Plecând de la Scrisoarea Sf Iacob (capitolul 3, 1-10) și de la filmul realizat si publicat recent de The Economist, să medităm împreună la puterea vorbelor pe care le rostim și responsabilitatea ce ne revine când o facem, în spațiul public …

 

… minciuna știe întodeauna ce vrea, e o construcție aparentă care invită la locuire, când de fapt caută să înlocuiască ceea ce nu poate fi înlocuit – adevărul.  De aceea, valoarea minciunii este nulă, fiindcă nu există în realitate, e o încercare de construcție pe fundament fals. Invidia, ambiția și înfumurarea sunt cauzele care pun în mișcare angrenajul minciunii, sunt cele care denaturează adevărul în folos propriu dar mai ales în dauna aproapelui. Certându-se permanent cu adevărul – care o acceptă ca formă de libertate (sau ca test de maturitate al libertății?), minciuna provoacă haos, încercând să răstoarne scara valorilor.

Mai știm că limba, dincolo de a desemna un organ important al vorbirii (și al procesului de masticație), definește și acel ansamblu de cuvinte pe care un popor le creează și le însușește ca fiind ale lui – ansamblu definitoriu în aceeași măsură în care spațiul geografic trasează granițe în alăturare, iar timpul grupat în epoci îi modelează generațiile, în succesiune.

Limba se predă, se moștenește, iar odată cu termenii (cuvinte, noțiuni) suntem supuși unui proces formativ al devenirii întru ființa noastră proprie, (vorba lui Noica explicând pe Hegel – vezi Devenirea întru Ființă), ca niște copii ai lui Dumnezeu, ce suntem.

Că limba, limbajul și gândirea sunt legate între ele și că nu putem gândi în afara cuvintelor, că acestea trebuie folosite prudent fiindcă ”nasc realități” (Nichita Stănescu) – știm deja. Ceea ce astăzi ne preocupă ar fi exercițiile de curățire a limbii de exagerări, de atenție și/sau abținere de la folosirea fără rezerve a limbii.

Există oare o metodă sau un exercițiu de stăpânire (îmblânzire) a  ceea ce nu poate fi îmblânzit? Căci se spune că ”gura lumii-i slobodă” și în sensul în care … ce-i mai rămâne săracului – care nu are de nici unele – decât să-și piardă și demnitatea, petrecând la cl(o)acă – unde clevetește cu alții de-o seamă, vrute și nevrute …

Să nu ne propunem însă a fi judecători, și să înțelegem greutatea responsabilității care apasă pe umerii educatorului. E o responsabilitate gravă, aceea a învățătorului – căci are ca misiune să-i învețe pe copii nu numai a vorbi corect, ci și frumos unii cu ceilalți. A folosi sinonime și a le potrivi în context în mod creativ – dar mai ales, a respecta adevărul. Să nu fim judecători și să ne respectăm educatorii – iată două propuneri sănătoase pe care, urmărindu-le – putem spera că vom îmblânzi (măcar puțintel!) limba și focul ei – care sunt orgoliul și vanitatea fiecăruia.

Pentru că nu putem îndrepta lumea în calitate de judecători, preocuparea noastră va trebui să ne fim … noi înșine! Sinea rectificată, chestionată, slăbiciunea recunoscută, teama de a acuza pe nedrept sau în neștiință, bunul simț: iată câte avem, ca obiect de antrenament zilnic!

