Printre noi, muritorii de rand, traiesc legende.

Adica oameni care si-au descoperit darul special al intelegerii lucrurilor si care si-au creat – prin munca pusa-n slujba talentului -, o pozitie de oracol.

Atunci cand o legenda ia cuvantul, noi muritorii ar trebui sa tacem ascultand cu atentie: pentru a invata, pentru a ne dumiri asupra continutului existentei noastre, pentru a mai scapa de valurile care ne acopera pleoapele.

O astfel de legenda este la noi, profesorul Andrei Plesu. Recent, fostul consilier prezidential a gasit de cuviinta sa puncteze viciile de fond ale celor doi opozanti ai regimului basist: pe Ponta l-a descoperit “blocat in ultimele faze ale pubertatii” – o aluzie rautacioasa la vocea inca in schimbare a premierului; iar pe Antonescu l-a categorisit “nulitate volubila” – adica, e convins Domnul Plesu ca in urma lui Crin nu va ramane nimic substantial, poate cel mult o boare de parfum …

Nu m-as fi sesizat daca, prin comparatie, nu as fi avut sansa de a-l asculta pe Clint Eastwood care, la o recenta Conventie a Republicanilor, a maturat pe jos – dar in felul lui – cu Obama. Batranul cowboy a fost rugat de asistenta sa mai rosteasca o data nemuritoarea replica, spusa in tinerete de personajul Harry Callahan, printre dinti, unui  talhar fara sansa “Go ahead … Make my day!” (Sudden Impact).

Iata scena care a facut istorie, inainte de aparitia netului:

Iar pentru aceia care vor sa compare atitudinea unei legende in fata politicienilor ratati, va invit sa va puneti castile cu traducerea din engleza si sa descoperiti mai jos “How it’s made” – vorba programului de pe Discovery. Pe scurt, politicienii sunt angajatii nostri, iar pe cei care nu-si fac treaba – ar fi bine sa-i lasam sa plece. Dupa ce intra in legatura cu audienta prezenta in sala, pe la minutul 11:25, regasim vechea replica “Go ahead … Make my day!” – ca pe o invitatie facuta celui care nu mai e dorit, de a pleca in mod democratic. Lasand poporul sa-si “angajeze” urmatorul leader. Atat de simplu…

Nu zic ca Profesorul Plesu nu este un fin observator al viciilor omenesti. Dar este el oare un atent practicant al virtutilor? Sper… Si ma rog, pentru linistea sufletului sau de cautator … sa se bucure, inca din timpul vietii, de recunoasterea la care unele Legendele Vii, au ajuns inca in timpul vietii … (vezi mai jos cine e azi Clint Eastwood, pentru americani).

Imi permit un singur sfat pentru Domnul Profesor Plesu, din partea unui fost student a carui recunostinta a crescut in timp. Dati Dom’le cu ei de pamant, dar … dupa doi-trei ani de mandat! Altfel, daca va opuneti cu fineturi psihologice unui scor de 7 la 1, lumea va intelege ca faceti efortul nejustificat de a-l tine in scaun pe suspendat …


In limba germana i se spune “öffentliche Meinung” (in traducere literara “parerea care e exprimata deschis, parerea publica“). E in mod evident diferita de opinia personala, individuala, cea care ramane secreta, nepublicata, inedita. In acelasi timp, apartine publicului – adica celor multi.

In latina o gasim (si) sub forma de “vox populi” – dupa cum stim, e pusa in legatura cu “vox Dei” – adica vocea lui Dumnezeu. Vox populi poate deveni vox Dei, daca publicul larg isi canalizeaza efortul spre rugaciune, daca devine turma pentru a fi pe placul Domnului, altfel – vocile sunt condamnate sa ramana la nivelul primar al unui zumzet nedefinit, cor de afoni neandertalieni.

In romana, cautand prin satele noastre – vom gasi “gura lumii”: cea care e “sloboda” (adica libera sau uneori lipsita de bun simt, dar sigur majoritara!), care nu poate fi oprita de nimeni si nimic sa spuna ceea ce crede despre ceea ce aude, vede sau numai … banuieste ca ar putea fi (nu iese fum fara foc).

Opinia publica se formeaza, in veacul in care comunicarea a ajuns sa fie mereu devansata de tehnologie, prin presiunea constanta a mass-media asupra indivizilor: batalia se da pe fiecare constiinta libera, pe fiecare vot, care e atras precum audienta – incotro dicteaza interesul sefului de grup sau interesul comercial.

Scoala ar trebui sa ne ajute sa discernem informatia pe care o primim. La fel – si chiar mai mult, Biserica. La fel, asociatiile in care ar trebui sa fim mult mai activi … fiecare dupa interesul si chemarea pe care o gaseste in interiorul lui.

