Atunci când oamenii se gândesc serios la schimbarea legilor, aceasta înseamnă că ei caută să îndrepte o stare de lucruri care nu mai poate continua, pentru că:

  1. Faptele lor au ajuns un lung șir de greșeli – repetate până la deranj, iar legile ”vechi” au devenit ineficiente, nerespectate, ignorate, neascultate sau necunoscute;
  2. Legea ”veche” nu mai apără sau nu mai slujește interesele celor care au alcătuit-o;
  3. Dreptatea nu mai este obținută de la aceia puși să judece prin legi – iar oamenii se simt înșelați de judecători, pe care-i pun să-nvețe legi noi;
  4. Mărturiile mincinoase au ajuns să conteze – fie și numai ca presiune falsă, aruncată asupra judecătorilor;
  5. A dispărut respectul față de adevăr și sensul îndreptării nu-și mai află orientarea în legile prezentului;
  6. Nu mai depunem efortul de a recunoaște valorile, nu mai suntem interesați de principiile care guvernează alcătuirea lumii și care ne-ar ajuta să prevenim greșelile și să anticipăm efectele lor de bumerang asupra noastră și a urmașilor noștri;
  7. Ne pasă de îmbolnăvirea (sau progresul?) societății și dorim să o salvăm – dar ne pierdem în analiza faptelor, în loc de a trăi îndreptarea cu gândul cel bun al inimii, recunoscând unde și când am greșit;

Când oamenii se gândesc la schimbarea legilor, înseamnă că au uitat trăirea credinței și sensul cuvintelor. Dobândirea dreptății înseamnă o îndreptare a inimii către Dumnezeu, cu speranța și cu credința că-ți va acorda dreptatea …

Căci dreptatea nu se poate lua și nici nu se poate vota – ci se primește, după curățenia interioară a fiecăruia. De aceea, cei din vechime au legat Justiția la ochi, simțind bine că judecata dreaptă vine din interior, că nu are nevoie de privirea exterioară, ci de echilibru.

Pentru a nu ne lăsa înșelați de aparențe, pentru a nu pleca amețiți de rumoarea prezentului iată că avem și noi nevoie, din când în când, de câte-o batistă peste ochii obosiți de-atâta rumoare, sau pentru a ne orienta privirea spre interior – acolo unde începe de fapt, libertatea noastră.

Dreptatea se lasă analizată în fața legii, iar legea pare destinată să se forțeze pentru a ține pasul cu o societate care evoluează: urmele (și urmările?) faptelor noastre pot să ne aducă, până într-un punct, semnele unei iminente schimbări. Dar dreptatea cred că ne propune ceva în plus: o stare de veghe a legământului, a fi statornic unei promisiuni.

În politică, certurile în jurul dreptății sunt acestea: dacă ea ar trebui apărată sau cucerită? În teologie, dreptatea e mai degrabă un dar interior, alcătuit deopotrivă din iertare și din iubire.

Bucuresti, 2/3 Iulie 2018

Justitia legata la ochi

 

 


”Va da pe față lumea cu privire la păcat, la dreptate și la judecată…” (Ioan 16,9)

mamutul

Când vom schimba sensul asocierii noastre?

Adevărul comunitar. Spiritul vremurilor. Ceea ce ajungem a crede că e bine, pentru toți. Ceea ce ne dorim să facem împreună, cu toții – nu din dorință sau din nevoie, ci din înțelegerea că a venit ceasul și mai ales, din sentimentul că avem o misiune comună.

Va fi fost altfel, atunci când ne propuneam să nu vânăm mamutul de unii singuri – când înțelegeam (din instinct) că nu putem să fim fiecare, cu mastodontul său. Atunci am învățat să ne aliem, pentru că evidența puterii noastre limitate ne-a ordonat acțiunile și gândirea. Atunci, pentru a ne coordona sensul și pentru a repurta victoria hranei materiale, ne-am unit, ascultând unii de ceilalți. Apoi, la împărțitul prăzii, ne vom fi știut certa și sparge capetele (la propriu!), pe resturile fărâmiturilor, când foamea dădea ghes și când proviziile erau pe terminate … Și totuși cândva – la timpul potrivit pentru un alt tip de înțelegere – s-a născut în noi milostenia, am împărțit cu cel drag nouă: am dat copilului. Dar minunea s-a produs abia atunci când am dat … străinului!

Cum facem din milostenie un spirit al vremurilor? Cum aducem compasiunea la nivelul politicii de stat? Când vom înceta să ne jucăm cu taxele pentru a obține voturi în folos propriu?!

Salturile bruște provoacă unora amețeală, dar revenind la preistorie – vom observa și distinge că unitatea socială pentru obținerea unui scop imediat pare a se înfăptui mai ușor decât dreptatea socială – care presupune grija față de cel ce nu poate ajunge el însuși la bucățica de proteină.

Creștinismul, ca religie, propune grija față de aproapele dincolo de datorie – din iubire! Ni se cere să acceptăm lumea în evoluția ei, prin lucrarea Sfântului Spirit – ca o continuare a lucrării lui Isus, Fiul lui Dumnezeu celui viu. În creștinism, păcatul, dreptatea și justiția nu se mai referă la cele materiale, la cele văzute, ci realitatea ni se descoperă în tainica ei plămădeală, astfel:

  • păcatul – ca respingere, ca refuz al mântuirii aduse de Isus, ca refuz al salvării … neînțelegerea gestului făcut de Dumnezeu și neînțelegerea planului divin, fie prin absenteism, fie prin negare;
  • dreptatea – ca strălucire a Cuvântului lui Dumnezeu, rostit de Isus, strălucire a sfințeniei și a divinității … Dreptatea ca Adevăr ce nu poate fi înfrânt, cunoașterea ca eliminare a îndoileii, ca siguranță a încredințării, ca liniște ce se află;
  • judecata (justiția) – ca act de înfăptuire a dreptății, căci prin Isus se schimbă mersul lumii acesteia, e clătinat și detronat prințul acestei lumi, Satan: e rușinată moartea, e dărâmat un imperiu al fricii, al necunoașterii, al prizonieratului … e repunerea Binelui pe tronul ce i se cuvine.

Frica de Dumnezeu începe, abia atunci când ne temem a-L uita! Iar justiția nu poate înfăptui dreptatea, dacă nu pleacă de la iubirea aproapelui și de la frica de Dumnezeu. Reinventarea fricii – ca pază bună, ca teamă de a uita că binele nu se poate face pentru a ne astâmpăra propria foame, ci pentru împărți pâinea vieții: cea care se dăruiește, tuturor celor ce-o caută, cu inimă curată. Adevărata justiție este aceea care înfăptuiește dreptatea – dar mai ales aceea, care ne vindecă de păcat …