Strunga vorbelor (adică stăpânirea, autocenzura și strunitul cuvintelor) înseamnă a restrânge șuvoiul vorbirii, a potrivi timpul replicilor, a gândi și cumpăni contextul complex al adresării. Într-o fracțiune de secundă, înainte de replica noastră, avem datoria să facem un calcul al efectelor vorbelor noastre, avem de presimțit ecoul lor. Ce bine, că nu ajungem cu toții profesori – căci ar fi culmea absurdului, ca fiecare să învețe pe toată lumea – cât zgomot, ce lipsă acută de auditori, câtă vorbărie revărsată în valuri urât mirositoare, ce mâl infectat în care fiecare, apărând dreptatea sa, fabulează în voie, imaginând și interpretînd realitatea prin perdele de sensibilitate sau interes …

Greutatea cea mare a îmblânzirii limbii constă în cultivarea absurdă (dar măgulitoare) a ego-ului, a dreptății propriilor păreri (cum este și acest exercițiu, fără îndoială!) … otrava dreptății personale reprezintă negarea celuilalt prin reducerea lui la ”rangul inferior” de ”simplu ascultător” … Vorbele ne apar ca un univers aparte, al vibrațiilor cu sau fără sens, care pot fi rostite în șoaptă, pe ton conspirativ sau în ritmul decenței universal acceptate și apreciate pentru calmul ei afișat, sau pot fi urlate cu chiot animalic, orbește și sub evidenta povară a mâniei …

Un cuvânt de încheiere, care se referă la greutatea muncii publicitarilor de azi – care, în contextul revărsării de vorbe, au totuși orgoliul profesional și datoria asumată de a ne convinge asupra poveștilor pe care mărcile le spun consumatorilor-cetățeni. Prin sloganuri, prin campanii de comunicare ”integrată”, forțăm creearea unor inechități, determinăm apariția unor dezechilibre. Ne dorim (fiindcă ne-am pregătit și suntem plătiți pentru asta) să aprindem focuri care atrag atenția, să rupem din timpul generației noastre, să-i oprim o leacă locului, ba chiar să-i convingem să se-nroleze în armata fidelă a fidelilor față de brandurile pe care le comunicăm. Atacăm mereu poziția centrală (preferată) în mintea consumatorului-cetățean, îl convingem prin orice mijloc că balanța alegerii trebuie să cadă în cele din urmă în favoarea alor noștri și suntem pregătiți să-i difuzăm în ureche ”șoapta decisivă”, atunci când e vorba de următoarea achiziție, de următorul vot …

” Nu vă faceţi voi mulţi învăţători, fraţii mei, ştiind că (noi, învăţătorii) mai mare osândă vom lua. Pentru că toţi greşim în multe chipuri; dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul. Dar, dacă noi punem în gura cailor frâul, ca să ni-i supunem, ducem după noi şi trupul lor întreg. Iată şi corăbiile, deşi sunt atât de mari şi împinse de vânturi aprige, sunt totuşi purtate de o cârmă foarte mică încotro hotărăşte vrerea cârmaciului. Aşa şi limba: mic mădular este, dar cu mari lucruri se făleşte! Iată puţin foc şi cât codru aprinde! Foc este şi limba, lume a fărădelegii! Limba îşi are locul ei între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc drumul vieţii, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei. Pentru că orice fel de fiare şi de păsări, de târâtoare şi de vietăţi din mare se domoleşte şi s-a domolit de firea omenească, dar limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! Ea este un rău fără astâmpăr; ea este plină de venin aducător de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Dumnezeu şi Tatăl, şi cu ea blestemăm pe oameni, care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură ies binecuvântarea şi blestemul. Nu trebuie, fraţii mei, să fie acestea aşa. ” 

Scrisoarea Sf Iacob (Capitolul 3, 1-10)


1907

1.907 … kilometri!

Atâta ne-arată harta Google că ne-ar despărți Bucureștiul nostru drag, de Basel – un oraș elvețian, aflat în inima Europei.

Ia să vedem, îmi spun – cum traducem kilometri în ani?

Pentru a face acest lucru, tocmai acum – în momentele când se răscoală și se zvârcolesc la televizor cele mai bune idei ale candidaților pentru Primăria Cetății noastre, acum – când se bat pentru voturile noastre, cred că e momentul să facem o comparație curajoasă cu ceva mai sus decât putem noi visa. Cu ceva ireal de perfect. Cu ceva care pune în umbră până și celebra ordine germană … E timpul să aruncăm un ochi pe un filmuleț de prezentare al orașului elvețian BASEL, e timpul să cunoaștem standardul-etalon al confortului urban modern.

