Georgio Vasari (1511 – 1574), Il ritorno della Speranza
Acest pământ roditor, barca noastră comună, a ajuns în repaos forțat, la domiciliu.
Ferice de cei care au unul? Poate suntem chemați să ne întrebăm de soarta oamenilor străzii? De soarta celor care nu și-au cunoscut niciodată familia, abandonați fiind de părinți și crescuți prin orfelinate până la împlinirea vârstei de 18 ani, pentru a fi apoi abandonați a doua oară, printre noi ceilalți, care preferăm să nu-i cunoaștem?! Poate sunt și ei printre chemați – cu cât cinism – de legea militară, să rămână închiși (unde?) … până la noi ordine?
Sau ne este dat acest timp, să ne interesăm – istoricește vorbind – de arheologia acumulărilor dobândite de țările bogate: averile din palate și castele, din hoteluri și resorturi de lux și chiar din cimitire: de la mausolee până la piramide … , adică tot ceea ce a fost construit de om cu gândul la strălucirea și amintirea veșnicei lui pomeniri, … vom vedea acum, în această pauză prelungită, starea și validitatea bogățiilor acumulate, ordinea din cămări și felul în care va fi folosit prea-plinul unora, pentru a liniști foamea, setea și frigul celor mulți …
Poate însăși ideea de avere și avuție trebuie să o reașezăm în firescul contribuției pe care o are la libertatea noastră, să o reașezăm în urma ființării noastre, a sănătății noastre care nu poate fi arestată la nivelul persoanei. Există – învățăm asta acum – o sănătate a omenirii, o sănătate a Planetei. Dacă barca ia apă, și eu mă voi scufunda odată cu ea … e limpede?
Apoi, în afara prea-plinului cămărilor noastre sau a precarității existenței în general, găsim în sfârșit timp să reflectăm asupra odihnei datorate, de parcă am fi ieșit cu toții la pensie, înainte de vreme și fără a avea merite deosebite … pentru a reînvăța importanța meditației zilnice, a rugăciunii de mulțumită pe care suntem chemați să o aducem lui Dumnezeu, pentru aceste vremuri de pace și bunăstare pe care le trăim.
Izolarea la un domiciliu pe care se presupune că-l avem, în mijlocul unei familii de care se presupune că aparținem și căreia-i purtăm și ne poartă de grijă, suntem invitați să-l iubim mai mult pe aproapele nostru: atât pe acela pe care zicem că-l cunoaștem, doar pentru că împarțim același acoperiș … cât și pe acela despre care zicem că nu avem de ce să-l cunoaștem, pentru că este doar străinul, pe care-l întâlnim întâmplător, pe stradă …
Din casă, înțelegem altfel dimensiunea spațiului public? Hai să ne întrebăm – ce trebuie să fi simțit Noe, în ultimele zile înainte de a arunca ancora? Cât de mare trebuie să-i fi fost bucuria, atunci când porumbelul i-a adus înapoi ramura de măslin? (Geneza, capitlul 8, 6-12)
”Nu pot zice: ce este aceasta? Pentru ce este aceasta? Căci toate sunt făcute cu un scop.” Cartea Înțelepciunii lui Isus Sirah (39, 26)
Acum si atunci: unde sunt râurile de turiști curioși, dornici să vadă, simtă, cunoască minunile Veneției … ce sensuri noi se rescriu în industria ospitalității, a orașelor muzeu, care și-au reglat timpul interior după anotimpul fluxului de turiști?!
Calin Diaconu 