Opinia publica romaneasca s-a exprimat prin vot in cadrul referendumului cu un scor categoric. Ea a aratat ca exista, chiar daca politicienii, surzi, nu vor sa tina cont de asta. Chiar daca politicienii, surzi, se ascund in spatele unui tertip penibil de genul “nu e valid pentru ca nu e valabil”. Sau invers. (Sau unguri, dar aici nu vorbim despre ei, sic :-)!)

De ce?!

Pentru ca in mentalitatea romaneasca, saraca opinie publica – zisa si “gura lumii” e profund desconsiderata in pur spirit oriental, conform batjocurii adanc impamantenite: “cainii latra, caravana trece”! Sau “cainele care latra, nu musca” … adica, lasa-i sa vorbeasca, noi ne vedem inainte, de-ale noastre!

Dar si pentru ca – sa nu uitam, traim in saraca tara in care, abia acum cativa ani, se scanda inca, intr-un cor al lingusirii extreme : “Iliescu-apare, soarele rasare”!

Saracia este, in puterea intelegerii noastre, asociata cu tristetea. Suntem aplecati zilele acestea spre autocompatimire si vaicareli. Dar oare meritam mai mult?!


Crin Antonescu este, fara indoiala, cel mai bun orator din politica noastra in acest moment. Am avea multe de pierdut daca nu l-am mai  auzi vorbind impotriva lui Basescu si in apararea unor principii in care si noi credem. Dar nu-l vom mai putea asculta de acum inainte, dupa deznodamantul anuntat ieri de Curtea Constitutionala.

Fiindca lucrurile au ajuns intr-un punct in care avem disperata nevoie sa constatam ca inca mai exista oameni cu demnitate.

Demisia lui Crin ar fi – teoretic -, un catalizator pentru renasterea demnitatii romanilor, calcati in picioare fara menajamente de papusarii interni si externi. Ar putea, teoretic, sa invioreze amorteala care ne-a cuprins pe toti … sa combata apatia care decurge din fatalitatea lui “nu mai e nimica de facut!”.

Demisia ar fi recunoasterea cu fair-play a infrangerii politice pe care am suferit-o noi toti – cei 8,5 milioane – care inca mai credem in puterea votului nostru.

Ar fi o palma data pe obrazul boicotarzilor maghiari dar si cancelariilor care nu accepta ca noi romanii avem inca putere de discernamant.

Demisia ar insemna ceva diferit fata de retragerea din viata politica: ar insemna retragerea dintr-un joc ale carui reguli de bun simt nu exista … (Nu poti lasa sa te arbitreze o Curte santajabila si nu poti accepta un cvorum pe niste liste interpretabile.)

De asemenea, demisia ar propulsa probabil PNL ca singurul partid al unei Opozitii demne. Nu poti ramane in alianta langa oameni despre care ai aflat ca sunt acuzati de frauda: unul ca a plagiat, altul ca s-a imbogatit necuvenit …

Demisia lui Crin dintr-un Parlament impotent si dintr-o Alianta esuata ar trebui sa fie semnalul unui nou inceput.

PNL s-ar putea declara sustinatorul Monarhiei Constitutionale, iar adevaratul razboi pentru recuperarea tarii ar putea in fine, incepe.

Ce cruda e istoria, cand nu-ti da sansa alternativei …

 


Ce se-ntampla anul acesta cu noi – e starea asta prelungita de ameteala intr-adevar bine organizata sau are sanse reale de … a scapa de sub control?!

Suntem fara indoiala in mijlocul unui proces de clarificare, de cernere, oricat ar aparea de divizata societatea. Nu mai avem timp sa vorbim despre lucruri importante – pentru ca in starea de razboi aparent ne intereseaza prea mult amanuntele, suntem incrancenati sa ne pierdem in frunze … cand, in fond, problema e ca ne transformam.

Cum am ajuns aici?” devine un popas obligatoriu in dorinta noastra de a raspunde intrebarii-pereche “Catre ce ne indreptam?” – dar ambele trebuie sa fie la ordinea zilei.

Recomandam pentru un inceput de analiza serioasa “Uragan asupra Europei” (V. Corbul), o carte exceptionala,  fara de care greu se poate intelege secolul al XIX-lea european. Un volum care poate fi citit (pentru a confirma ironia sortii) in continuarea “Caderii Constantinopolelui”, pentru ca la urma-urmei soarta imperiilor este sa atinga apogeul si apoi sa fie cucerite de altele, mai ambitioase, mai viguroase, mai pofticioase in dorinta si nevoia lor organica de afirmare si imbogatire.