Și-apoi, după ce vedem acest film – cred că avem dreptul să ne trezim, ciupindu-ne sau meditând din nou asupra cifrei fatdice „1.907” …

Pentru a apropia Bucureștiul de Basel,  fără să mai trecem printr-o răscoală ca aceea de la începutul secolului trecut, trebuie să căutăm o formulă de genul teleportării sau poate a gravității cuantice, să relativizăm spațiul și timpul, să măsurăm ființa Cetății lui Bucur în alte dimensiuni!

Nu spun că nu ne putem inspira de la cei din Vest. Dar știm că nu-i vom ajunge nicicând din urmă, și atunci vă propun (apud Constantin Noica): Hai să devenim noi înșine!

 

 

 


E bine ca astazi ne bucuram de libertatea de a ne exprima opiniile, de a spune tot ce ne trece prin cap? Ne vom grabi, mai ales noi cei care am trecut usor de 40 de ani, sa raspundem in cor: “Fara indoiala, da!” Pentru ca noi,  nu-i asa? – zicem ca stim din amintiri proprii cum se traieste in regimuri care nu permit libera exprimare, regimuri in care cenzura si autocenzura iti ataca mecanismele ratiunii, prin introducerea premisei false: “Cine nu e cu noi, e impotriva noastra!”…

Si totusi, ceva ne deranjeaza profund cand auzim preaplinul opiniilor exprimate prin mijloacele de difuzare in massa! Atat de mult, incat ajungem sa inchidem televizorul, de parca asta ar rezolva problema din studiouri :-)!

Opinant

Am reflectat zilele acestea, stimulat de recentul exces prezidential si ajutat de Platon (Republica) la dreptul pe care “formatorii de opinie” il au in a derapa din chingile rigorii stiintifice. Caci Ganditorul antic ne invita cu mult calm si destul umor sa distingem intre oameni care se apleaca in mod stiintific asupra lucrurilor si oameni care raman la suprafata lucrurilor… Iata mai jos cateva pasaje din Editia 1986 a Editurii Stiintifice si Enciclopedice, in care veti gasi si memorabilul Cuvant Prevenitor al lui Constantin Noica (ne referim la pasaje pe care le gasiti intre 473b – 484a)

“Asadar, pe drept vom numi ratiunea acestuia, ca a unuia ce stie, stiinta iar a celuilalt opinie, ca a unuia ce-si da doar cu parerea?”

“Deci opinia are un domeniu, iar stiinta un altul, fiecare potrivit cu puterea proprie.”

“Cum ar putea socoti cineva inzestrat cu minte ca identice infailibilul si ceea ce-i supus erorii?” […] Oare opinia, care are ca obiect opinarea, cunoaste acelasi lucru cu stiinta? Vor fi cognoscibilul si opinabilul identice? Sau e cu neputinta?”

“Asadar, opinia ti se pare a fi mai intunecata decat cunoasterea, dar mai luminoasa decat necunoasterea? Chiar asa. Atunci ea (opinia) se afla in intervalul cuprins de cele doua (cunoastere si necunoastere)? ”

“Am aflat asadar, pe cat se pare, faptul ca reprezentarile multimii in legatura cu frumosul si cu celelalte se

Filosof

invartesc undeva, in intervalul situat intre ceea-ce-nu-este si desavarsita existenta. […] Vom afirma, deci, ca acesti oameni opineaza asupra tuturor lucrurilor, dar ca nu stiu nimic legat de obiectul opiniilor lor. […] Te temi ca am scapa ceva din vedere, daca i-am numi pe ei iubitori de opinie mai curand decat iubitori de intelepciune? Oare se vor supara rau pe noi, daca vom vorbi astfel?