaia neagră a clasei, răspunzi în fața unor superiori care au de partea lor catalogul, ai luat cunoștință de un regulament, știi ce te așteaptă dacă vei călca regulile, după cum poate vei fi recompensat cu o bursă de merit pentru rezultate deosebite … Care să fie diferențele față de job-ul propriu-zis? Ar fi câteva: uite, îmi pare că abandonul școlar e ceva mai dramatic decât o demisie. Dar și trecerea timpului, e mai limpede în școală – trecerea fiecărei clase e marcată de o vacanță – la job mai uiți de concediu, încerci să arzi etapele ierarhiei, nu ești supus stress-ului unui examen final, spre care te îndrepți inexorabil.

Dar fie că e vorba de elevul care merge la școală sau despre angajatul care semnează condica la un servici, munca – în multele ei forme – are un singur scop final: acela de a crea independență față de conjunctura în care te afli în acel moment. Îți dorești să te bucuri de viață, și – fiindcă e vorba de viața ta – nu o poți face cu adevărat, decât într-un mod independent. Nu în sensul ruperii legăturilor, ci în sensul propriu: acela, de a nu mai depinde de un altul. Bucuriile depline vin odată cu maturitatea și gustul victoriei îl primim atunci când putem împărți cu celălalt ceea ce am dobândit.

Munca e mult mai mult decât o umplere a timpului după cum și școala e mai mult decât o trecere a gâștei prin apă. Facem ce trebuie, pentru că numai din aceste acumulări poate rezulta plus-valoare.

Împletirea muncii cu pasiunea este fundamentală… Abia atunci simțim că nu muncim, când facem ceea ce ne place. Și tot atunci, reușim să avem cât de cât performanțe: pentru că munca cere atenție, continuitate în efort, concentrare – la fel, și școala. Dar cum să fi sigur de adevărul pasiunilor tale?

Atunci când munca nu e fizică, progresul se măsoară mai greu dar și munca de creație poate avea rigoare: ”tu la ce lucrezi, azi?” e întrebarea pe care am învățat să ne-o punem firesc, și nu pot da vina pe sistem, pentru asta. Cred că munca este în alcătuirea omului, e parte din noi. Avem nevoie de roadele ei, există scop și plăcere în muncă – și nu putem confunda roadele cu pregătirea rodirii, nu ne putem aștepta să rodească vreunul fără muncă, nici unul dintre noi.

Sensul profund al muncii este independența și bucuria ei este să-i putem împărți rodul cu cei dragi și cei care au nevoie de ajutorul nostru. Pentru că fiecare dintre noi, avem nevoie de celălalt: preluăm și predăm ștafeta, am fost și vom fi ajutați – deci să ajutăm, la rândul nostru.

Titlul retoric ”Ce-ți doresc eu, ție …?” ar trebui tradus, la 53 de ani de viață și 35 de la terminarea Liceului German cu mult mai pragmaticul  ”Kann ich etwas gutes für Euch tun, meine lieben Rumänen?” (Pot face eu ceva bun pentru voi, dragii mei Români?) … iată o întrebare deschisă, al cărui răspuns depinde de activitățile noastre zilnice doar dacă printre ele vom reuși să strecurăm firesc, oareșicare fapte bune.