Câtă nevoie avem de învățătură credibilă, de acel Cuvânt pe care să-l înțelegem prin simțirea inimii, care ne atinge ca o mângâiere, învățătura blândă, care ne atrage ca o poveste spusă de Bunica, al cărei tâlc îți este cedat și oferit ție să-l rostești, să-l extragi, după ce te-a invitat, cu înțelepciunea ei pedagogică, să îți spui părerea, să-ți formezi punctul tău de vedere, astfel trecând în viața ta și în caracterul tău, experiența de viață, a altuia … 

Aha! … deci așa stau lucrurile!” – iată expresia după care putem cântări învățătura asimilată, cea care nu va rămâne doar un simplu  bagaj exterior (de altfel, greu de purtat, fiindcă ne ocupă memoria dar nu ne imprimă o atitudine înțeleaptă, împăciuitoare, față de lume). Învățătura fariseilor, învățătura stearpă și mincinoasă, este și aceea a profesorului ”din obligație”, a acelui profesor care-și numără lunile, zilele și orele rămase până la pensie, a profesorului sărac, fiindcă nu e însoțit de lacrimile elevilor, la retragerea din această lume … 

Reprezentanți ai sectorului ”adulți” din Acțiunea Catolică din România (ACRO), agriștii ar face bine să se lase frământați de întrebările rodnice … ”Cum practic în viața de zi cu zi, învățătura pe care o primesc, din partea Bisericii?” sau ”Ce înseamnă pentru mine Biserica strămoșilor și cum pot deveni un creștin autentic?Αὐθεντικός în greaca veche – din care latinii au preluat pe authenticus, înseamnă ceea ce nu poate fi pus la îndoială,  originalul primar, genuitatea pură, onestă, cea care oferă certitudini palpabile … 

Despre această credibilitate a învățăturii, citim în Sfânta Evanghelie după Matei (7,29): ” îi învăţa pe ei ca unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor” sau în cea după Marcu (1, 22): ”Şi erau uimiţi de învăţătura Lui, căci El îi învăţa pe ei ca Cel ce are putere, iar nu în felul cărturarilor.” 

Hrănindu-ne din Cuvântul care ne transformă, care ne face mai puternici în fața greutăților vieții, am aflat (inclusiv prin domolirea vârstei și acumularea experiențelor personale) ordinea lucrurilor, recunoscând că spiritul are întâietate și rol de călăuză pentru materie, că timpul se supune în mod firesc eternității, că libertatea este plenară atunci când alegem să facem binele, din inima noastră … Hrănirea aceasta o facem atât pentru noi înșine (fiecare suflet e unic) cât și pentru a preda celor ce vin după noi, ceea ce am descoperit că este credibil, autentic, original. 

Felul nostru de a fi, presupune să tânjim după certitudini. Învățăm o viață întreagă, inclusiv pentru că ne imaginăm o liniște, o satisfacție a cunoașterii, la capătul drumului. Afară de valorile eterne (axiome, principii, legi), vedem că toate în jur sunt volatile, se supun legilor schimbării. Certitudinea presupune desigur, munca individuală a cunoașterii. Înaripați de inspirație și hrăniți cu propria noastră transpirație, acumulăm atâta cât putem, fiecare, din tezaurul la care au participat generațiile dinaintea noastră. De aceea, cunoașterea e un proces colaborativ – iar aceasta înseamnă că avem datoria de a da înapoi, societății. De exemplu, dacă statul român a plătit salariile profesorilor mei – oare cum voi răsplăti aceasta? Pot ca măcar o dată pe an, în ”săptămâna altfel”, să predau celor de-acum câte ceva din ceea ce am învățat pe parcurs? Sau, dacă Biserica are cheltuieli de întreținere a patrimoniului său, oare cum voi contribui eu personal, ca fiu al ei – care mă bucur, atunci când primesc, în fiecare Duminică, îmbrățișarea fraților mei și Cuvântul care mă hrănește interior?

În Gândul Zilei pentru data de 10 Septembrie, Fericitul Vladimir Ghika ne amintește că ”Dumnezeu este o realitate care coboară până la certitudini”. Adică? Dincolo de certitudinile mele, există o realitate obiectivă, există adevărul necuprinsului lumii din care fac parte ca fărâmă nesemnificativă, și nu e nevoie să mă îmbăt cu iluzia cunoașterii infinitului, nici nu trebuie să dezarmez în fața teoriilor relativiste (care explică cum că n-aș fi capabil de cunoaștere), câtă vreme Infinitul însuși mă iubește și vine la mine: Infinitul ne caută, se împlinește în fiecare din noi!