Spunem azi “secolul al XIX-lea” si simtim ca trebuie sa sapam atat de adanc in trecut incat nu numai ca ne ia cu ameteala vertijului, dar ni se ridica fatala intrebare a utilitatii demersului: la ce bun?! …  Sa o facem totusi, cu rabdarea care ascunde increderea ca vom afla ceva important, cat si din respect pentru inaintasi: nu intamplator Vintila Corbul publica in 1976 acest veritabil tratat despre oameni si fapte intamplate exact cu 100 de ani mai devreme. Actiunea se desfasoara deci in 1876 si trateaza pe larg problema “Omului bolnav” al Europei – Imperiul otoman, in contextul ridicarii Prusiei, al unei Rusii convalescente dupa Crimeea, al unor Balcani fara drepturi nationale, al pregatirilor intrarii Principatelor Unite in ceea ce-avea sa devina razboiul nostru pentru independenta …

Concluzia pe care o desprindem ca utila si azi:  nimic nu incepea in teren pana nu se stabileau, principial (!), lucrurile in cancelariile europene. Pe rand, patrundem in atmosfera de lucru (ar fi nedrept sa o numim “intriga”) a saloanelor stralucitoare din Berlinul lui Bismarck, Londrei lui Disraeli, Moscovei lui Gorceakov sau a Maresalului Mac Mahon la Paris.

Politica pastrarii echilibrului european  a pus problema “mostenirii orientale” in termenii doriti de Imperiului englez – cel care facea “legea marilor” in acea vreme. Britanicii au fost cei care au preluat problemele Egiptului (adica au acceptat sa finanteze si sa controleze  Canalul de Suez) sau insulele din Marea Mediterana. Am spune ca gandeau cam asa: “OK. Suntem de acord sa daramam pentru a recladi mess-ul asta in care v-a adus propria voastra neputinta, lacomie, lene … – insa o vom face controlat, dupa muzica pe care o dicteaza interesele noastre in zona.”

Azi, cand ne plangem ca in politica noastra nu avem parte de ceea ce istoricii englezi numesc o “towering figure” (adica, in traducere rautacioasa “tatuc al natiunii“) … nu ar fi mai util sa ne intrebam: la ce bun ne-ar folosi? Oricum nu l-am accepta nici noi, si nici ei! 🙂

Pentru ca suntem (inca) prinsi in mijlocul unei veritabile succesiuni a Imperiului sovietic, iar credibilitatea sau valoarea care fac acceptabili/frecventabili pe unul sau altul dintre oamenii politici romani partenerilor nostri externi – de care depinde ratingul si creditarea -, e masurata dupa baremul ascultarii fata de interesele capitalului strain … ar putea veni la carma tarii si cel mai onest, cinstit, drept si bine pregatit om de stat roman: ce ar putea face, mai mult decat sa asculte si sa execute dansul ploii ordonat din aceleasi locuri unde se batea tam-tam-ul si in secolul al XIX-lea?!

Si daca tot nu mai avem chef sa ne lasam amagiti de oameni de rand, pe care sa-i investim cu alegere si sa-i demitem prin referendum – nu cumva a venit timpul sa ne intrebam (iarasi) serios asupra Monarhiei ca solutie reala pentru tara noastra cea de-abia respirand intr-o lume din ce in ce mai bolnava?!

Vin vremuri tulburi, in care generatia “Baby-Boom”-erilor americani se pregateste sa iasa la pensie, facand imposibil echilibrul unui deficit bugetar acceptabil. Preocupati cu problemele mari (interne) care le stau inainte, sunt de parere ca americanii nu vor avea nici timp, nici chef si nici resurse sa isi asume pana la capat rolul Imperiului civilizator, tanar, dornic de afirmare…

Poate ar trebui sa invatam, intre timp, limba chineza?!

Pana una-alta, sa ascultam niste englezi (inca) necunoscuti care-si spun Daddy Nacho, cantand un fel de “oda la misto” pentru Scotia ca destinatie de weekend, despre care nu se sfiesc sa spuna ca ar fi “… best country ever!” Hai ca n-a murit nationalismul britanic odata cu incheierea Olimpiadei, dimpotriva! 🙂


Unul dintre noi se odihnea pe spate
privind cum din cer incepuse
o ploaie de pumni.

Un altul latra cainilor ceva,
parea sa se faca inteles.

Cel ramas in urma
ingenunchiase putin,
pentru ca bata isi oprise vajiala.

Rolul scaunului este sa cada
pentru a face impresie!”,
am gandit atunci cu voce tare
de m-am auzit singur.

Rolul funiei e sa ne tina
legati de cer!”,
imi aduc aminte ca mi-ar fi raspuns
ecoul.

Gogosarii saltau
vesele vanatai
in hohotele
care rasuna si azi …

(Aprilie 1994)