Atunci? Dacă EL E GATA SĂ VINĂ LA MINE, ce îmi va mai rămâne mie, DE FĂCUT? Oh, atât de multe sunt de făcut, căci volumul faptelor bune este direct proporțional cu dezordinea și războiul care dereglează viața comunitară. Ne îndeamnă Sfântul Pavel, așa frumos, în privința schimbării lumii din jur, pe care fiecare o putem realiza începând în noi înșine, atunci când ne vorbește despre sincera părere de rău față de păcatele ce le facem zi de zi, ca pe-o jignire adusă Creatorului… Citim în 2 Corinteni (7, 10): ”Căci întristarea care e după Dumnezeu, lucrează pocăință spre mântuire statornică, iar întristarea lumii, lucrează moarte”. 

Dacă ni se pare că nu putem schimba lumea din jur după certitudinile pe care ne închipuim că le avem, atunci să începem prin a ne întreba – fiecare în forul său interior – când L-am supărat pe Dumnezeu cu păcatele noastre personale și cum le îndreptăm? Sau, altfel spus: când am încălcat poruncile Lui, abătându-ne de la Calea Adevărului Vieții noastre?

———————————–

Călin Diaconu


AGRU Parohial – Parohia Sf Vasile cel Mare,  București 

(în Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci, 12 Septembrie 2021) 

Înțelepciunea pedagogică a Bunicii care ne spunea povești … lăsându-ne spațiul de negociere pentru partea de morală …


Întrucât nu am apucat să facem mare lucru pentru a lămuri parcursul ultimilor 100 de ani ai României reîntregite – și iată, 1 Decembrie ne-a ajuns iarăși din urmă, de această dată îmbrăcat în straie mai deosebite și gata să ne ceară socoteală, e timpul să ieșim la raport, pentru a spune: ”Da! Buletinul o confirmă, la aproape 53 de ani de viață și 35 de ani de la terminarea Liceului, pe care-i vom sărbători cu ajutorul lui Dumnezeu anul viitor … avem motive să credem că jumătate din acest jubileu ne aparține, aproape fizic!”

Nu putem lăsa să ne scape printre degete o cât de mică reflecție despre acest timp prețios – care în fond, e viața noastră, și vom încerca să surprindem aici câteva gânduri, așa cum ne vin, extrase din întâmplările cotidiene și din amintiri retrăite cu emoție în febra pregătirilor sărbătorii care se prefigurează la orizont.

Pentru că discuțiile – pentru a fi libere și roditoare nu se pot purta oricum, ci trebuie structurate pe teme, propun să ne punem mai înainte de toate întrebarea asupra muncii – dacă și cum am dobândit bucuria de a munci? Ce bacterie a injectat în sufletele noastre sistemul școlar în deceniile șapte și opt ale veacului trecut, că astăzi avem încă, bucuria muncii? Și, mai adânc (dacă vom găsi ceva ce merită spus): ce plus-valoare a adăugat munca noastră de zi cu zi, ultimei treimi a acestui veac pe care acum încercăm să-l înțelegem în continuitatea lui? Cât de firesc sau abrupt s-a conectat munca noastră din ultimele trei decenii cu cea a înaintașilor, și ce vom lăsa în urma noastră, celor ce vor urma?

Aș începe povestea de la două fotografii ce trebuie să fie de prin anii 1977 sau 1978. Imi pare ca suntem a 5-a sau a 6-a … bancile sunt noi, scoala a fost dată în folosință de-abia in 1973. Fetele – cordeluțe albe. Băieții – cuminți, fără a exagera (cu mâinile la spate). Se observă că fotograful a mai avut un asistent, poate chiar pe cineva din conducerea școlii – care poate explică ceva, sau doar ne ține de vorbă, în timp ce el își vede liniștit de treabă, reușind o bună expunere. Poza e reușită și a rezistat bine în timp … Nu-i mai puțin adevărat că nu-i poți face pe toți să asculte: iar măsura neascultării e dată de cei ce privesc direct în obiectiv: curajul înfruntării? Curajul de a te opune, de a spune nu? Sau curiozitatea de nestăpânit a celui ce vrea să afle: Ia să vedem, ce face omul ăsta aici? Aș vrea să încerc și eu … sau poate doar o supărare de a fi fost mutat disciplinar în prima bancă, pentru o mai bună ascultare? Cine mai poate ști …

1

… iată încă una, din același an – care prezintă probabil o ora de biologie, de geografie sau de muzică – după ”caietele-tip” deschise la lecția de zi. Din nou – elevii sunt invitați să privească spre un alt punct de interes, decât direct spre obiectivul aparatului de fotografiat. Din nou, e unul care nu ascultă și sunt câțiva care par mai neîncrezători, alții care par mai convinși. Ce e important pentru registrul vremii, ceea ce rămâne: uniformele, cordeluțele, cravata de pionier și băncile, rândurile care adună și ordonează …

2

Ar fi simplu să spun – așa se făceau pozele, pe-atunci, așa era moda – atâta știau fotografii. Sau, așa le era ordinul: să ne invite să ne prefacem că suntem atenți … să dăm bine în poză.

Dar, dacă privim la cele trei decenii de muncă pe care le depunem azi pe altarul Centenarului, e cazul să lămurim cum a plecat la drum generația noastră. Cum s-a copt în noi dorința profundă a neascultării, a lepădării de uniforme … și cum am reușit să ne câștigăm libertatea interioară? Neastâmpărul și jovialitatea, spiritul de glumă și șotiile – sunt redate mult mai bine în poza de mai jos, în care ai spune că suntem din alt film …

3

 

Oamenii gândesc prin comparație (ne spune Aristotel). Și pentru că anul viitor unii dintre noi, ”milenarii” se pregătesc de Balul de Absolvire al aceluiași Liceu German din București, redau mai jos un text pe care l-am pregătit – ”centenarul” de mine (sic!) – pentru cei care azi se acomodează cu vârsta de 18 ani …

Mersul la școală e într-adevăr o bună formare pentru muncă.  Te trezești dimineața, pentru a respecta programul grupului din care faci parte, îți pregătești temele cât să nu devii oaia neagră a clasei, răspunzi în fața unor superiori care au de partea lor catalogul, ai luat cunoștință de un regulament, știi ce te așteaptă dacă vei călca regulile, după cum poate vei fi recompensat cu o bursă de merit pentru rezultate deosebite … Care să fie diferențele față de job-ul propriu-zis? Ar fi câteva: uite, îmi pare că abandonul școlar e ceva mai dramatic decât o demisie. Dar și trecerea timpului, e mai limpede în școală – trecerea fiecărei clase e marcată de o vacanță – la job mai uiți de concediu, încerci să arzi etapele ierarhiei, nu ești supus stress-ului unui examen final, spre care te îndrepți inexorabil.

Dar fie că e vorba de elevul care merge la școală sau despre angajatul care semnează condica la un servici, munca – în multele ei forme – are un singur scop final: acela de a crea independență față de conjunctura în care te afli în acel moment. Îți dorești să te bucuri de viață, și – fiindcă e vorba de viața ta – nu o poți face cu adevărat, decât într-un mod independent. Nu în sensul ruperii legăturilor, ci în sensul propriu: acela, de a nu mai depinde de un altul. Bucuriile depline vin odată cu maturitatea și gustul victoriei îl primim atunci când putem împărți cu celălalt ceea ce am dobândit.

Munca e mult mai mult decât o umplere a timpului după cum și școala e mai mult decât o trecere a gâștei prin apă. Facem ce trebuie, pentru că numai din aceste acumulări poate rezulta plus-valoare.

Împletirea muncii cu pasiunea este fundamentală… Abia atunci simțim că nu muncim, când facem ceea ce ne place. Și tot atunci, reușim să avem cât de cât performanțe: pentru că munca cere atenție, continuitate în efort, concentrare – la fel, și școala. Dar cum să fi sigur de adevărul pasiunilor tale?

Atunci când munca nu e fizică, progresul se măsoară mai greu dar și munca de creație poate avea rigoare: ”tu la ce lucrezi, azi?” e întrebarea pe care am învățat să ne-o punem firesc, și nu pot da vina pe sistem, pentru asta. Cred că munca este în alcătuirea omului, e parte din noi. Avem nevoie de roadele ei, există scop și plăcere în muncă – și nu putem confunda roadele cu pregătirea rodirii, nu ne putem aștepta să rodească vreunul fără muncă, nici unul dintre noi.

Sensul profund al muncii este independența și bucuria ei este să-i putem împărți rodul cu cei dragi și cei care au nevoie de ajutorul nostru. Pentru că fiecare dintre noi, avem nevoie de celălalt: preluăm și predăm ștafeta, am fost și vom fi ajutați – deci să ajutăm, la rândul nostru.

Titlul retoric ”Ce-ți doresc eu, ție …?” ar trebui tradus, la 53 de ani de viață și 35 de la terminarea Liceului German cu mult mai pragmaticul  ”Kann ich etwas gutes für Euch tun, meine lieben Rumänen?” (Pot face eu ceva bun pentru voi, dragii mei Români?) … iată o întrebare deschisă, al cărui răspuns depinde de activitățile noastre zilnice doar dacă printre ele vom reuși să strecurăm firesc, oareșicare fapte bune.